M-am întors în ţară cu scopul principal de a căuta adresanţii scrisorilor. Angajatorul meu mi-a oferit bani şi mi-a înmînat un caiet care avea printre foi aceste mici scrisori, în ordinea prezentată, spunînd că fusese ultima dorinţă a unui prieten, Român, intelectual, ca scrisorile sale să fie livrate personal, şi că avea încredere în mine că voi duce la îndeplinire misiunea ca şi cum aş lucra pentru Dumnezeu. Nu aveam voie să le citesc. Iată textele care reproduc exact conţinutul originalelor. De notat că primul şi ultimul pasaj sînt neintitulate şi nesemnate, că nu cunosc împrejurările în care au fost compuse de către autor, posibil într-o stare de seminarcoză dată de boală, medicamente şi durere, şi că am primit permisiunea pentru publicare, cînd conjuncturi favorabile vor fi permis aceasta, fără lezarea părţilor implicate.

Întotdeauna am fost un om puternic şi am luptat cu boala ca un viteaz. Dar există maladii împotriva cărora nimeni nu poate duce o luptă cu şansă de izbîndă, fie din neştiinţă, fie din neputinţă, fie ambele. Una dintre aceste boli m-a ales pe mine din mulţimea statistică în care am fost ascuns. De ce s-a întîmplat aşa, nu ştiu. Dacă totuşi este nevoie de un răspuns, aş spune că pentru mîndria mea, ca un mecanism de compensaţie: înălţarea a dus la coborîre, şi numai pentru că în Universul acesta există reacţiune, entropie şi morală. Am acceptat uşor noile condiţii de luptă, deşi nu-i tocmai uşor să aştepţi ca un rănit să ţi se scurgă tot sîngele şi, odată cu el, viaţa. Am acceptat uşor pentru că sînt un om simplu: lucrez cu ceea ce mi se dă şi am obiceiul să nu doresc mai mult. Nu am aşteptări nerealiste, nu sînt ca voi care vă întristaţi din cauză că nu faceţi tot ceea ce e în stare să aiureze mintea. Bunul simţ îmi spune că după această viaţă mai există ceva, că ar fi ilogic să nu fie nici nu mai vorbesc, şi că am fost înşelat să nu cred. Pe lumea aceasta, în bunul simţ cred şi atît. Îmi spun unii că nu este tîrziu, acum, în ceasul al doisprezecelea. Alţii îmi spun că nu am folos pentru că nu am luptat după lege. Eu spun că am rezistat onorabil, ceea ce înseamnă că m-a biruit mîndria. Cu toate că este paradoxală noima aceasta a bunului simţ cum că m-am învins singur, cel care crezusem că sînt neînfrînt, acum, cînd moartea e sigură, ce vor să mai fac, să alerg ca un laş, sau să fiu loial conduitei mele şi să ies ca un nobil? Pentru aceste cuvinte, aceia primii au spus cu toată prietenia că mă comport ca un nebun. Fie cum zic ei, dar un nebun manierat, cu treburi de rezolvat pînă la dispariţia lui din activitate.

Iubito,
Te rog să mă ierţi pentru toate necazurile şi neliniştile pe care ţi le-am provocat cu dispariţia mea. Le meriţi pe deplin. Nu încerca să mă mai suni după ce vei citi scrisoarea, voi fi mort deja. Sună brutal, nu? Acesta este adevărul.
Mai întîi să-ţi răspund întrebărilor: nu sînt în ţară; nu m-am pitit ca un laş, ci m-am ascuns pentru că aşa mor şi animalele; stai liniştită, am avut momente cu tine cînd chiar nu m-am simţit singur, dar am avut momente cu tine cînd m-am simţit ca un animal; nu mă voi întoarce pentru că nu o să mai am cum, decît în cazul în care reuşeşti să mă depistezi, să mă incinerezi şi să dormi cu mine sub pernă, ceea ce este puţin probabil, o dată pentru că eşti alergică la praf, a doua pentru că nu mă iubeşti destul ca să faci astfel de nebunii; faptul că ţi-am vorbit dur la telefon, într-adevăr, nu rezolvă nimic, dar nu făceam decît să enunţ adevărul, ceea ce pe tine şi pe toţi ca tine vă nelinişteşte ca pe găini cutremurul. Aici ai putea să-mi reproşezi că nu am fost gentil şi că nu am ţinut cont de sentimentele tale de femeie, însă, în lumina morţii, ce-mi mai pasă mie de politeţe şi de tandreţe, acum nu mai discut, acum vorbesc şi sper că vei pricepe într-o zi. Îţi arăt şi piedica din calea înţelegerii, cu care te vei confrunta devreme ce vei primi acest text: nu îţi va veni să crezi. De ce? Pentru că nu-i nimic de crezut, doar vezi şi gata, şi, în plus, singurele lucruri în care crezi sînt fiabilitatea unei maşini şi poveştile cu strigoi şi superstiţii. Ultima întrebare la care îţi voi răspunde în mod explicit este cea pe care mi-ai pus-o plîngînd: „De ce eşti rău?". Răspunsul este: pentru că nu sînt bun, dar citeşte să vezi cum.
