Zilele astea, un amic cam constănțean după așezare, nu după naștere, acuza mizerabilele manipulări făcute de televiziuni. Când l-am întrebat de ce dracu se uită la televizor, la altceva decât meciuri, filme, clasic music, omul mi-a răspuns că se uită la „Historia” și a constatat că, până și acolo, se manipulează. Așa mi-am adus aminte cât de exact i-am definit eu pe unii istorici și, firesc, produsele lor. Nimic nu mi-a schimbat opinia. Nimic!

Ca să nu mă întrebe vreun cititor „Da de unde ştii tu, bă, toate astea?” voi începe prin a expune periplul meu pe aceastã planetă, în format „fiinţă”. Adică, vietate sub formă mişcătoare cu viteză sesizabilă ochiului uman. Că, tot vietãţi sunt şi alelalte, da’ li se zice „plante”, fiindcă se mişcã mai încet, viteza mişcărilor lor nefiind sesizabilă ochiului uman. Iniţial, am fost gândac. „Boul doamnei” mi se spunea, şi îmi plăcea al naibii să mă plimb pe la soare. Într-o zi, un nene care mergea cu nasul pe sus, m-a strivit. Imediat, sufletul mi-a fugit într-un leu. Că şi ăstuia îi plăcea să doarmă la soare. Şi am „leit” aşa până a venit unu de la o grădină zoologică, dornic tare să impresioneze vizitatoarele stabilimentului său cu un mamifer profund dormitoriu. M-a atacat cu un somnifer, dar, neştiind că eu aveam deja în stare natur ceva somnifer în mine, a băgat cam mult şi… ăla am fost. Urmarea a fost că m-am transpus într-un elefant. Mi-a plãcut, că nu trebuia să alerg şi nici nu se mai lua nimeni de mine, ba chiar mă ocoleau, dar cei mai mulţi mă mângâiau şi-mi dădeau de mâncare. E adevărat cã unii îmi dădeau nişte aiureli, da’ nu mi-am pus mintea cu ei! Erau nişte bieţi oameni, ce pretenţii puteam avea de la ei! Şi am „elefănţit” aşa până am îmbătrânit de prea mult trăit şi m-am dus singur în cimitirul elefanţilor. Şi uite aşa, în clipa în care a murit elefantul din mine, sau eul din elefant, că nu mai ţin bine minte care şi cum am murit, am apărut eu, ăsta care scrie acuma. Deci, cam ştiu care a fost mersul vietăţilor prin viaţă.

La începuturi, încă dinainte de a fi eu gândac, pe vremea când eram doar un amărât de „Gura leului”, adică tot vietate, dar nu „fiinţă” ci „plantă”, nişte fiinţe care habar n-aveau că peste câteva milioane de ani se vor numi oameni, umblau în turme. În faţã, la contactul cu necunoscutul şi cu pericolele, mergeau întotdeauna cei mai curioşi, dar şi cei mai curajoşi. Pe vremea aia, pentru ei nu existau prea multe necunoscute pe Pământ. Mult mai târziu, după ce au lãmurit o bună parte dintre acele necunoscute, s-au trezit că, după aia, aveau şi mai multe necunoscute. Când a constatat aceastã anomalie, unu dintre ei, care nu putea sã pronunţe „anomalie”, i-a zis „paradoxul cunoaşterii”. Deci, în fruntea lor mergeau cei mai curajoşi, urmaţi fiind de ceilalţi. Mai la coadă, erau cei mai prăpădiţi, fie că erau mai mărunţei la stat, fie că erau mai fricoşi decât ceilalţi, fie că nu inspirau nici un fel de încredere. Pe atunci, nu se ştia că pericolele pot veni şi pe la spate şi nu-şi puneau problema să-şi apere dindărătul. Mai ales că nici în DEX nu apăruse cuvântul „ariergardă”, aşa că de unde era să afle ei de chestia asta!?! Trebuia să mai treacă vreo câteva mii de ani şi să aparã unu Brutus, care le-a explicat cum e cu pericolul ăsta venit pe la spate.

Când le ieşea vreun duşman în cale, cel din frunte scotea Kalaşnikovul din teacă şi pornea la atac, îndemnându-i şi pe ceilalţi să-l urmeze cu formula „Dupã mine, vitejii mei!”, formulă prin care le dădea şi celorlalţi curaj din curajul său. Apoi a apărut formula ”Dupã mine unii, spre stânga alţii şi spre dreapta ăilalţi, la atac!”, pentru că apăruseră şi pericolele din flancuri.

