Domnilor,
Trebuie să precizez de la început, ca nu cumva să fiu acuzat de rasism, că termenul „şatră", în cazul de faţă, nu face trimitere la grupul de ţigani într-o veşnică mişcare şi nici la corturile sau grupul acestora, aşezate, de obicei, la loc ferit, pe malul unei ape sau sub buza unui deal. Pentru mine, aici, în aceste rânduri, şi la general, nici termenul ţigan nu are conotaţie încărcată peiorativ, cum adesea se înţelege. Dimpotrivă, când îl rostesc, fie şi numai întâmplător, gândul îmi fuge, de obicei, la meseriaşii, la profesioniştii acestei etnii, capabilă să genereze, uneori, emoţii sufleteşti, aproape nefireşti. Desigur, am în vedere , în primul rând, lăutari, care nu de puţine ori, m-au scos „din moarte", fără chinuri, antibiotice, pansamente şi chingi, cu care te mai întorc uneori, întâmplător, din drum, doctorii, apoi, fireşte, îţi recomandă o reţetă, un popă şi un tron (coşciug). În al doilea rând, privind în istorie, când îmi amintesc de ei, de ţigani, inima-mi bate într-un fel aparte, gândind la trecerile lor de mii de ori, mii de ani, şi prin foc, şi prin moarte. Mi-ar trebui zeci de pagini să vă povestesc, însă deocamdată, doar am să sugerez drumul lor început din primordii şi din locuri în care şi astăzi, unii sunt nababi, alţii, în peşteri, bântuiţi de boli şi morţi de foame. Ca să nu o tot lungesc, amintesc pentru început, câte ceva despre civilizaţia ariană venită, cumva, călare pe cai (măgarii încă nu se inventaseră, în consecinţă nu erau, ca acum, la tot pasul!), din nord- vestul Europei, civilizaţie ce a dăinuit, se pare, peste un mileniu, în Valea Indului şi tot în partea de nord –vest, dar a Indiei. Au venit, au văzut că se simt, acolo, bine, au pus stăpânire, aşa cum se face şi acum şi cum se cuvine unor arieni, apoi vai!, „trai, nineacă", pe osul lăcalnicului sub pretextul civilizării lui. ...La vremurile de acum, al democratizării şi binelui comun, adică al oricui (că se poate trăi şi fără a fi civilizaţi, dând oricând cu nuca în perete sau scuipând, a pagubă, în păsat). Mă rog, chestiune de nuanţă şi interpretare, dacă ţin cont de spusele lui Ţuţea srise în „Filosofia nuanţelor". Una e însă filosofia şi alta e viaţa cu jugul în spinare, chiar dacă, la prima vedere, ele s-ar susţine reciproc, fie şi numai în sistemele gândirii sau simpla comunicare. Una e gândirea structurată în sisteme şi alta e societatea aceea, veche (ariană, de!), ce avea ca formă de organizare castele, în termenii, marxist-leninismului, de mai ieri, alalteri, clasele sociale.

