Mai există, Omenia încă mai există !

Sâmbăta dinaintea Paștelui. Un hipermarket din Brașov, furnicar de lume, care mai de care mai grăbit, îngândurat, împingându-și căruciorul de cumpărături printre rafturi, absent la mulți și multe, aflat în marea trecere printre produse, alegând marfa, așezând-o-n coș, rapid, pentru că de ce să n-o recunoaștem, cumpărăturile aflate pe ultima sută de metri, uneori constituie parcă cea mai grea corvoadă. Mă amestec, mă pierd în mulțime, îmi fac cumpărăturile și ajung în final la casa de marcat. N-am dat prea mare importanță celor care se aflau înaintea mea, sau după mine, dar totuși, ceva mi-a atras atenția: o bătrânică mărunțică, îmbrăcată curat, decent, (poate prea decent pentru zilele noastre când unii fac risipă de „textile" și-ncălțări de prost gust, dar de... sunt în trend!), aflată la rând în fața mea, nu avea coș de cumpărături, dar, dintr-o traistă mică, închisă la culoare, începuse să scoată și să așeze pe bandă câteva pachete: o pungă din plastic în care se aflau trei banane, o pungă cu două mandarine, o pungă cu trei mere, o pungă cu 2-3 morcovi, două chifle, un borcan cu iaurt și... cam atât.

Am privit-o puțin mirată, începuse să-și numere banii, se uita atentă pe pungi, aduna iar prețurile, număra iarăși banii... M-am scuturat puțin, nu știu de ce am vrut să strig ceva, dar parcă un nod, așezat de-a curmezișul îmi bloca nu numai putința de a scoate vreun sunet, dar și putința de a respira. În fața bătrânei, la rând se afla un bărbat de vreo 40 de ani cu un coș doldora de produse alimentare, pe care, iată, casiera deja i le marca. Spuse încet:
- Vă rog, și pungile acelea care vin după mine, să fie trecute tot pe acest bon.
Semnul de marcat dintre cumpărături dispăruse, banda mergea înainte, pungile bătrânei ajunseseră alături de cumpărăturile lui, evaluate, marcate...
- Astea sunt ale mele, spuse bătrâna speriată, cu ochii ușor măriți.
- Da, da, știu, dar le marcăm pe același bon, îi spuse bărbatul.

Plăti totul cu un card de cumpărături, încercând s-o determine pe bătrână să-și bage banii în portmoneul ușor ponosit și plecă din fața casei de marcat. Femeia, nelămurită se ținea după el, spunând-i ceva, încercând să-și deschidă portofelul. O luase însă protector după umeri și se oprise în fața raionului cu mezeluri, șuncă... Îi spunea ceva la ureche, eu fascinată de ceea ce vedeam mă oprisem cu coșul meu de cumpărături, undeva, între-un loc mai ferit, continuănd să-i urmăresc fascinată pe cei doi. Bărbatul îi tot vorbea, ea, tot mai nelămurită, se apropie în cele din urmă de vitrina frigorifică și, timid, arătă un produs. Bărbatul ceru vânzătoarei, ea îi cântări, dar... stupoare, bătrâna „nu și nu... că-i prea mult... doar câteva felii acolo...".

Bărbatul luă pachetul și i-l puse în traistă îndemnând-o să-și mai aleagă câte ceva. Repetă gestul de vreo trei-patru ori, apoi îi așeză în traistă bătrânei și pachetele care fuseseră pe banda de cumpărături. Plăti vânzătoarei, mângâie de câteva ori umerii aduși ai bătrânei, spunându-i ceva la ureche, apoi se depărtă de ea. Rămase uluită săracă, ușor năucită, traistuța ei mică cu care venise la cumpărături, devenise neîncăpătoare, abia reușind s-o țină în mână. Privea lung după bărbatul care-i umpluse nu numai traista, dar și ziua și masa de Paște. Mă iau repede după bărbat să văd unde-și duce coșul cu cumpărături, cine-l așteaptă... Ajuns în dreptul unui automobil, comun pentru străzile, șoselele noastre autohtone, deschise portbagajul și începuse febril să-și așeze cumpărăturile, drămuind fiecare spațiu rămas liber. „O fi patron, întreprinzător, o fi manager pe undeva, o fi om comun ca noi,toți?" - gândeam eu. „Este totuși un creștin milos acum, în sâmbăta Paștelui nu-i pomană mai mare, pe care s-o faci pentru un semen de-al tău"- îmi continuasem eu gândul.

Oare chiar mai există (dar aveam exemplul viu în fața ochilor!) și acest tip de oameni în România, care fac gesturi mărunte pentru ei, dar colosale pentru un semen ajuns în suferință? Așa, fără camere de luat vederi, fără „suită", fără reporteri în preajmă, fără pungi cu sigla vreunui partid, imprimate pe ele, oare chiar mai există astfel de oameni? Cum te cheamă bărbate, tu adevărat OM, din ce parte de lume ai venit, că parcă pe la noi sunt tot mai puțini și mai rari cei care fac asemenea gesturi necondiționate, fără sigle politice, ori încercări care mai lasă de dorit? Priveam și bătrânica, ieșise între timp din magazin și, cu pași mărunți, umeri ușor încovoiați, încerca să țină tot mai aproape de ea traista, în care, pentru ea, se afla o adevărată comoară.

Fusese sâmbăta Paștelui într-un hipermarket brașovean, fusese sâmbăta, când toți creștinii pomenesc pe cei duși de lângă ei, fără vâlvă și paradă, iar unii mai împart bucurii și descrețesc frunți îmbătrănite.