Tu ai un mare duşman: singurătatea. Fugi de el cu toată puterea, dar îl cauţi. Nu vrei să fii singură, dar te însingurezi. Motivul pentru care ai acceptat să fim împreună a fost că eu îţi ofeream cel mai mic grad de însingurare. Îţi place să ţi se închine bărbaţii, ca alinare, şi ai impresia că eşti pe axa Universului, undeva aproape de centru. Eu încerc să te ajut acum, nu înţelege greşit. Te deranjează pînă la culme o părere proastă despre tine. De ce toate acestea, de ce? Îţi spun de ce: pentru că eşti dublă prizonieră şi pe deasupra, înşelată. Primul tău stăpîn eşti tu, stăpînul tău este tristeţea şi eşti înşelată de un fals optimism ori îndreptăţire să nu crezi acestea, respectiv să le consideri tolerabile şi juste. De ce îndrăznesc eu să vorbesc aşa? Pentru că am jucat şah cu moartea, grăiesc cu ea în fiecare zi. Bunul simţ îmi spune că, dacă ea există, atunci există şi viaţa, acea viaţă de care fugi şi de care m-ai îndepărtat şi pe mine, ironic, totul ca să nu te simţi singură. Păcat de jumătatea aceea de kilogram de candoare de care dădeai dovadă cînd te răpuneam.
Doresc ca moartea mea să nu fie fără rost. Socoteşte cuvintele mele ca vorbele unui mort întors.
Închei cu două ultime rugăminţi: caută în lucrurile pe care le-am lăsat la tine un caiet albastru pe care scrie „Note şi ceva idei – index" şi du-l neîntîrziat prietenului meu, poetul; aminteşte-ţi mereu de felul în care am pierit şi de aceste cuvinte.
B

Mult iubite fiule,
Nu te teme. De ţi se va părea că totul în jur arde şi se năruie, stai drept şi nu te teme. Este momentul să cugeţi la ceea ce oamenii numesc cu ură şi cu fior: moarte. Te vei întreba pentru ce să treci prin această angoasă şi pentru ce tocmai tu eşti cel căruia i se întîmplă astfel de grozăvii. Pentru că eşti slab. Şi pentru că eşti ocrotit. Iată adevărul. Să nu fugi niciodată de adevăr. Mama ta te învăţa să nu cugeţi la moarte că-ţi atragi rele, îţi ceri osîndă şi te mîhneşti în zadar. Nu fugi de adevăr! Priveşte atent şi vezi că învăţătura aceasta este superstiţie şi înşelare vicleană, eliberează-te de lanţurile petrecerii liniştite. Acum priveşte în trecut şi vezi de cîte ori ai fost cruţat de la moarte, recunoaşte că ai trăit cu moartea ca şi cum ai fi trăit cu un frate. Gîndindu-te la moarte, te vei întări şi vei vedea că la fiecare pas cineva ţi-a purtat de grijă, vei simţi aceasta, numai să nu ai teamă şi să nu fugi de adevăr. Bărbăteşte trebuie să-l cauţi şi să-l priveşti în faţă, luînd aminte la el. Şi nu pleca urechea la cei care spun că nu vei găsi adevăr, pentru că mint, sînt oameni deznădăjduiţi sau laşi. Nu te asemăna lor şi caută adevărul în lumina morţii, pentru că este luminător bun.
