În toamna asta am fost acasă. Acasă e locul unde m-am născut și am copilărit. Imobilul în care locuiesc acum este habitatul familiei, aci sunt doar proprietarul, am domiciliul aici, pe acte. Sentimental nu sunt acasă. Acasă ești acolo unde simți că ai văzut lumina zilei pentru prima oară, unde ai călcat cu piciorul gol pe iarba cu rouă, unde fugeai de mic după gâște, îmbrățișai mielul nou născut sau te impresiona imaginea păunului ce își desfăcea coada, acel evantai multicolor pentru a-și impresiona perechea, aici eram acasă. Priveam de pe veranda de acasă spre imaș unde pășteau ciurdele de vaci sau zăream vreun „motor” coborând pe dealul Chișagău ce ridica colbul și așteptam să treacă și prin fața casei.

Fratele Aurel, cumnata Măriuța-Mia, care locuiesc în casă, m-au primit cu mult drag. Și ei sunt pensionari acum, locuiesc aici în timpul cald; s-au străduit să „mă simt ca acasă” și totuși ceva lipsea. Nu realizam ce?

Cumnata Mia mi-a făcut o cafea, m-am așezat pe scaun în verandă, sorbeam din lichidul bine-mirositor scrutând peisajul ce mi se deschidea în față, curtea, grădina, era același tablou vizual cunoscut, dar parcă nu era ca înainte. Imaginile revelate de conștientul și subconștientul memoriei conțineau tablouri mai încărcate, cu animale și plante: câinele care latră, oaia care behăie, un nechezat de cal ce trece pe drum, o cloșcă cu pui care îi cheamă lângă ea și-i ocrotește, rațele care măcăne pe pârăul din spatele casei sau purceii care au scăpat în grădina de zarzavat, iar mama ne ceartă că „n-am avut grijă” de ei, pomi înfloriți sau prune coapte.

Realizez că nimic nu mai este ca altădată. Doar casa, casa în care m-am născut, simt: aici sunt acasă! Mă bucur că sunt iar în târnaț. Privesc spre streșinile casei, proaspăt reparate, arătau bine. Dar parcă le lipsește ceva. Ah! Da! Cuiburile de rândunică. Și Rândunicile!? Or fi plecat în țările calde. Da, chiar așa să fie, cuiburile le lăsau sub streșini să avem noi grijă de ele până la primăvară. Când eram copil le priveam cu admirație ore întregi cum își construiesc cuibul din nomol, pământ umed, cum caută o anumită iarbă să-l căptușească, apoi cum puii stăteau cu gurile căscate să le aducă mama și tatăl lor insecte, cum puii făceau exerciții de zbor până deveneau maturi. Deseori vrăbiile încercau, după ce rândunica își clădea cuibul, să le alunge, să ocupe ele casa gata construită. Nu era corect, eu le ocroteam și alungam vrăbiile. Și zborul lor era interesat. Sus în înaltul cerului, la un moment dat se oprea din zbor, nu știam de ce? Că nu era un joc! Apoi urmărind-le am descoperit: se opreau să prindă insecta ce zbura, apoi se îndrepta spre cuib și o aducea puișorilor.

Ce ziceam? Ah! Vrăbiile! Da! Vrăbiile de casă! Nici vrăbiile nu mai sunt! Realizez nenorocirea. Când eram copil trăiau mii de vrăbii, nu exagerez! Mii, poate zeci de mii. Vecinul meu de peste drum badea Gyuri Martonși avea poiata învelită cu paie, unde erau sute de cuiburi cu vrăbii. Ca să fiu sincer, vrăbiile de casă erau cam stricătoare. Nu puteai pune ceva comestibil pe pervazul verandei, că erau prezente. Mă trimitea mama să dau muietură la pui (mălai cu apă) că obraznicele erau prezente cu zecile. Striga mama la mine: țâpă pasările că mâncă muietura puilor!

Badea Gyuri le punea capcane, prindea vreo 20-30 le da la lelea Katy, care le răsucea gâtul, le opărea, le ciupelea, după care le frigea pe jar. Odată m-a chemat și pe mine să mănânc vrăbii fripte, dar am refuzat. Or fi fost ele stricătoare, dar nici așa, să le omori! Vrăbii erau pe la casele omului, pe câmp, în pădure, peste tot. Acum la Borșa, în satul meu natal, nu am văzut nici o vrabie. Pomul cu vrăbii de pe străduța Dorului – nu era doar o melodie de Radu Șerban, sau exagerare, ci și o realitate ale acelor timpuri. Nu știu criteriile, dar deseori spre iarnă, vrăbiile se adunau pe același pom și ciripeau. Sigur, zic eu, puneau de o strategie comună, în limba lor păsărească, cum să treacă iarna ce urma să vină. Pentru că iarna era devastatoare pentru vrăbii. Erau capabile să intre în casă. Mama le lăsa să mănânce când le dădea la găini de mâncare.

Ați pomenit vreodată ca iarna, pe frig de crăpau ouăle în cătreț, să vină pițigoiul, aproape să bată în geam să ceară să-l ajuți, că e flămând, și că e pe cale să înghețe?! Deși pițigoiul, păsărică colorată cu albastru în aripi, cu guler alb și cu galben pe burtă este o pasăre de pădure sau stufăriș, dar când erau friguri năprasnice venea la geam sau pe pervaz la verandă și noi îi puneam ceva de mâncare.

Tot iarna își făcea apariția sticletele, o păsărică mai mică, intens colorată cu roșu, maron, galben de o frumusețe nemaiîntâlnită. Venea și el când dădea mâncare la găini. Îi era foame, frig și se apropia de casă. Mama nu-i alunga. Ne striga: hai copile să vezi un sticlete. Bine eu le-am  văzut în pădure la Cioncaș, vara sau toamna, când colindam prin pădure după ciuperci sau după lemne de foc cu căruța cu unchiul Buliga.

Vă amintesc doar, că veneau mierle sau stoluri de grauri, mai ales toamna se așezau pe grădină căutând de mâncare. Era o abundență de viețuitoare înaripate în arealul Borșei, acum nu mai este! Toamna, țin minte că ne striga mama: hai copile că trec cocorii! Așa ceva e rar să vezi! Mii de cocori în văzduh, așezați într-un „V„ cu vârful înainte, conduse de un cocor „șef”, care din când în când mai dădea câte o comandă, să audă  ceilalți, și probabil, dădea și un semnal pentru noi: vă salutăm, noi plecăm în țările calde! De atâta poluare, cred că și-au schimbat culoarul de zbor.

Cine a mai rămas? Acum realizez, tot cu imagini din natură: corbii. În clipa asta observ cum un corb, negru ca tăciunele, a furat o nucă din bătrânul nuc, a dus-o pe asfalt și încearcă să o spargă cu ciocul. Asta e România noastră: o pradă lăsată corbilor.

Stau pe verandă și mai sorbesc din cafea. Îngândurat, nostalgic. Din fișierul memoriei se relevă amintirile scrise mai sus și comparându-le cu vremurile sub care trăim, le găsesc mult mai pure, mai naturale, benefice pentru o viață normală.

Dacă viețuitoarele au dispărut, datorită nouă oamenilor, să nu uităm că și noi suntem viețuitori! Să nu ne vină și nouă rândul! Semnele zilei de azi nu-mi contrazice previziunea! „Pandemia”… sau ce-o fi necazul  încă nu este sub control uman. Viitorul nostru este incert.

Sandu Bochiș al Rachiței, din Borșa-Cluj, Ulița Mare