Dragă Moș Crăciun,

Sunt foarte tristă! Bunicul meu mi-a vorbit foarte mult despre tine, despre sufletul tău bun, despre grija şi dragostea  pe care o ai pentru copii. Îmi spunea că tu eşti Dumnezeul nostru al copiilor, că tu ne înţelegi cu adevărat, că tu ne înveţi despre iubire, iertare şi ne faci şi pe noi să fim aşa cum eşti tu, adică buni, înţelegători, harnici, respectoşi, cuminţi... Într-o zi un copil mi-a spus că tu nu exişti, că părinţii ne cumpără cadourile pe care le primim ca şi cum ar fi de la ei, că cineva se îmbracă ca tine şi că suntem minţiţi. I-am spus bunicului meu asta plângând! „Nu-i lua în seamă! Moş Crăciun există, cum să nu existe! Cum ar fi sărbătorile fără el, fără drumul pe care el îl croiește către Dumnezeu? Îl vedem în copilăria ce fiecare o avem! Îl simţim în tot ce ne bucură! Este în fiecare ninsoare este cel care ne îndeplineşte dorinţele, este cel care ne învaţă multele lucruri ale cuminţeniei pământului. Moş Crăciun se simte, nu trebuie neapărat să-l vedem!”, mi-a zis bunicul în timp ce-mi mângâia părul...  

Unii părinţi şi în genereal oamenii mari cred că dacă ne cumpără o jucărie, o păpuşă, dulciuri sau nu mai ştiu ce şi ne spun că sunt de la tine, ne fac fericiţi! Nu! De jucării ne plictisim repede, jucăriile au suflet numai dacă noi le dăm suflet. Mai toţi oamenii din jur nu se poartă cu noi precum ei între ei, nu  precum bunicul cu mine. Se prefac că se coboară la nivelul nostru, ne cred fără prea multă minte şi ne spun fel de fel de chestii infantile de adormit copii! Dacă nu am fi noi ar mai fi ei aşa de deştepţi?

Mă doare că ei nu cred în tine! Peste tot în magazine văd costume pe care ei le îmbracă să devină ca tine, adică Moş Crăciun! Ce măşti oribile din plastic ce chip schimonosit ce se vrea a fi al tău! Încă de la serbarea de la grădiniţă observam părinţi a unor colegi deghizaţi în tine, Moş Crăciun! O mască oribilă pe faţă, barbă şi mustăţi de vată, mâini la care li se vedeau verigheta şi cămaşa cu care erau  îmbrăcaţi pe dedesupt! Groaznic! Nu cred că vreun copil de acolo credea că acela ești tu, adică ceea ce noi copiii ne dorim! Tu știi prea bine că ești dorința noastră de a fi înțeleși și lăsați în libertatea zâmbetului nostru... Și dorințele noastre adevărate, pentru care părinții noștrii strâmbă din nas,  nu pot veni decât din Cer, adică de la tine!   Copilul care mi-a zis că tu nu exişti îmi spunea înciudat: „Cei mai mulţi ne  prefacem că ne bucurăm numai ca să le facem pe plac şi să le răsplătim cazna pentru efortul  acestei mascarade şi a pachetelor frumos colorate pe care trec numele nostru pentru ca Moșul să nu le încurce”. Sunt tristă pentru necredinţa în tine! Ei sunt cei care nu cred că există cineva care ne veghează. Oare ei nu privesc un copil dormind? Nu-i văd zâmbetul? Toţi bunicii şi străbunicii plecaţi în Cer sunt Moş Crăciunul nepoţilor lor!

De câţiva ani buni eu ştiu că părinţii îmi cumpără jucăriile şi toate cadourile pe care le găsesc la rădăcina bradului de iarnă, chiar dacă ei îmi spun cu convingere că sunt de la Moş Crăciun! La început m-am întristat pentru că mă minţeau şi pentru că asta ar fi putut să însemne că tu, cel care îmi bucuri sufletul, nu exişti! Auzi, Moş Crăciun nu există! De multe ori găseam cadourile ascunse prin casă cu multe zile înainte de noaptea de ajun când se naşte Fiul Lui Dumnezeu  şi se fac daruri. Le priveam şi nu aveam curajul să le deschid. Nu le spuneam ce știam...! În noaptea de ajun veneau la mine în cameră, discutau cu mine nimicuri, apoi unul din ei zice: „Ia tăceţi puţin! Hei, faceţi linişte! De ce-or fi lătrând câinii așa de tare?”. Apoi unul din ei mergea să vadă ce se întâmplă şi după câteva minute striga: „Veniţi repede, repede! Ia uitaţi ce este aici la brad! Ioana, a venit Moşul!”.