Toată viaţa ţi-am vorbit de curaj şi de îndrăzneală şi ţi-am arătat cum să le dobîndeşti şi cînd să le foloseşti. Ceea ce nu ştiai tu era că-mi lipsea o lecţie, ultima lecţie, cea agonisită avînd dascăl moartea. Înainte de a o afla trebuie să ştii că tot ce există pe lumea aceasta are un sens şi un scop: sens, adică tinde sau merge către scop, şi scop, adică are o raţiune. Motivul este unul de arhitectură a lumii, aşa este şi nu altfel, că dacă ar fi fost altfel, altfel ţi-aş fi spus, la fel cum lumina trebuie să meargă pe linie dreaptă. Ceea ce vreau să faci este să dai sens morţii mele, să nu fie pentru tine în zadar, pentru că dacă te vei întrista şi dacă vei suspina mult timp, în zadar am murit. Aşa vei fi om creator, dînd sens, aici morţii, ceea ce depăşeşte arta pe care o faci.
Ultima lecţie despre curaj este una scurtă şi simplă. E vorba de curajul de a recunoaşte că ai greşit. Ai mai auzit de el, dar cînd neputinţa şi slăbiciunea te încolţesc, aşa cum m-au încolţit pe mine, acest curaj apare ca unul important şi greu de găsit. Eu am greşit. Am zis că nu este Dumnezeu, şi este. Şi mă tem că Dumnezeu mă iubeşte. Am rîs de credinţă şi am lovit adevărul. Am fost un orb care stătea lîngă Soare. Pentru că am fost mîndru. Iată cel mai mare duşman al tău: tu, mîndria, pe care trebuie să o lupţi ca un soldat, să o calci cu gîndul la moarte, aşa să o învingi şi să nu-i dai pace pentru că nici ea nu încetează a te asupri ca pe un rob. Curajul meu a fost curaj de animal, şi nu de om înţelept. Iată adevărul! Iar dacă adevărul există, există şi înşelăciunea, şi înşelăciunea este a spune că acestea mi-au venit din teamă, ceea ce acum nu se poate.
O ultimă mărturisire a mea şi ultima ta ascultare: mergi şi cercetează adînc cele ce spun preoţii în cărţi la predici, citeşte cu inima deschisă cărţile lor, mai ales pe cele vechi, pentru că nu mint: este Dumnezeu. Aşa vei da sens morţii mele, aşa îţi vei da şansa să nu pieri, aşa vei fi fiul meu ascultător.
Nu uita că şi lumina se îndoaie cînd trece pe lîngă lucruri mari.
Să ne vedem bucuroşi, dar nu aici.
Al tău tată iubitor,
B

Prietene drag,
Îţi scriu să-ţi spun că nu o să ne mai vedem niciodată. Te-ai întrebat unde am dispărut. O problemă acută de sănătate m-a obligat la retragere. Cînd vei citi scrisoarea aceasta, eu m-am curăţat deja... De-ar fi aşa simplu, curăţarea vreau să zic. Poate că mi se potrivea mai bine să mor ca o reptilă uriaşă, scufundîndu-mă în nămol. Oricum, mi se potriveşte situaţia, pentru că eram mort chiar cînd mă credeam viu din cale afară.
Să-ţi spun că viaţa este scurtă şi că regret că nu am interacţionat mai mult cu lumea şi că nu am călătorit mai mult? Baliverne. Nu regret nimic, nici măcar momentele cînd am fost un idiot, şi nici momentele pierdute lenevind. Nu regret pentru că nu mă ajută la nimic, ba mă împiedică să înţeleg complexitatea şi adîncimea morţii - ultimul meu efort intelectual. Cu toate că văd că mă consum cu fiecare lot de celule care moare, nu mă tem. Simt prezenţa morţii aproape personal şi nu mă înfior. De aceea probabil nu am fost în stare să cred în ceva, pentru că nu sînt impresionabil. Unde mai pui că sigur mă aşteaptă o eternitate de chinuri iar mie nu-mi pasă. Măcar de m-aş fi sacrificat pentru ceva măreţ, dar nici vorbă.
Nu vreau să-ţi transmit tristeţea mea, care nu are nimic nobil, e numai după plăcerile lumeşti. Nici nu pot spune că plec cu bucurie, pentru că îmi lipseşte un punct de perspectivă. Îţi imaginezi din acestea că situaţia mea trebuie să fie foarte dramatică. De fapt, nu-i mai complicat decît un contract de închiriere: am primit, am uzat, acum trebuie să plec. La ce mai trebuie raţiunea şi conştiinţa, m-ai întreba. Poate pentru a ne da seama, măcar atît, că Universul nu a primit prin om un supus, ci un stăpîn. Dar foarte bine ar fi utile în a percepe o oarecare următoare fază de agregare a materiei.
