O scrisoare este ca o cutie pentru cadouri. Cei care nu au primit niciodată scrisori nu știu cum e să deschizi o astfel de „cutie”. Dar se pot gândi la o cutiuță ambalată cu hârtie colorată și peste care este trecută o fundiță roșie sau albastră, depinde dacă e pentru un băiat sau pentru o fată. Probabil cei mai mulți dintre noi au deschis cu nerăbdare o astfel de cutie cu ocazia unei sărbători sau a unei aniversări. Este un moment emoționant. Dar probabil sunt foarte mulți oameni săraci care nu au primit cadouri și sunt mulți copii necăjiți care nu știu ce înseamnă o asemenea cutie aproape fermecată.

Da, ai dreptate, este trist. Dar îți dai seama, ce trist trebuie să fie pentru cineva care nu a primit nici o scrisoare? Cineva care nu știe ce înseamnă bucuria de a deschide un plic care seamănă cu o cutie fermecată? Probabil trebuie să fie un om tare sărac dacă nu a primit nici o scrisoare până acum. Sărac în prieteni. De fapt, cred că lumea în care trăim a sărăcit foarte mult, oamenii nu mai au prieteni și de aceea nu își mai scriu scrisori.

Sigur, o parte din emoția deschiderii unei scrisori se referea la conținutul ei. Vor fi vești bune sau vești rele? Este bine cel care îmi scrie? Îți dai seama ce valoare aveau scrisorile trimise de pe front sau din închisori… Însă dacă primea familia o scrisoare de pe front, la momentul citirii nu știai dacă cel care a scris mai este în viață sau nu. Una din torturile psihice mari pe care comuniștii le aplicau celor care nu erau de acord cu politica lor și erau închiși în temnițele comuniste, era aceea de a nu avea voie să primească sau să trimită scrisori. Familia nu știa de ei ani de zile, nici dacă trăiesc sau dacă au murit.

Pentru o scrisoare însă trebuie să îți faci timp, trebuie să te gândești la ce scrii, la ce fel de vești trimiți, trebuie să te așezi la o masă și să te apuci de scris. Era o vreme când trimiterea scrisorilor făcea parte dintr-un mod de viață, dacă ne gândim la scrisorile lui Ion Ghica trimise lui Vasile Alecsandri, scrisorile Sfântului Ioan Gură de Aur către diaconița Olimpiada, scrisorile din pustie ale lui Evagrie Ponticul din secolul al IV-lea sau scrisorile lui Varsanufie și Ioan, sfinții palestinieni din Gaza secolului al VI-lea, care comunicau cu ucenicii lor și dădeau sfaturi duhovnicești exclusiv prin scrisori.

Nu este la fel și cu sms-urile sau alte mesaje electronice. Acestea sunt trimise instant, sunt marcate de superficialitate, se citesc pe fugă și uneori nici nu se mai observă în noianul de mesaje, postări, poze și watsappuri. În plus, scrisul de mână transmite ceva din suflet. După scris poți cunoaște caracterul cuiva.

Îmi dau seama că și eu m-am depărtat de vremea când scriam scrisori, uite ce mult a trecut de când trebuia să scriu. Deja vacanța de vară e ajunsă la jumătate. Sigur, a fost și un mic plan legat de întârzierea asta, m-am gândit că efectul scrisorii va fi mai puternic și mai plăcut în vacanță, când te aștepți mai puțin să primești o scrisoare.

Și, ca orice scrisoare, ea trebuie să conțină și ceva vești despre cel care o trimite. Ce pot să spun? Sunt bine, și ca dovadă că sunt bine, vara sunt atent cum scad zilele. Asta făceam de copil. Știai că după 21-22 iunie fiecare zi e mai scurtă cu două minute? Fiecare zi scade cu un minut dimineața și cu unul seara. Aproximativ, desigur... Adică soarele răsare mai greu și apune mai repede, obosit și el de atâta căldură. Copil fiind, știam că vine vara din faptul că bălțile rămase după topirea zăpezilor și după ploile de primăvară erau tot mai mici. Când se uscau de tot era vară. Iar primăvara știam că vine din faptul că zilnic scădeau mormanele de zăpadă de la marginea drumului și creșteau bălțile. Era calendarul copilăriei.

Acum nu prea mai sunt nici ploi și nici zăpezi, așa că nici calendarul nu mai corespunde. Și nici copiii nu mai sunt copii. Sunt adesea ca niște oameni mari în corpuri mici. De fapt, îi imită pe cei mari în răutățile lor. Sunt ca niște caricaturi ale copiilor de altădată, care se jucau pe maidane, se duceau la gârlă, băteau mingea pe islaz. Poate de aceea nici nu mai știm să devenim copii și nu mai știm ce a vrut Mântuitorul să spună cu asta când a a zis că trebuie să ne facem ca niște copii dacă vrem să avem parte de Împărăția Cerurilor...

Totuși praful din grădina mea de la țară și gândăceii care se suie încetișor pe tulpinile plantelor îmi spun că încă e vară. Bătrânii aveau calendarul în funcție de sărbători. Spuneau: „După Schimbarea la Față (6 august) se schimbă fața cerului, se simte o răcoare. Iar după Sântă Mărie (15 august) adie un vânticel aducător de toamnă”.

Însă acum mai e vacanță. Aerul e fierbinte, soarele dogorește. Să ne fie cald și în inimi.

Nota autorului - Din ciclul „Lumea de altădată”