Între timp, în mijlocul turmei se produceau mutaţii care constituiau bazele schimbării de paradigmă de niţel mai târziu. După fiecare victorie, în timp ce ăia care participaseră la bãtãlie se odihneau, sau îşi puneau Rivanol pe răni, ăia mai buni de nimic, care stăteau ascunşi pe sub brusturi în timpul luptelor, se aciuau pe lângă cei din frunte şi începeau să-i cureţe de praf, de mărăcini, să le scoată ţărâna de sub unghiile de la picioare şi să le dea cu ojă pe unghiile de la mâini. După care, începeau să şuşoteascã între ei, lăudând faptele vitejilor, dar vorbeau în aşa fel încât vorbele lor să cadă sub cel mai favorabil unghi în canalul auditiv extern al urechii vitejilor, pentru ca impactul cu ciocănelul şi cu nicovala să fie cât mai armonios. În mijlocul turmei, ăştia erau cunoscuţi sub denumirea de piţifelnici. Imediat în spatele lor s-au aciuat istoricii care le sorbeau cuvintele şi le transformau în poveşti ştiinţifico-fantastice, cunoscute mai târziu sub denumirea de „documente istorice”. Iar când vreun viteaz încerca să se ridice ca să ia un pahar cu Mirinda de pe teibăl, imediat săreau minimum trei neisprãviţi pe el, îl imobilizau şi-i aduceau ei paharul îmbiindu-l cu formula „Vai, şefule, viteazule al vitejilor, da’ se poate să-ţi cari singur paharul!? Păi noi de ce suntem aici?”. Şi azi aşa, cu paharul de Mirinda, mâine tot aşa, cu porţia de shaorma şi cu ciorba de burtă cu ciocănele, poimâine tot la fel cu nu mai ţiu minte ce, până când vitejii vitejilor n-au mai fost în stare să se ridice deloc pe picioare, întrucât piţifelnicii ajunseseră nu numai să le dea de mâncare vitejilor, ci şi să mănânce în locul lor, ca să-i protejeze de influenţa nefastã a colesterolului negativ. Iar când a apărut pericolul, nema viteji care să pornească în fruntea turmei şi care să-i îndemne şi pe ceilalţi să-i urmeze. Atunci, îngroziţi de pericolul care se apropia năvalnic, piţifelnicii şi-au umflat bojocii (mult mai târziu avea sã se descopere cã aia nu ar fi fost bojoci, ci plămâni) rãcnind cãtre turmă: „La atac, înainte… că vă ia mama dracului pe voi, dacă ne prind ăştia pe noi!”. Şi ca să fie şi mai convingători, au adoptat în regim de urgenţă, prin asumarea răspunderii guvernamentale, legea marţială care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care îndrăzneau să nu plece la atac la îndemnul piţifelnicilor din spatele lor. Şi uite așa s-a consemnat prima schimbare de paradigmă din filosofia existenţială a turmei.

Acuma, după atâta amar de vreme, uitându-mă eu în jur, bag seama că tot cam aşa au rămas lucrurile şi azi. Doar că piţifelnicii îşi pun nişte plăcuţe colorate în piept, legate cu fundiţă, şi umblă cu care blindate chiar şi când nu dau năvalã barbarii. Am mai observat că s-au înmulţit cei care nici viteji nu sunt, dar nici piţifelnici n-au ajuns. Aştia se uită la meci la televizor, beau bere şi, din când în când, se mai duc şi se întâlnesc cu câte un piţifelnic. În timpul acelor întâlniri, piţifelnicul îşi dă ochii peste cap, se jură că nu fură chiar cu raţa-n gură, în timp ce ei rezolvă rebus iar la sfârşit îl aplaudă pe piţifelnic, după care se întreabã unii pe alţii: „Ce-a zis bă, ăsta, că nu se auzea prea bine?!”. Probabil, n-a trecut suficient timp, sau încă n-au apărut alte pericole care să determine vreo nouă schimbare de paradigmã în filozofia existenţialã a turmei. Da’, poate cã pânã o sã ajung eu Equus quagga .…..

P.S. Nu mai căutaţi pe goagăl, că vã spun eu! E „zebra comună”.

Din volumul „Zâmbete altfelL”, Sibiu, editura ADALEX, 2012Se mai găsește doar la Biblioteca Națională și la bibliotecile unor instituții culturale sau universități din Drobeta-Turnu Severin, Craiova, Târgu Jiu, Sibiu, Cluj-Napoca, Pitești, Râmnicu Vâlcea, București, Constanța, Mangalia, Brăila, Tulcea, Buzău, Babadag, Focșani.

Alt P.S. pe 14.11.2021 - pentru neînțelegătorii care… nu înțeleg. Nu am relații nici cu istoria, nici cu istoricii. Car’va’zică, afirmațiile mele nu se referă la cei care stau și studiază documente ale vremii, că nu-i cunosc, nu-i văd, n-am cum să mă refer la ei, ci la cei care procedează exact cum i-am definit eu mai sus. Și sunt o grămadă din ăștia, și se înghesuie să iasă în față, să fie văzuți, să fie băgați în seamă. Ce transmit ăștia nu e istorie. Transmit ce li se comandă, pe bani, sau ce le aduce lor oarece foloase personale.