Ţin minte că am discutat odată, cînd eram mai tineri, diferite feluri în care s-ar cuveni sau ne-ar plăcea să moară un poet ca tine şi un om al ştiinţei ca mine. Eu preferam să fac infarct la o ecuaţie, iar tu ai spus că poetul nu trebuie să moară ca Socrate, ca un zeu, ci poetul trebuie să moară ucis de stihii, să-l înghită apele, să-l ardă focul, să-l împrăştie vîntul. Pentru această idee sînt şi eu poet, dar de unde găsesc eu foc care să mă mistuie după ce m-am înecat, destul de fin ca să mă poarte vîntul? Unde găsesc eu o moarte potrivită?
Ultimele două dorinţe cu care te împovărez în numele prieteniei ce ne-a legat. Vei primi de la Ana un caiet albastru, iar dacă nu va veni, mergi şi ia-l fără jenă. Conţine o indexare a tuturor scrierilor mele, un cuprins al tuturor ideilor mele de orice fel, pe care am avut răgaz să le notez. Le vei găsi aranjate în biblioteca mea, pe care de altfel ţi-o dăruiesc. Nu ştiu de am scris vreodată ceva bun şi nici nu vreau să mai aflu. M-au înfrînt toate ideile mele şi nu le-am dus la capăt. Acum însă intuiesc probabilitatea mică de a se fi ascuns printre ele o posibilă comoară, este posibil să fi intuit un sistem sau este posibil să fi tradus toate ideile pe care le-am produs şi primit într-un mod foarte personal, ceea ce reprezintă un cîştig. Caută în notele mele acel sistem şi acea personalitate şi asamblează-le. Nu vei fi fără folos.
După cum am murit în fiecare înfrîngere, aşa mor şi acum trupeşte, şi te rog omoară şi amintirea mea, lasă-mă să pier şi din inima ta. C7i122.
B

Domnule Mocanu,
După cum probabil aţi auzit, am fost nevoit să mă internez. Doctorii mi-au spus că nu mai am mult. De aceea vă las ultimele cuvinte nerostite, scrise doar.
Vă mărturisesc că niciodată nu am crezut în destin, nici cînd întîmplările din viaţa mea mă urgentau să ajung la concluzia existenţei lui. În fapt, nu am crezut în nimic. Nici în Dumnezeul pe care dumneavoastră Îl iubiţi drept. Pentru faptul că ne întîlneam fără să fi prestabilit, şi că de fiecare dată aveaţi un cuvînt potrivit, am gîndit că nu e nici vorbă de haos şi de întîmplare. Să mă iertaţi dacă tonul meu pare patetic şi dulceag, însă, probabil nici nu mai era nevoie s-o spun, pentru că ştiţi că în apropierea morţii te moleşeşti, dar spui adevărul. Şi adevărul este că v-am admirat, sînteţi pentru mine portretul unui biruitor. De acord cu dumneavoastră că aveţi ca fiecare un război şi că drumul este lung, dar aţi înfăptuit acel act de curaj pe care nu am fost în stare să-l urmez, aţi avut curajul să credeţi, aţi fost nebun şi aţi nădăjduit în ciuda tuturor, gînduri, lume şi trup.
Nu-mi va fi dor de nimic, deşi multe mi-au plăcut. Un singur lucru mă mîhneşte: vor plînge după mine nişte oameni, se vor întrista, şi degeaba plîng şi se întristează pentru că nici nu mă voi întoarce, nici nu voi avea vreun folos. Nu fac decît să-şi amărască viaţa degeaba, au impresia că aşa se cuvine. În zadar. Măcar de-ar plînge că vor muri şi ei.
De-ar fi să-mi amintesc tot răul pe care l-am făcut, şi tot binele făcut rău, şi de aş vedea şi justa lor importanţă, probabil că nu aş mai avea puterea fizică de a concepe aceste cuvinte. Nu am fost un om brutal, ci hidos, am iubit plăcerile fine: femeia, cuvîntul măiestrit şi ritualurile. Ceea ce îmi pare nespus de rău este că am transmis şi altora înclinaţiile mele şi pe mulţi i-am învăţat să-şi rafineze lucrurile, ceea ce nu aveam dreptul să fac, mai ales că nu le-am expus şi riscul, măcar de l-aş fi ştiut. Un vis urît mă însoţeşte de mulţi ani, e vorba de o faptă pe care am ascuns-o pînă acum, o faptă odioasă. Eram tînăr, însă nu am scuză. Am abuzat de o prietenă. A fost şi singura oară cînd am lovit o femeie.