Câteva din cadourile văzute de mine cu multe zile înainte erau acum sub brad, dar erau şi altele noi. „Măi da şmecher mai e moşul ăsta! Cum o fi putut el să intre fără să-l simţim?” zicea tata plin de entuziasm. Îi priveam cum se copilăresc! Şi câtă bucurie aveau în suflet! Pentru mine! Nu cred în tine dar cumpăraseră toate acele cadouri şi acum se bucură! Îmi aminteam şopocăielile lor din bucătărie din care prindeam frânturi şi înţelegeam că se sfătuiau asupra cadourilor, apoi îmi imaginam drumurile lor prin magazine, căutările, ezitările în a alege, alegerea momentului când să le pună sub brad, când să mă cheme şi tot aacest teatru prin care ei doresc ca eu să cred în tine Moş Crăciun! Tu înţelegi? Ei nu cred în tine dar vreau foarte mult ca eu să cred! Acum când îţi scriu eu plâng Moş Crăciun! Plâng! Uite şi tu cât de mult mă iubesc părinţii mei! Dragii mei părinţi, iubiţii mei părinţi! Sunt minunaţi, extraordinari! Îi iubesc din toată fiinţa mea! Dar cum să le spun? Cum să le spun Moş Crăciun că eu ştiu de tot ce au pus ei la cale, că eu cred în tine și ei nu?  Nu pot! Nu pot! O să mă căznesc să învăţ şi mai bine, să iau premiul întâi, o să mă ofer să merg eu la cumpărături, o s-o ajut pe mama, o să mă străduiesc să nu-i supăr cu nimic..., cu nimic! Vreau să fie mândrii de mine, de fetiţa lor!

Desfăceam pachetele ţipându-mi bucuria și îmbrățișâmdu-i pentru ficare cadou, apoi îi îmbrăţişam pe amândoi. „Măi da ce darnic este Moşul ăsta...! Acolo ce ţi-a adus Ioana?”, spunea tata explodând de bucurie.

Vezi Moş Crăciun, dacă ei ar şti că mă fac fericită cu dragostea lor pentru mine şi cât de mult îi iubesc, ar înţelege că tu exişti! Nimeni nu ar fi putut aduce în casa noastră atâta bucurie! Îţi mulţumesc Moş Crăciun pentru tot ce faci şi pentru ca noi în noaptea asta mininată o să fim fericiţi!

Nu o să-ţi pun scrisoarea la poştă pentru că tu deja ai citit-o în timp ce eu am scris-o! O s-o păstrez pentru mine când oi fi mare şi oi avea şi eu copii! Vreau să-mi amintesc de ceea ce simt acum! Te las Moş Crăciun, ştiu că ai de simţit pentru toţi copii şi  pentru atâtea familii pe care tu trebuie să le faci în noaptea asta fericite. Dacă îl vezi pe acolo prin Cer pe bunicul, să-i spui că-l iubesc și îmi e tare dor de el!

Mulţumesc Moş Crăciun! Chiar dacă ştiu că tu nu mori niciodată, îţi urez sănătate!
Cu drag,
Ioana

De obicei înainte de culcare, mama Ioanei intra în camera Ioanei să-i stingă lumina şi să o învelească! Acum  intrară amândoi! Ioana adormise într-o parte, cu faţa spre fereastră. Scisoarea către Moş Crăciun era pe pernă lângă părul ei răsfirat ca un evantai de gânduri. O luară binişor şi din inevitabila curiozitate o citiră... Citeau în tăcere! Din când în când se uitau unul la altul,  la Ioana, apoi continuau să citească. Când terminară rămaseră încremeniţi lângă patul Ioanei ca şi cum o străfulgerare îi împietrise acolo! Se îmbrăţişară! Se strângeau cu putere în braţe ca şi cum se revedeau după o foarte lungă despărţire. Simţeau fericirea adevărată...  Foşnetul îmbrăţişării, sau poate ceva din ce acum visa sau altceva, o făcea pe Ioana să zâmbească. O înveliră pe Ioana altfel decât până acum,  aşezară scrisoarea la locul în care o găsiseră, stinseră lumina şi ieşiră! Pașii le erau altfel!

Ajunşi în dreptul bradului observară un pachet nedesfăcut! Nu era din cele cumpărate de ei! Mama Ioanei se aplecă şi îl ridică! O fundă roşie îl petrecea în formă de cruce, iar de ea era o hârtie cât o carte poştală pe care era scris: „Pentru părinţii Ioanei de la Moş Crăciun!”.

17 decembrie 2014… deasupra norilor, între Bruxelles şi Bucureşti.

„Toți oamenii mari au fost cândva copii, însă doar câțiva dintre ei își mai amintesc” (Antoine de Saint-Exupéry)

Aranjament grafic - I.M.