O iau agale prin oraș. N-am nicio țintă, pur și simplu vreau să mă vântur de colo-colo și să casc gura, vorba țăranilor de demult. Ceva, ceva tot fac - mă uit la figurile trecătorilor și încerc să-i deslușesc pe dinlăuntru. De unde vine fiecare și unde se duce. Nu știu cum și de ce, dar în vremea dindărăt îi observ numai pe cei strângători de ani. Și, Doamne, ce s-au mai înmulțit!

Le măsor cu inima tremurândă pasul tot mai căznit… privirea tot mai stinsă, din care a dispărut licărul acela jucăuș… înfățișarea tot mai precară… frica din fiecare respirație… Pe unii îi cunosc de niscaiva decenii și, de aceea, mă tulbur ori de câte ori îi zăresc. Parcă au îmbătrânit deodată, până deunăzi fuseseră tineri și neamurgiți, părelnic nefisurabili. Oricum, nu demult, arar dădeam ochii cu inșii cărunți și povârniți de etate. Nu că n-ar fi existat, însă, ei nu erau din universul meu, nu-i observam. Pe când acum m-au împresurat și o întrebare nu-mi dă pace neam: „De ce e nevoie să vezi bătrânețea pe chipul altora ca să o descifrezi pe al tău?”[1] . Așa că, întors acasă, mă pironesc direct în fața oglinzii și mă cercetez cu inima speriată. Ce mult m-am schimbat! remarc înfrânt. Crăpăturile de pe frunte s-au adâncit, părul a albit și s-a săturat să-mi fie fidel, mda, nu-i cea mai bună versiune a mea! Au fost și vremuri mai acătării, indiscutabil, când nu arătam ca o „lumânare prăfuită”[2]. Chiar, „e foarte straniu să îmbătrânești. Principala chestie e că trebuie să-ți tot repeți: sunt bătrân, sunt bătrân”[3]. Iar repetiția e mama învățăturii, nu?

La naiba, nițel humor ne mai ridică moralul. Îmi spun continuu chestia asta, dar degeaba, vârsta „se agață de mine ca o lipitoare”[4], nu-i chip s-o desprind și s-o arunc hăt, departe. Sau măcar s-o îmbunez și s-o opresc să-mi sugă vitalitatea. Caut în stânga și-n dreapta, poate cineva a descoperit formula magică, însă mă las păgubaș. Nimeni n-a găsit leacul tinereții veșnice. Eu mi l-aș dori pe cel al maturității perpetue, nu glumesc deloc! Mă scutur și încerc să zâmbesc, nu-i totul pierdut. Bunăoară, ajunge acum o adiere „ca parfumul să mă îmbrace în amintiri”[5]. Și ce minunate sunt călătoriile înspre trecut! Uneori, îți este la îndemână orice retuș, orice corectură. În plus, timpul estompează accentele groase, violente și mereu cosmetizează rănile.

Ați observat că din adâncul tău nu prea scoți mâl? Ciutura nu aduce la suprafață decât apă cristalină și gustoasă, altminteri te-ai otrăvi cu propriile-ți excreții, amare ca fierea. Acolo, coborât în adâncurile-ți de început, te revezi ca odinioară, un pui de om care are doar viitor, nimic altceva. Inocent și senin. Zilele zboară ca nebunele și pe nesimțite te trezești cu ditamai ghiuleaua legată de picior. „Vai, tu, copilăria mea,/ cât de netrebnică e/ființa ce s-a scurs din tine!”[6] Înghiți în sec, mai și înjuri cu năduf, dar nimic nu te va împiedica să cari apă întruna. La urma urmei, „bătrânețea nu este decât numele și înfățișarea unui avânt sub o capă de nori care ne împiedică să observăm continuarea sa spre înalt”[7].

„Sunt bătrân, sunt bătrân!” îmi repet ca o mașinărie stricată în ascunzișul domestic, în dorința de a-mi îndupleca zeii. Până și ei sunt neputincioși în anotimpul acesta al fricilor și nevolniciei… „Târâtor, amurgul, gușter de lumină”[8]
Foto - internet

---------------------------------------
[1] Vintilă Horia, „Jurnal de sfârşit de ciclu 1989-1992. Jurnal torinez 1978”.
[2] Charles Bukowski, „Căpitanul e dus cu pluta și marinarii au fugit cu vasul”.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Vintilă Horia, Ibidem, Op. cit.
[6] Dorin Tudoran.

[7] Vintilă Horia, „Jurnalul unui țăran de la Dunăre.

[8] Vasile Voiculescu, „Printre semințiile gândului.

Sursa - https://mariannazat.ro/sunt-batran-sunt-batran/ - 15 martie 2023