În aceste momente, domnule Mocanu, simt cum sînt atacat din toate părţile. De n-aş fi putut să las să mi se mai scurgă sîngele prin scris, să tai această rană infectă şi să şterg cuţitul de foaie, aş fi recurs probabil la zbierat, la ţipătul acela care extrage plămînii. Oare se poate ca eu, eu să mor? De ce nu pot controla biologicul?, că doar şi dumneavoastră spuneţi că sufletul este puterea noastră. Cum, vă întreb, ştiu ce e bine dar nu fac? Eu îmi pot explica numai prin ideea că sînt un prizonier care priveşte printre gratii la luminiş, dar căruia îi lipseşte ceva crucial, îi lipseşte cheia sau bomfaierul. Să nu vă tulburaţi, dar uneori îmi părea că vorbiţi numai aiureli. Am mers atît de departe încît mi-a părut că vă văd în salon, stăteaţi pe un scaun, îmbrăcat de serviciu, şi mă priveaţi cu milă. Aţi şi spus ceva, dar nu am înţeles.
Mor, domnule Mocanu, şi sînt ca un copil. Cînd tatăl meu hotăra să plecăm, numai ce vedeam că se fac bagajele, nu ştiam unde plec şi nici nu aş fi înţeles. Aşa şi acum: plec nepăsător pentru totdeauna undeva necunoscut.
Rugămintea mea din urmă este să nu daţi această scrisoare fiului meu.
B

Dragă Hirică,
Nu ţi-am scris niciodată o scrisoare, aşa că să nu ţi se pară ciudat acum. Nu a fost nevoie. Aceasta este prima şi ultima.
Întîi să rezolv afacerile: va veni la tine un avocat cu care vei umbla să faceţi toate actele necesare ca să primeşti ce ţi-am lăsat: maşina cea nouă şi pămîntul de la Buşteni, că de mult îmi povesteai că ai vrea o casă de vacanţă şi acum o să ai şi o maşină de familie ca să ajungi la locul unde o vei construi. Eu nu am ce să mai fac cu ele, că nu încap în planurile mele de viitor, aşa că te înstăpînesc bucuros, ai grijă să nu te ducă la pierzare. Dacă într-adevăr construieşti ceva acolo, ia-l şi pe fii-meu din cînd în cînd, şi nu te speria dacă aduce vreo mîndră, că e cuminte, îl ştii de cînd era mic. Aş fi foarte recunoscător dacă te-ai ocupa de o pomană în numele meu, fără acele obiceiuri superstiţioase. Vorbeşte cu domnul Mocanu. Nu o lăsa pe Ana să se implice în vreun fel. Încă un lucru foarte delicat: va veni şi prima mea soţie. Să-i spui tu că sînt un nemernic şi de aceea nu am îndrăznit să-i scriu că o iubesc.
Îţi spun drept, Hirică, tu eşti omul care m-a iubit cel mai mult. Ştiu că nu-ţi plac vorbele astea, dar trebuie spuse, măcar o dată. De cînd te-am cunoscut în armată, şi pînă acum, te-am avut aproape, încît şi trădarea aş fi primit-o bucuros de la tine. Îţi mărturisesc curat că mare greşeală am făcut că nu am rămas cu tine în armată. Îmi dau seama acum că armata era cel mai bun loc pentru mine, pricepi, avea tot ce trebuia: eram soldat, luptam, eram vigilent, dar puteam fi şi stăpîn şi comandant fără să pierd ostăşia. Trebuia să mă tragi de mînecă atunci, dar cine ştia? Mă uit la tine şi văd ceea ce aş fi putut fi şi eu: un om puternic, fără fandoseli, un luptător, un om cu bun simţ. Că acestea are soldatul: ascultare, libertate, putere şi bun simţ. Soldatul ştie şi luptă.
Bucură-te, prietene! Să ai grijă de familia ta.
Hai 'liberare!
Soldat B

Degeaba ai venit, pentru că nu ai putere asupra mea. Un trup îmi poţi lua, atît. De tine nu mă tem. Pleacă şi spune surorii tale mai mari să nu mă caute, că de ea îmi este groază.

