(o recapitulare a ierarhiei umane)

I. Răzvan, sclavul

(O noapte liniştită pe uliţa domnească. Sub ochii trezi ai unui călugăr tolănit pe un cîmp gol dintre două case, nişte oşteni intrară agale în han, la porunca unui om înalt, care rămase afară, sprijinit de perete. Acestuia i se alătură un al doilea, mai gras, care apăru din spatele hanului.)

RĂZVAN - (uimit de ivirea tovarăşului) Veşnicul Calaghera, fricos ca un iepure! Ce te-ai pitit aşa după pereţi? Nu ştii că în preajma mea eşti mereu nevătămat?
CALAGHERA - (rînjind) Iertare, cinstite hatman! Din îngustimea minţii mele am uitat că vin la sfat de taină cu cel mai puternic bărbat după Vodă.
RĂZVAN - Şş, mai încet! Nu mai ţipa „Vodă" peste tot! Ne aude, ferească, cineva. E şi un călugăr peste drum, care se holbează la noi.
CALAGHERA - Fii pe pace, Răzvane, e nebun, săracul, cîntă aiurea, îl ştie tot Iaşiul dinainte să vin eu mai-mare la visterie. Dacă ai fi stat şi tu mai mult pe aici, ai fi aflat mai multe despre tîrg, dar, de!, am auzit de isprăvile tale împotriva osmanilor. Îmi pare că ai luptat şi cu Viteazul de-a dreapta, sau greşesc?
RĂZVAN - Lasă poveştile şi zi-mi unde-i Tolnay, că trebuia să vină pînă acum! Ai adus aurul?
CALAGHERA - Crezi că poate găsi aşa uşor un prilej să iasă tocmai căpetenia păzitorilor lui Aron Vodă? Mi-a trimis vorbă că mai întîrzie, dar să-l aşteptăm. (uitîndu-se neîncrezător la Răzvan) Na! Ce faci cu ei?
RĂZVAN - (înşfăcînd punga) Dă-mi încoace! Lasă că ştiu eu mai bine ce fac cu ei. Tu îndeletniceşte-te de numărat, eu de cumpărat. Zapisul ăsta ce mai e?
CALAGHERA - Nişte stihuri despre Aron, care umblă prin sate. Citeşte să rîzi bine!
RĂZVAN - (mototolind hîrtia) Nu mă porni la mînie, că-s aprig, cu toţi banii tăi!
CALAGHERA - (zîmbind) Ho!, uşor, nu vreau să te mîhneşti, pace bună. La urmă, unui viteaz ostaş nu îi trebuie să ştie să citească. Măsura ta e sabia şi versul tău e săgeata... (după un timp de tăcere) Dacă stăm, hai să vorbim degeaba, că tot n-avem nicio treabă. E adevărat că eşti fiu de ţigan rob mînăstiresc?
RĂZVAN - (încruntîndu-se) Taică-meu a fost ţigan fierar, rob boieresc, nu mînăstiresc şi sînt mîndru de el. Pe mine m-a iertat stăpînul lui cînd eram băiat şi m-a dat ca lefegiu în oaste, pentru că nu-mi stătea nimeni în cale. La o adică, şi pe tine te ridic de la pămînt cu o mînă, cu tot cu burta ta.
CALAGHERA - (speriat) Ia taci, că aud paşi!