Dragii mei, ca să înţelegeţi, imaginaţi-vă şi retrăiţi-i pe ei (în termenii lui Dilthey, filosof german) şi abia atunci o să înţelegeţi ce ar fi însemnat să te naşti ţigan în urmă cu aproximativ cinci mii de ani. Nici acum nu e mare diferenţă. Tot la nuanţă se ajunge, apoi la a pune vina în spinarea nu ştiu cui, făcându-te pe tine basma curată, lacrimă pe care însă istoria, fie o va şterge, fie cu noroi o va împroşca! Revenind, precizez că, în plin arieanism, tiganul era plasat sub boul indian, considerat, ca şi acum, de băştinaşi, totem. Adică, un fel de obiect de cult. În aceste condiţii, cei din castele de mai sus [boi(eri)], ca şi acum, puteau să-l bată pe tigan, schingiui, îi puteau vinde copiii, i se putea batjocori, chiar sub ochii lui, nevasta, putea să fie pus în jug, la arat câmpul, iar atunci când îngenunchea, i se lua, cât ai clipi, gâtul. Trupul său dezvelit devenea hoit între atâtea hoituri, în timp ce sângele-i îngrăşa ogorul. Expresia „la dracu îl mai ţin, dacă nu aduce cât de cât ghişeft?'' funcţiona la fel de bine ca şi pe vremurile lui Cuza, la noi, când, chipurile, s-a produs emanciparea lor (v-am mai sugerat, pe ici, pe colo, câte ceva şi despre ţigani, şi despre cei din vremurile domnitorului) sau acum, în capitalismul sălbatic, unde omul e doar profit şi societate de consum. Parcă şi despre chestiunea asta am mai clevetit, însă nu e de lăsat când, sub ochii noştri, castele tot caste au rămas. Povestea cu o societate în care marea majoritate, adică acea clasă de mijloc să aibă acces la toate, rămâne, cel puţin la noi, la români, poveste. În aceste condiţii, desigur că cei ce se nasc în puf, bogaţi, se cred, ca şi atunci, cu trei mii de ani înainte de Hristos, trimişii lui Dumnezeu pe pământ. Şi dacă doar s-ar crede, nu ar fi un capăt de lume, un capăt de pământ, (din cei ca ei, cam peste tot, iar spitale de profil sunt berechet), însă ei, „trimişii divinităţii" taie şi spânzură la umbra unor legi, transmise din tată în fiu de cei aleşi de noi, pe viu. Doar moartea le amintişte că sunt nimic, abia atunci când şi-au ocupat locul în pământ şi au devenit, ca toţi ceilalţi, ţărână sau grăunte de nisip. Acum, dumneavoastră, partenerii mei de discuţii, ştiţi că orice e în simţuri, chiar şi în mintea omului, în intelect, are limită. ...Şi fiţi siguri că are câtă vreme oameni cu carte iau, veşnic în calcul o posibilă determinare. Pe deasupra, determinismul e concept, adică e deja idee scoasă din pluralitate. Doar de sanchi ne mai punem problema nemărginitului: „o fi, n-o fi?! Sau cum Dumnezeu o arăta şi nemărginitul ăsta?!'' Mai bine ne-am vedea de treabă şi am inventa ceva încât tot muritorul să nu mai trăiască de pe o zi pe alta sau să rabde mai de toate. Dar, ca să vedeţi, drăcia dracului! Din limită, din cea a suportabilităţii, în special, pleacă multe: datul cu parul în cap, răzvrătirea, războiul social, migraţia, dar mai ales pleacă omul din om. Ori, în aceste condiţii, omul rămas făr' de om, ne-omul, ai crede că dispare! Din câte văd, nu prea, cât timp până şi boabele otrăvitoare de mercur, cât ar fi de împrăştiate, până la urmă tot se adună. Fireşte, şi ne-omul se uneşte, după unii, chiar în dracul de la Balta Verde sau altfel spus, în dracul gol.