Primisem caietul de trei zile. Angajatorul meu nu pomenise nimic de starea domnului B, pe care-l numesc aşa pentru uşurinţă, iar convorbirile noastre telefonice s-au rezumat la foarte scurte rapoarte de înştiinţare. Nu poruncise nici ordinea în care să-i abordez, aşa că mă sileam să o respect pe cea din caiet. Ana m-a privit cu tristeţe de cum mi-a deschis uşa. Era o femeie atrăgătoare. I-am întins un plic şi i-am explicat că fusesem trimis de domnul B să i-l înmînez. Nu l-a luat şi m-a rugat să intru să vorbim. Era evident foarte curioasă şi îngrijorată. Am refuzat politicos. „Dumneata ce eşti? Păi şi ca artist nu pricepi durerea mea?". „Doamnă, eu trebuie să vă dau acest plic, să mă iertaţi, vă rog mult să mă iertaţi, dar dacă nu îl luaţi îl las în cutia poştală". Am plecat tulburat. Mi-a fost dat să văd cît de intuitive sînt femeile, dar mai ales să bănuiesc măsura suferinţei lor. Am simţit că Ana, cu felul în care mă privise, m-a făcut părtaş. Cu puţin timp înainte de a ajunge la fiul domnului B, angajatorul meu m-a sunat să-mi comunice o instrucţiune dintre cele mai bizare: îmi cerea să particip la citirea scrisorilor şi să iau seamă de reacţia stîrnită, să insist, iar dacă eram refuzat, să fac tot posibilul să aflu cum se comportaseră. A fost o schimbare neaşteptată, care m-a neliniştit. De acest refuz m-am lovit cînd l-am întîlnit pe fiul domnului B. L-am abordat după un curs, i-am explicat acelaşi lucru. A luat plicul tăcut, cu o figură inexpresivă, şi a dat să plece. Văzînd că insistam să rămîn cît timp citea, s-a apropiat ameninţător şi mi-a ordonat să plec, fiind vorba de intimitatea lui. „Ştii ceva în plus despre tata, m-a întrebat nervos, ceva ce nu mi-ai spus pînă acum? Atunci pleacă pe picioarele tale!". L-am găsit mai uşor decît mă aşteptasem pe prietenul drag al domnului B, poetul. M-a onorat să-l cunosc, îi citisem două cărţi pe care le-am găsisem bune. M-a poftit în atelierul său şi a citit scrisoarea cu voce tare. S-a întunecat la faţă şi a căzut pe gînduri. Cînd s-a ridicat, a căutat printre pînze şi mi-a arătat un portret al domnului B: „El este... Presupun că doriţi să aflaţi şi ceea ce scrie în C7i122". Nu primisem niciun ordin în această privinţă şi nu am putut să refuz, am simţit că aveam nevoie să aflu. Ne-am deplasat la apartamentul domnului B, unde m-am reîntîlnit cu fiul său, care se îndîrjea să nu-mi dea voie să intru. Într-un final, poetul l-a convins, deşi eram privit cu aceeaşi duşmănie. Pasajul C7i122: „În inima omului sălăşluiesc şi alţi oameni, vii şi morţi. Îmi pare că cei vii din inima noastră participă la viaţa noastră, iar cei morţi, la morţile noastre, inclusiv ultima". Poetul a adăugat după tăcere: „Cuvintele «şi», «inclusiv» sînt subliniate".