TOLNAY - Bună să vă fie inima, boieri! Aţi adus cele ale cezarului?
CALAGHERA - Ptiu, afurisitule! Credeam că cine ştie ce! Ia uite la el, numai la zornăitori se gîndeşte!
TOLNAY - Păi nu? Cum vom împlini măreţul gînd al ţiganului?
RĂZVAN - (prinzîndu-l de gît pe Tolnay) Mă, stîrpitură, nici tu nu eşti moldovean, acum te strivesc ca pe ploşniţă.
CALAGHERA - (despărţindu-i, cu o mînă pe braţul lui Răzvan şi cealaltă pe teaca pumnalului lui Tolnay) Fraţilor, am venit aici să ne înţelegem, să luptăm împotriva tiranului din fruntea ţării, nu între noi. Lăsaţi acum neamurile şi rangul. Răzvane, călăreţii lui Bathory sînt la o zi de noi?
RĂZVAN - (venindu-şi în fire) Da, cam aşa, noaptea care vine ajung aici. Eu ţin oastea, tu, ungurule, ţii garda lui Aron, Bathory îl ia pe Aron cu toţi ai lui şi noi luăm scaunul şi-l ţinem cu prietenii lui Calaghera. Floare la urechea mea!
CALAGHERA - (gînditor, către Tolnay) Mihaile, ia spune-ne de ce Bathory nu-l mai vrea pe Aron ca domn al Moldovei? Că trădarea aia de care zice, ştim cu toţii cu nu e.
TOLNAY - Ce-ţi mai pasă? Nu te da mironosiţă, că ştim ce urmăreşti. E la mintea cocoşului că n-a trădat pe nimeni. Dar nu a primit să fie în ascultarea lui Bathory, asta e!
CALAGHERA - Aşadar, doi berbeci! Bathory din mîndrie cere vasalitatea, iar Aron din mîndrie îi dă peste nas. Oare facem bine ce facem acum?
RĂZVAN - Ce sînteţi, mă, aşa proşti? Aron e tiran, face rău poporului, noi dezrobim poporul ca să-l conducem noi. În loc să vă bucuraţi că scăpaţi norodul de o pacoste, vă lăsaţi în voia gîndurilor femeieşti.
(Apare călugărul cu mîna întinsă. E zdrenţuros, încins cu o funie, desculţ, merge şchiop şi tuşeşte des.)
CĂLUGĂRUL - (vesel) Frunză verde de măcin,/ Mult mă plec şi mă închin,/ Daţi un ban de milă-n dar/ Unui biet moşneag scripcar.
RĂZVAN - Pleacă, bătrînule! Stai pe moşia ta acolo, că noi avem de lucru aici!
CĂLUGĂRUL - (schimbîndu-şi vocea) Aşa este, mult lucru ai. Ca rob, te fereai să faci răul de frica pedepsei. Acum, ca iertat, pentru ce urzeşti viclenìi?
RĂZVAN ― Ce minţi, călugăre?
CĂLUGĂRUL - Bine ai zis moşia mea, că aici va fi mare ctitorie şi mînăstire, dar după ce vor fi putrezit oasele voastre, care au alergat la neascultare. Că altul cu numele tău va domni, iar tu cumplit sfîrşit vei afla dacă nu te vei întoarce în simţire.
(Tolnay îl prinse pe călugăr şi, lovindu-l, îl alungă aruncînd cu pietre. Ceilalţi se priveau înspăimântaţi.)

