Gladiatorul Andar era de neînvins, câştigase ani de-a rândul lupta în Colosseumul din Roma. Acum zăcea parcă răstignit în nisipul răscolit şi îmbibat de sânge, privind cu mirare spre cerul albastru. Albastru ca veşmântul Celui care avea să vină în curând. Norocul gladiatorului dac ajunsese la sfârşit. Anii grei de lupte şi rănile adânci, niciodată vindecate pe deplin, nu l-au mai lăsat să termine lupta în picioare ca de atâtea alte dăţi. Acum altcineva ţinea piciorul şi sandaua groasă de luptător deasupra pieptului său, cu tridentul ridicat, privind întrebător la degetul împăratului ce arăta întotdeauna soarta celui căzut. Oricum, dacul fusese lovit mortal în gât şi la umăr, căzuse şi acum sângele i-se pierdea şiroind în nisipul încins din arenă. Uralele mulţimii însetate de moarte nu se mai auzeau scandând numele învingătorului iberic, se pierdeau undeva tot mai departe şi o linişte stranie îi opri înţelegerea propriului sfârşit, arătându-i că ceva tocmai avea să se întâmple. Văzduhul se văluri pentru cel căzut ca o apă mişcată de vânt, iar mai apoi cu un fulger de lumină lumea se despică în două. Andar văzu cum o fiinţă ce părea a fi omenească apăru din această minune ca de niciunde. Înconjurat de un nimb strălucitor, alb azuriu, într-o plutire de o clipă venise lângă luptătorul căzut. Era chiar Marele Zeu al Dacilor- Zamolxis cel ce sosise lângă el şi arăta exact aşa cum şi-l închipuise întotdeauna pe când, copil fiind ascultase lângă Peştera cu Trandafiri pe preoţii ce vorbeau oamenilor din sat, despre Zeii, Casa şi Cerurile Dacilor liberi. Fiinţa Zeului se întruchipase ca o formă omenească, dar de o neânchipuită frumuseţe. Înalt cu trăsături nobile dar care exprimau blândeţe şi bunătate, era înveşmântat într-o mantie albastră tivită cu fire strălucitoare. Părul ondulat, de culoarea aurului i-se revărsa peste platoşa tivită cu pietre de smarald şi diamante colorate, cum nu se mai văzuse în lumea pământeană vreodată. Ochii albaştrii azurii ai zeului îl priviră protector şi cu blândeţe, într-un fel anume, era o privire vindecătoare şi dătătoare de fericire totodată, pe care Andar nu o mai cunoscuse niciodată în lumea în care trăise. Pe dată zbuciumul acestuia aninat între existenţă şi nefiinţă se linişti. Zeul întinse mâna sa vindecătoare deasupra frunţii celui căzut, rosti o rugăciune secretă şi sufletul luptătorului dac se ridică în demnitate alături de Zeu. Împreună traversară Poarta pornind spre o altă lume neştiută pământenilor.