Pe domnul Mocanu nu l-am aflat nici la facultate, nici la biserica unde slujea. Plecase la un congres în Germania şi ar fi urmat să se întoarcă în două zile. În urma sfatului cu angajatorul meu, am pornit să-l găsesc pe Hirică. M-a invitat politicos în camera sa de zi şi s-a apucat să citească avid scrisoarea. Nu-i venea să creadă şi a citit-o încă o dată, şoptind anumite fraze. „Deci este adevărat ce mi-a spus fii-său, a afirmat cu tristeţe. Maria, a strigat la nevastă, Maria, vino puţin! A murit B. Aşa e cum ne-a zis". S-au îmbrăţişat, ceea ce m-a emoţionat nespus. Doamna Hirică mi-a mulţumit pentru efort şi atunci am dat cel mai idiot răspuns pe care l-am dat vreodată, am zis: „Cu plăcere". Cele două zile expiraseră şi domnul Mocanu nu se întorsese. Am contactat-o pe soţia dumnealui. Foarte amabil, m-a informat că era în ţară, dar că rămăsese la familia fratelui său, în Bucureşti. De cum am ajuns, a rugat să fim lăsaţi singuri şi ne-am aşezat la un birou. Era un bătrîn blînd. „Ai bătut cale lungă, pofteşti ceva de mîncare? Bine, după. Ia să vedem ce mi-a scris". Din cîte mi-am dat seama, a recitit cîteva pasaje. „Acest om nu este mort, mi-a spus mirat, lăsîndu-şi ochelarii, trebuie să mă duci la el. Nu are nimic dacă e în Franţa, mergem pînă acolo. Haide să nu mai pierdem timpul!". I-am explicat că nu ştiam exact unde se afla, că ştiam doar ce îmi spusese angajatorul meu. „Du-mă la angajator. Este Român, nu? Du-mă la el să vorbim, măcar să ne îngrijim să fie înmormîntat cum se cuvine". Nu-mi pusesem problema identităţii angajatorului meu şi nici nu-mi dăduse vreo indicaţie specială. Convingerea preotului m-a uimit. Nu m-am putut împotrivi din primul moment. Simţeam că nu greşeam şi că hotărîrea nu fusese a mea. „Unde pleci părinte, avem multă treabă, i-a spus o femeie din casă, ce faci, ai cursuri la facultate!". „Le las şi mă duc, asta fac". Pe drum, părintele Mocanu mi-a povestit din tinereţea lui, de felul cum l-a „pescuit Dumnezeu".

Angajatorul meu a fost foarte mirat cînd m-am prezentat cu bătrînul în anteriu. Nu s-a mîniat şi în puţin timp ne conducea cu maşina lui la un spital din Paris. B s-a bucurat cînd l-a văzut pe părintele Mocanu. N-am auzit dialogul lor pentru că am stat deoparte. L-a spovedit şi l-a împărtăşit. „Situaţia a fost critică, mi-a spus angajatorul meu cît îi priveam. A zăcut în comă, se pare că şi în moarte clinică. Acum cîteva zile s-a trezit brusc, fiind singur în cameră, şi la scurt timp a vorbit. Atunci m-a rugat să înregistrezi reacţiile celor cărora le-a scris. Pregăteşte-te să-i le povesteşti. Medicii au spus că toţi indicatorii sugerează o revenire iminentă, neaşteptată". A ascultat zîmbind ce am avut să-i spun şi singurul lucru pe care l-a întrebat, cu sufletul la gură, a fost ce părere avusese fiul său de scrisoare. „Pentru ce nu ai rămas unde îţi e locul?", m-a întrebat părintele pe drumul de întoarcere. „Mai am o datorie de îndeplinit în ţară". „Dacă vorbeşti cu vreunul dintre ei, să nu pomeneşti nimic, că el vrea să rămînă mort!". „Îi respect dorinţa". „Şi ai grijă ce faci ca să nu te păgubeşti, că ai cunoscut multe lucruri". Este mai bine să nu mă mir şi să nu mă minunez că lucrurile se întîmplă astfel, că oameni necunoscuţi au putere. Nu înţelegeam exact astfel de porniri, mai ales că îmi dădusem seama de ridicolul şi de şubrezenia situaţiei, dar a trebuit să întreb. Cînd m-a văzut iar la uşa lui, nu a vrut să mă primească, însă am strigat de pe hol: „Am siguranţa că tatăl tău ar fi vrut să ştie dacă ţi-a păsat de scrisoarea lui. Eu am fost mesagerul lui". Mi-a deschis uşa după un răgaz şi mi-a dat plicul: „Ia şi citeşte scrisoarea, ca să nu vorbim degeaba!". E puţin să spun că m-am înfricoşat; mi-am amintit cuvintele preotului după ce citise scrisoarea lui. „M-a citit tata ca pe o carte, a zis, aşa de uşor. Ce vrei să-ţi spun, mi-e teamă, nu ştiu ce voi face". Mi-au stîrnit mila lacrima lui şi felul cum s-a arătase de hăituit, şi am ieşit de la el descumpănit. Între toate vocile pe care le auzeam atunci, clară îmi era o singură dorinţă: ştiam că aveam mult de citit şi nu mai era timp de pierdut.