II. Ioan, plăţitul

Ţin minte foarte bine acea perioadă, care a coincis cu promovarea mea ca şef al clinicii. Institutul era retras, dar ştirile ajungeau repede la noi prin intermediul ziarelor şi radioului. Ce teroare se instalase odată cu epidemia de poliomielită! La sanatoriu însă, printre cei cu percepţia alterată, spaimele şi bucuriile erau cu totul altele. Albii se bucurau de inventarea bombei cu hidrogen şi de moartea lui Stalin, iar negrii se bucurau de interzicerea segregării în şcoli şi de succesul lui Luther. Eu mai degrabă eram impresionat de primul transplant de rinichi şi de descoperirea acizilor nucleici, entuziasm care din fericire nu se ridica la intensitatea exaltării pacienţilor mei. În anul în care azilul nostru a fost inclus într-un program naţional de cercetare finanţat de guvern, am primit o delegaţie condusă de Ioan. Vechiul meu coleg din ΑΩΑ m-a surprins plăcut pentru că închiriase din oraş un Kaiser Manhattan negru şi pentru că eu, un clinician înrăit, aveam să cunosc îndeaproape prin el latura experimentală a medicinii. Din facultate îl ştiam un perfecţionist, interesat mereu de latura umană a naturii, pentru care a abandonat praxisul medical în speranţa că va face un bine umanităţii ca întreg.
- Conştienţa umană este apogeul evoluţiei, îmi spuse din senin, în prima zi, la o cafea.
- Mie mi se pare că emergenţa ei aleatorie e improbabilă, statistic vorbind. E ideologie curată, nu ştiinţă, sincer îţi mărturisesc.
- Dar ce zic? Raţiunea omului nu e un produs, ci e însăşi evoluţia, deoarece poate prevedea viitorul şi-l poate modifica prin alegeri.
- Eu văd cum evoluţia e creaţia omului, un tablou suprarealist prin impact şi similitudine, copilăresc prin naivitatea lui matematică. Iar despre prevedere, înseşi legităţile universului ne împiedică de la o cunoaştere completă: nu prea ştii ce alegi.
- Văd că nu ţi-ai pierdut spiritul polemic, zise zîmbind, bătîndu-mă pe umăr. Studiul lui Ioan se adresa problemei imunizării antigripale. Detaliile practice nu mi le-a dezvăluit decît după abordarea primului pacient. De faţă cu asistentele şi cu tot corpul medical, Ioan a injectat un vaccin experimental în braţul unui schizofrenic în vîrstă de 44 de ani. Devreme ce s-a ivit momentul oportun, mi-am rugat colegii să părăsească salonul şi l-am tras pe Ioan la geam, pentru o conversaţie pe care nu o voi uita niciodată.
- Ce anume i-ai injectat acolo?
- Pari supărat, colega. E doar un simplu amestec de adjuvanţi cu virus gripal.
-L-ai testat pe animale? De unde ştii că e inofensiv pentru oameni?
- L-am mai testat. Oricum, cimpanzeii sînt mai scumpi, să ştii. Dar pot să-i garantez inocuitatea, l-aş folosi şi pe proprii copii. Acum însă vrem să-i testăm eficienţa. După cîteva luni, îi vom expune pe aceşti subiecţi la gripă, ca să vedem dacă se îmbolnăvesc.
- Subiecţi?! Sînt oameni, persoane. El de exemplu a fost profesor de istorie, ştiut de mult cu schizofrenie, care săptămîna trecută s-a decompensat psihic după o colică biliară. Foarte greu iese din pusee. Acum nu înţelege nimic din ce i se face, aşa încît nu ai cum să obţii un consimţămînt, nici măcar verbal, ceea ce văd că nici nu ai încercat.
- Consimţămînt? Dar tot ce facem e în cadrul programului, am lucrat zece ani la el. Tu ştii cîte milioane are bugetul institutului de combatere a gripei? Ar fi o tragedie naţională dacă vaccinul s-ar dovedi ineficient.
- Şi o faptă eroică dacă ar fi eficient, mai ales după ce îl patentează vreo firmă.
- Nu e vorba de niciun patent, e vorba să facem bine sutelor de mii de oameni bolnavi. Nici eu, nimeni nu-l va patenta, aşa cum nu poţi patenta norii sau ploaia.
- Povestea cu umanitatea. Umanitatea se repetă în acest om injectat de tine. Dacă tot vrei să faci bine umanităţii, începe cu el şi cu fiecare din ei!, am ţipat. Se lăsă tăcere, timp în care îl priveam cu uimire nemascată: nu înţelegeam ce se întîmplase cu medicul pe care îl ştiam, părea inconştient, orb. În acel moment, schizofrenicul apăru lîngă noi, cuprinzîndu-i blînd mîna lui Ioan.
- Nenea, voi fi sănătos acum că mi-ai făcut injecţie?, îl întrebă pe un ton infantil. Ioan, uşor iritat, îi răspunse:
- Mergi, te rog, la patul dumitale, că noi aici discutăm nişte principii, da?
- O, sună grozav, bine ai spus principii, domnule doctor! îi zise, schimbîndu-şi vocea. Ca angajat al farmaciilor, te fereşti să faci răul de frica lipsei plăţii.
- Nici vorbă, prietene! exclamă Ioan, întors mai mult către mine. Nu pretind şi nu aştept niciun ban de pe urma muncii mele din cercetare, toată lumea ştie.
- Tu ştii. Dar răsplata nu se reduce la bani, adăugă pacientul şi se întoarse liniştit la pat. Ioan ieşi tulburat din salon. Studiul continuă, în ciuda protestelor mele scrise.