Înainte de a se ridica la ceruri, în câteva clipe fulgerătoare, firul de aur al amintirilor sale depănase scurta şi chinuita lui viaţă în imagini fugare ale celor dragi, ce se înceţoşau şi se îndepărtau din ce în ce mai mult. Călăreţii romani îl capturaseră pe Andar într-o seară de primăvară cu arcanul chiar lângă satul lui de lângă marele Donaris. Nenorocirea asta se întâmplase pe când se furişa la pescuit, ca atâţia alţi copii din sat şi încerca să prindă un peşte pentru a-şi mai potoli foamea, dar râul chiar dacă văzuse nelegiuirea cursese mai departe în şoapte tainice, fără a mai auzi strigătele copilului. Tată nu mai avea, acesta căzuse demult într-o încăierare cumplită, la Stânca Roşie pe când o centurie a legionarilor conduşi de marele general Iulius Quintilianus tăiase calea retragerii spre cetate a celor douzeci şi cinci de luptători ,,lupi", dar aceasta fusese tare demult, pe vremea falnicului Rege. Starostele satului lor, fără un ochi, cu faţa brăzadată de o lovitură de sabie, rămas de atunci şi cu o mână fără de putere supravieţuise acolo ca prin minune şi uneori seara când oamenii se strângeau la vatra satului să pună ţara la cale, îi povestea lui Andar ce luptător mândru fusese tatăl său şi cum se luptase cu mare vitejie, ţinând piept eroic zecilor de legionari. De fapt adevărul era că tatăl său nu mai apucase să lupte deloc, pentru că săgeata unui arcaş sirian nu mai găsise alt drum prin văzduh decât spre pieptul său. Asta fusese tot, şi nici locul de odihnă veşnică nu i-l aflaseră vreodată, căci nu era ceva neobişnuit în acel timp de mare tulburare. După ce fusese răpit, lăsase în urmă pe mama şi sora lui care se rugaseră jelind cu lacrimi amare la porţile castrului, dar fără nici o speranţă. Disperată mama smulsese de la gât o mică fibulă de argint cu piatră semipreţioasă pe care o primise în dar de nuntă demult de la bunici şi aruncându-se în genunchi încercase să i-o ofere decurionului comandat. Acesta cu faţa împietrită de nepăsare mormăise ceva şi plecase fără să le dea nici un răspuns despre soarta copilului. Pârâu de lacrimi cursese în faţa porţilor cetăţii dar nimeni nu le mai băgase în seamă pe cele două femei înebunite de durere. Starostele satului le luase mai mult moarte decât vii în droşca lui şi le cărase cu greu spre casă boscorodindu-le: nu se cădea ca cineva din neamul dacilor să plângă orice s-ar fi întâmplat pe lume, căci ar fi mâniat zeii. Când la lumina dimineţii văzuseră că au capturat doar un copil care nu putea fi înrolat nicicum într-o cohortă militară, ostaşii îl vânduseră unui negustor ce bântuia prin castru în căutare de mărfuri. Aşa legionarii făcuseră rost de bani frumoşi şi acum aveau pe ce să parieze la jocul de zaruri obişnuit în serile de trândăvie din cazarma ce apăra poarta castrului Donaris. Astfel din stăpân în stăpân, prin oraşele imperiului, ajunsese în câţiva ani de pribegie, chiar la şcoala de gladiatori din Roma. Nu a fost nevoie de prea multe studii de scrimă, arta luptei cu falx-ul dacic era parcă o a doua sa natură şi deprinsese destul de repede mişcările necesare scrimei cu gladius-ul roman precum şi celelate arte marţiale care se practicau în arenă. Totuşi niciodată nu avea plăcere să ucidă pe nimeni, oameni sau animale, chiar dacă ajunsese cel mai bun gladiator al timpului său, el lupta doar ca să-şi scape viaţa şi nu dorea de fel să impresioneze publicul prin violenţă nesăbuită. După zece ani de lupte nu se mai putea mişca în arenă atât de repede ca la început, datorită rănilor sale rău vindecate şi stăpânii circului mărinimoşi i-au promis libertatea dacă v-a mai lupta încă odată cu un nubian vestit. L-a învins şi pe acesta numai că patricianul corpolent nu s-a îndurat să renunţe la clinchetul încântător al dinarilor de aur ce i-se rostogoleau în pungă cu fiecare pariu ce era câştigat pe seama sa. I-au mai adus încă un adversar de data aceasta un gal uriaş. În scurt timp lupta fusese şi de această dată câştigată, dar cum ar fi putut stăpânul puhav şi nimicnic să se ţină de cuvânt şi să-l elibereze ? Andar nu era decât un sclav gladiator şi nu avea drept de cuvânt într-o lume în care vorbeau doar sabia, viclenia şi aurul.

