Vremuri grele… O nenorocită de gripă fusese transformată de industria zvonurilor în pandemie, iar asta introdusese o groază de nedescris în rândul popoarelor, dar şi câştiguri fabuloase pentru producătorii de vaccinuri şi medicamente. O sărăcie generalizată ameninţă lumea, preţurile tuturor mărfurilor explodează, inflaţia ia forme aberante, frigul, întunericul şi foamea se strecoară pe sub uşa fiecăruia, iar la graniţe troncănesc nervoase şenilele unui război cu mari perspective de a se întinde peste tot continentul.

Milioane de refugiaţi întră în ţară doar pentru a admira marea noastră ospitalitate apoi pleacă necăjiţi spre vestul continentului. Pe la noi mai rămân uneori câinii, pisicile sau iepuraşii sinistraţilor, fiinţe inteligente din naştere care se adaptează imediat, ba chiar cu o oarecare bucurie, condiţiilor de viaţă în natură socializând cu autohtonii.

Televiziunile transmit cu o voluptate firească numai drame şi tragedii legate de aceste evenimente, iar românii, cei mai săraci dintre europeni, înspăimântaţi de aceste ştiri, iau cu asalt secţiile de poliţie şi-şi scot paşapoarte deoarece vor să meargă pe termen nedeterminat spre vilele din Grecia, de pe Coasta Dalmată, Spania, Portugalia sau Italia, iar cei mai amărăşteni spre insulele Canare. Acolo vor avea timp şi condiţii să sufere pentru ţara lor dragă la care se vor gândi necontenit cu durere în suflet. Aşa declară ei reporterilor care filmează şi această catastrofă. Apoi se reped la staţiile de benzină şi cumpără în neştire, umplând butoaie, damigene sau borcane, deoarece sunt convinşi că şi combustibilii de toate felurile vor dispărea de pe piaţă, aşa cum ştiu ei de la bunicii care făcuseră Războiul cel Mare.

Pe acest fundal atât de tensionat distinsa doamnă Manuela Radulian-Steker, ieşi din baie, se uscă la instalaţia de infraroşu, se înfăşură într-un cearşaf din bumbac egiptean şi se întinse pe canapeaua din micul budoar urmărind cu detaşare imaginile care curgeau neîntrerupt pe ecranul televizorului. Era ocupată cu lubrifierea delicatelor zone intime, cele care trebuie fie şi să arate la fel de proaspete precum restul corpului, deci au nevie de o atenţie specială. Trebuie să spunem că doamna, aflată la problematica graniţă dintre vârsta a treia şi a cincea, era un fel de oglindă vie a marilor performanţe la care ajunseseră atât chirurgia plastică cât şi industria de întreţinere corporală, aşa că această preocupare era un fel de adjuvant al celorlalte.

La un moment dat, sub impulsul celor oarecum văzute pe ecranul televizorului doamna se simţi înfiorată de o idee, alta decât cea care o ajuta să se lubrifieze. Prin urmare, părăsi activitatea, se ridică de pe canapea, se duse în dressing şi se îmbrăcă de oraş în acel stil al ei, absolut personal, care o făcea să se simtă ca o adolescentă puţin rebelă, tonică şi apetisantă.

O rochiţă care mai mult dezvăluia decât acoperea, cizmulițele roşii Jimmy Choo, mantoul uşor din zibelină, o beretă asortată cu cizmele şi un zâmbet puţin obraznic de femeie pusă pe ghiduşii. Se urcă în maşină, un Mercedes decapotabil, tot roşu, având scaune capitonate cu piele de culoarea untului, iar peste cam o jumătate de oră traversa holurile televiziunii la care lucra de mai bine de două decenii. Era conştientă de privirile care o urmăreau: otrăvite din partea colegelor de muncă, inclusiv măturătoarele, poftele total necu-viincioase din ochii unor colegi mai vechi şi speranţele fără viitor ale celor mai tineri şi fără posibilităţi… În fine, nimic nou în acest domeniu!

Uşa de la biroul directorului se deschise larg, iar pe fotoliul destinat oaspeţilor de seamă se aşeză doamna Manuela neuitând să ocupe o poziţie care îi permitea să arate că are cu ce să intre la masa tratativelor.

Domnul director al postului, om care în tinereţe consumase din plin bunătăţile aflate acum la vedere îşi ridică ochii din cana cu ceai de ginseng şi rosti apatic:

- Şii fă Manuelo ti mânâncî şi n-ari şini sî ti scarchini?

Pe lângă faptul că domnul director Flenduroiu era moldovean mai era şi cam prăbuşit de la amestecul vodcii cu pastilele albastre pe care le înghiţea ca pe bomboane pentru a-şi păstra renumele de Futacu, aşa că doamna îi ignoră gluma şi îi răspunse cu un calm olimpian:

- Gică, tu porc ai fost şi porc ai rămas!

- Mdee, perseverenţa e o calitate a mea…

- Ai dreptate, dar acum nu de crăceală vom vorbi ci de numai despre bani!

Bani! Cuvântul minune puse oarecum în mişcare sângele de consistenţa bulionului şi ochii domnului director se înviorară.

- Ai vinit sî-mi dai bani! Bagî!