III. Pavel, fiul

În iulie 1937 am primit ordin să-l transfer pe Pavel din Solovki la penitenciarul din Leningrad. Un avion militar m-a lăsat în Kem, unde am primit în subordine doi miliţieni din unitatea locală a NKVD-ului, care m-au dus cu şalupa pînă în portul lagărului. Alături de comandant şi de cîţiva gardieni, am pornit imediat către laboratorul în care lucra Pavel. Aparatele erau instalate în hala în care funcţiona şi generatorul electric. Oprind escorta la uşile secţiei, l-am observat puţin în mediul lui. Purta peste sutană un halat albastru murdar. Cu ajutorul unui alt deţinut, tocmai turnase un lichid gălbui într-un cazan care fierbea. De pe o schelă de deasupra generatorului, un inginer îl strigă, cerîndu-i ajutorul. Pavel îşi luă trusa de sub masă şi se sui să izoleze cablurile nou instalate. Cînd l-am somat să coboare, m-a privit puţin pe sub un lanţ de troliu, i-a dat ultimele indicaţii inginerului şi a coborît încet, vorbindu-i tot timpul. Frenkel îmi dăduse dosarul lui Pavel înainte să plec, dar nu am apucat decît să-l spicuiesc pe drum. De interes era numai directiva specială. Ştiam că este un mare duşman al poporului, dar că în persoană nu e periculos, aşa că nu va fi nevoie să folosesc arma. Vestea că-l voi duce la Leningrad pentru judecată nu l-a tulburat, a încuviinţat numai din cap, de parcă ştia. Pînă în Kem n-a scos o vorbă, ci învîrtea metania, privind în zare. Condiţiile meteo nu ne-au permis să decolăm imediat, aşa că am petrecut o noapte în sediul miliţiei. Intrigat de liniştea lui, l-am supus unui interogatoriu, cu speranţa de a soluţiona mai rapid motivul deplasării.
- Ce s-a întîmplat cu tine? Ai trăit în mijlocul naturii, în sînul unei familii exemplare, cu diverse ocupări intelectuale. Ce te-am mînat să publici materiale de agitaţie împotriva sistemului sovietic?
- Un adevărat paradis a fost copilăria mea, răspunse Pavel. Dar la ce bun un rai fără Dumnezeu?! Iar acele materiale nu sînt decît o interpretare a teoriei relativităţii.
- Nu minţi! Ai scris acolo şi despre Dumnezeu, despre geometria Împărăţiei Lui.
- E adevărat, dar şi Dumnezeu vrea binele poporului.
- Nu ascunde în spatele ştiinţei ura ta împotriva noastră!
- Ştiinţa e un mijloc doar. Matematica spre exemplu e un pod către desluşirea gîndirii umane. Ştiinţa cu care vă lăudaţi că faceţi bine oamenilor e limitată, e mioapă, e o înţelegere arbitrară care n-are nicio legătură cu adevărul vieţii.
- Care e acest adevăr?
- Că fără Dumnezeu nu se poate trăi.
- Ştiu că eşti filosof şi artist, dar cu mine nu-ţi merge. Noi trăim foarte bine şi fără El, Rusia înfloreşte, iar voi, popii, invidiaţi perfecţiunea sistemului sovietic, pentru că nu aţi putut să o egalaţi. Crezi că nu ştiu că ai înfiinţat o organizaţie secretă, care submina puterea statului?
- Cu mulţi ani în urmă. După doi ani am abandonat-o. Ceea ce nu înţelegi dumneata e că eu îmi iubesc neamul, chiar şi pe dumneata.
- Înţeleg unde baţi. Dar faptul că ai participat la electrificarea Rusiei, ai născocit nu ştiu ce izolatori, uleiuri de motoare şi iod din algele plajelor nu te îndreptăţeşte, pentru că pe unele le-ai făcut sub pedeapsă, ca un sclav, şi pe altele sub responsabilitate, ca un salariat. Ai face cu adevărat un bine tuturor, inclusiv mie, dacă mi-ai spune unde aţi ascuns moaştele lui Serghie, ca să terminăm odată.
- O, frate cuprins de întuneric, cum încurci răul cu binele. Instinctul tău îţi spune să urăşti răul şi să te alipeşti de bine, dar tu nu ştii ce faci.
- Iar tu ştii să faci diferenţa?
- Binele îţi aduce viaţă, răul te scufundă în moarte.
- Şi ce e rău în a-mi spune unde sînt moaştele?
- Eu sînt rob al lui Dumnezeu, slugă a Lui întru cele sfinte. Răul mă depărtează de El. Mîndria şi vicleana patimă a limbii le urăsc cu toată puterea. Căutînd binele şi dreptatea lui Dumnezeu, El mă va înfia, îmi va da nemurire.
- Aşadar, tu, ca fiu al lui Dumnezeu, urăşti răul şi iubeşti binele. Excelent. Să spui asta şi în faţa troikăi, să vezi ce glonţ îţi vor da în semn de apreciere.
- Nu-i nimic, dacă voi afla îndrăzneală, mă voi ruga pentru tine şi din groapa comună în care mă vor arunca după execuţie. Încăpăţînarea lui de a dezvălui informaţia, dar mai ales bunătatea lui neclintită au reuşit să-mi strîrnească o scîrbă profundă. Troika nu a obiectat că l-am predat cam şifonat.

© Claudiu Popescu
30.04.unsprezece