Tânărul şi fiorosul iber îl privise ani în şir printre gratiile celulei, cum îşi mişca piciorele în duel ori cum proceda la parada şi atacul cu falx-ul dacic ori cu gladius-ul roman. De acum fandările dacului, eschivele sau rotirile măiastre nu mai erau o necunoscută pentru închipuirea lui Roti. Iberul fusese cumpărat pe bani frumoşi de Sala stâpânul şcolii de gladiatori, dintr-un circ intinerant al Galiei şi se spera ca acesta avea să continue seria luptelor câştigate de Andar până atunci. Înainte ca uşile arenei să se fi deschis, Vinga sclava nordică care aducea apa gladiatorilor înlănţuiţi, îi atinsesese umărul lui Roti şi zâmbindu-i într-un fel complice şi tainic şoptise mieros: ,,Andar este trecut dintre voi, zeii au hotărât, astăzi tu vei învinge". Roti nu avusese timp să înţeleagă nimic din şoaptele ori din gestul sclavei, căci soldaţii îl şi îmbrânciseră în nisipul arenei. Nu avea unde să ştie că sclava nordică turnase deja otravă de laur în apa dacului, încă de la intrarea acestuia în arenă. Sala, stăpânul cel nemernic nu îşi putea elibera sclavul chiar dacă acesta îmbătrânise pentru luptele din arenă şi astfel dădu-se ordinul de a fi ameţit cu laur pentru a fi omorât în luptă. Dacă ar fi ştiut cum stau lucrurile, fiorosul Roti nu ar fi acceptat lupta pentru nimic în lume şi mai bine ar fi murit decât să-şi învingă fratele de suferinţă prin astfel de mijloace. În urletele mulţimii care deja intrase în delir încurajându-şi preferaţii, Roti îşi cumpănise tridentul cumplita armă a iberilor, în mâna stângă şi rotindu-şi plasa cu dreapta pândea orice deschidere a poziţiei adversarului său. Acesta părea că ezită şi parcă nu era cel pe care Roti îl urmărise de atâtea ori în luptă. Acum părea că se încordează din toată fiinţa să rămână în picioare şi iată că Andar se clătina într-un fel de neînţeles pentru un gladiator aflat în luptă. Se împleticea ca într-o beţie nefirească, învârtind falx-ul cu ultimele puteri, dar era clar că şi un copil l-ar fi putut doborî acum. Roti îşi închipui în minte o stratagemă: oare nu cumva dacul ar fi putut să o născocească o prefăcătorie pentru a-l doborî şi ucide ? Nu îşi închipuia nici un moment că Andar nu mai putea lupta deoarece fusese otrăvit. Nu era loc de milă în arena ce adunase răutatea lumii într-o miniatură grotescă. Lumea se învârtea cu Andar, arena şi mulţimea se îndublau şi se depărtau. O scurtă ciocnire a celor doi şi dacul ce fusese ameţit cu laur fu lovit de tridentul iberului prăbuşindu-se în nisip, rănit cumplit la umăr şi la gât. Acum avea ca înapoi pământul ce îi ţinuse loc de mamă şi privea cerul albastru ce ştiuse mereu că îi era tată. Zamolxis sosise acum şi îl ridicase deja în spirit. Andar pleca la strămoşi râzând şi jucând, chiuind în sufletul său aşa cum îşi amintea demult că o făceau într-un fel bătrânii satului la horă. Deja zărea pământurile natale cu Donaris cea strălucitoare şi crestele munţilor albaştri ai Daciei. Avea să-şi întâlnească acolo pe pajiştea cu flori de munte, mama şi pe sora sa ce între timp plecaseră şi ele în marea călătorie către casă şi mai ales avea să asculte poveştile nespuse încă şi pline de lumină ale tatălui său. Nimeni din mulţimea turbată ce se bucura cu urlete lugubre de sângele arenei nu putea şti vreodată unde pleca acum lupătorul dac şi mai ales cu Cine.

Ficţiune despre ceea ce sigur a fost pe atunci.