- Gică te-ai şi tâmpit complet între timp! Cum să-ţi dau eu ţie bani? Am o idee care te poate scoate din rahatul în care te zbaţi de vreo doi ani…

- Ai lasî ăiiii! Ti ascult! La drept vorbind directorul nici nu avea altceva de făcut fiindcă postul era cam pe roşu de când nu mai primea sacoşele cu bani de la partidul pe care-l susţinea şi care acum ajunsese în opoziţie. Cam nasol!

După doar zece minute doamna părăsea biroul, afişa un aer triumfător şi le spuse tuturor celor care o priveau:

- Închideţi gurile lăbarilor şi vedeţi că de mâine iau conducerea studioului, iar dacă nu vă puneţi cururile alea grase la muncă veţi merge la graniţă să luaţi interviuri rakeţilor ucraineni. Fără salariu şi cu riscurile de rigoare! Un aer siberian străbătu întreaga suflare din studiouri…

Dar, după numai trei zile, pe platou se aflau cinci alte doamne din aceeaşi categorie cu directoarea de platou, doamna Manuela din cuvântul căreia acum nu ieşea nici hodo-rogitul de Gică. În mijlocul platoului, vizibil din toate unghiurile, se afla un morman de pungi a căror culoare rozè se asorta de minune cu inimioarele roşii. Erau cadourile pe care acest minunat comando de femei inimoase le colecţionaseră pentru a fi dăruite nefericiţilor emigranţi fugăriţi de urgia războiului care bântuia ţara lor dragă.

Splendoarea coloristică a rochiilor purtate de doamne cu acest minunat prilej te putea face să crezi că te afli la o nuntă dintr-un film indian, iar fraze precum: dăruieşte din inimă pentru inimi, dăruind vei dobândi, fii darnic pentru a fi fericit sau dăruiesc iar zâmbetul îmi este răsplata, puteau fi considerate adevărate capodopere ale înţelepciunii.

Iar dacă pe ecrane se aflau în gros-plan buze de o răscolitoare senzualitate care prin subtile rotunjiri sugerau că… adică sugerau tot ce voiai să-ţi închipui asta făcea ca întreg poporul să urmărească emisiunea cu gura căscată de emoţie şi să-şi închipuie (doar partea masculină a poporului excela în acest exerciţiu!) orice funcţie de imaginaţia proprie. Nici nu mai vorbim despre fundurile care se roteau în faţa camerelor, evident lucrate la sală, dar şi prin implanturi de silicon, de sânii obraznici care mai scăpau din rochiile cu decolteuri extrem de generoase ori de picioarele lungi cu piele vizibil mătăsoasă care deschideau destul de frecvent unghiuri ce evidenţiau chiar dacă fugar misteriosul triunghi în care toţi bărbaţii adevăraţi doresc să se piardă măcar temporar.  Cu toate acestea nu erau scăpate din vedere nici dialogurile din care aflau cum distinsele doamne folosindu-şi chiar şi delicatele lor mâini trataseră cumplitele depresii ale unor tineri refugiaţi, cum prin tehnici de mare virtuozitate de manevrare a energiilor cosmice, vestitele tehnici reiki, dar şi cele de tonifiere a centrilor energetici prin delicate masaje sau misterioasele învăţături din kama-sutra reuşiseră să-i readucă la viaţă pe nefericiţi, ba mai mult, aceştia le-au răsplătit truda plecând mai departe în vestul Europei pentru a continua luptele împotriva invadatorilor care le pustiau iubita lor patrie. Fascinant!

Poporul masculin lăcrimează discret, bărbăteşte şi îşi solicită nevestele ca să le explice ce au înţeles ei din emisiune. Nevestele, care până atunci se gândeau să le otrăvească sau să le opărească pe farfuze, devin cooperante şi gândesc simplu, dar corect: soro, au şi curvele astea rolul lor în lume!

Surprizele plăcute au continuat şi când refugiaţii care au primit coletele cu daruri au avut bucuria să vadă că acestea conţineau chiloţei tanga foarte puţin purtaţi, blugi rupţi, deci foarte la modă, sandale aurite sau pantofi cu toc cui, compleuri intime model leopard sau pantera neagră, seturi de mascara folosite doar pe jumătate, flacoane de parfumuri realizate de mari designeri şi în care mai era şi câte un strop de parfum, vibratoare de firmă cu bateriile uzate, ceva articole de la sex-shop adică bice din piele naturală, cătuşe cu blăniţă ori ceva costume de nazişti, însă doar aşaaa, ca sugestie. Mai erau din plin cămăşuţe de noapte din acele speciale care se dezbracă doar dintr-o mişcare, ciorapi cu model gen perioada interbelică, imitaţii de bijuterii aurite cărora le cam cocliseră îmbinările, cercei cu sticle colorate pe post de pietre semipreţioase, pudriere chinezeşti goale sau rujuri cam la fel…

Desigur această emisiune a ridicat spectaculos cota de audienţă a postului şi a fost reluată ori de câte ori oamenii păreau să uite ce înseamnă generozitatea şi compasiunea faţă de semenii aflaţi în suferinţă.

Din păcate, cum puţini dintre noi cunoaştem limba ucraineană nu au putut fi descifrate prea corect cuvintele de mulţumire care au fost adresate binefăcătorilor. Erau însă suficient de expresive lacrimile lor!