Fraţilor, ăsta e, cum s-ar spune, mai pe româneşte, şatră! Adunătură de foc şi pară, de otrăvuri, de borfet grămadă, într-un cuvânt, de parveniţi, un fel şi de curve şi de hoţi, la drumul mare, puşi pe roţi. Fură suflete, fură tot! Frească-te Dumnezeu să ai de a face cu ăl ne-om! Chip cu mâinile mai scurte, degetele ciuntite, buzele parcă tivite, privirea înfiptă în tine şi gândul dus, ehei, departe. Se tot frământă cum să facă, cum să dreagă, să te lase în pielea goală. Să ia şi sufletul din tine pentru că pe el, pe suflet, şatra hoţilor l-ar şi vinde, şi revinde, ani la rând, chiar ani de zile, cel mai bine. Ferească-te! Dar te fereşte? Nu! Nu, cum nu m-a ferit nici pe mine. Şi cum să vă spun?!... Doar trebuie să-mi amintesc şi dau, fără să vreau, ochi în ochi, cu Joiţina, cu Sfârlogel şi Cioc(ciolina), cu Ţârdel şi gaşca lui... Când mai aud şi la tot pasul helăuuu!, Urinela, îmi zic, iar am dat de dracu! Asta, ceilalţi, dar mai ales frivola, fură! Chiar şi ce ţi-a pus Dumnezeu, ca la tot omul, în chiloţi. Ce, Doamne, iartă-mă, o face cu ele, nu ştiu?! Strâng, sug şi iar strâng, zi de zi, grămezi! Pentru supe, pentru ciorbe, fripturici servite la tigăi moderne. „Ho! Mai staţi, dracu, locului! V-ajunge!" - le zic uneori când mă scot din pepeni - „Că nu o dura cât pământul criza!" Nici pomeneală de oprit! Strâng de pe centură, de pe la casele mai mici sau cele mari, de prin corturi, de la costorari şi căldărari, de la burlaci, chiar şi de la cei mici... Totul e să le aibă acolo, puse teancuri, în dulap, grămadă! „Să fie!" - îşi zic - „când le poftim pentru un party, pentru o chestie în grup, la supt, hei, rup, iar ele să cadă lângă noi grămadă!..." Uneori, ca mama cu ale sale fete, se mai împrumută una de la alta, mai fac şi schimburi între ele. Doar atunci când însă excesul e mai mult ca evident, alte şatre şi alţi hoţi! Se adună laolală şi fac prăpăd. Rad tot, făr' de măsură, apoi iarăşi busna, la furat şi de suflete, şi de ce i-a pus Cel de Sus, omului, între amărâtele de picioare acoperite cu chiloţi. Beleaua dracului e că după ce te devorează, încât rămâi doar os şi piele, nici de-ai crăpa, tot nu te mai lasă. Ca hienele trag de tine. Rup şi fug şi iar se întorc, şi iar rup, cum s-ar zice, fură, domnilor, peste măsură. Dragii mei, uite, ca să vedeţi! Tocmai aici, în şatra hoţilor de suflete, limită nu e.

Mă întorc la ţiganii începutului de text, cei veniţi tocmai din Valea Indului pe jos, călcând deşertul cu piciorul, mai în brânci, mai şchiopătând. Păi, domnilor, ăştia, şi nu chiar toţi, doar uscăturile, sunt nişte pitici, mici găinari, comparativ cu şatra hoţilor despre care vă spuneam. Helăuuuu! Adică Urinela ia cât nici că poate duce. Nici între piciore, şi nici sus, şi nici pe cârca mare. Frivola, asemenea! La câţi o fi mâncat zilele, doar Cel de Sus mai ştie. Sfârlogel, Ţârdel şi camarazii, mai politicoşi: ,,bă, dai de bună voie sau iar îţi rupem coastele şi-ţi spargem capul? Dacă la sfârşit de lună, sufletul se mai uită şi la facturile ce le trimite statul, aflaţi de la mine: el, sufletul se duce... unde a nins şi nu s-a prins! Unde şi-a îngropat unul de pe la mine gloaba. Gloaba sau baba? Sau pe amândouă? Cu ăştia toţi pe cap, de la un timp, le cam încurc. Am să-mi întreb îngeraşul, pe Vali. Până la întâlnirea viitoare, sigur o descurc. În privinţa mea, staţi liniştiţi! Feriţi-vă însă de şatra hoţiilor de suflete, feriţi-vă de dracu!
Al vostru, pentru totdeauna,Titus

Ne-omul, e veşnicul drac împeliţat, de multe ori, în ochii noştrii cu chip de înger gata însă oricând să spună: ,,te-am înhăţat, de-acum, chiar dacă nu vrei, tot eşti al meu!''