Știți să cântați, sau să fredonați măcar, melodia „În fânul de curând cosit”? – cântată pe la începutul secolului trecut. Încercați, vă rog! O să vă producă o bucurie, dar și nostalgia trecerii timpului. Eu știu melodia de la mama, apoi cântată de sora mea Silvia. Deseori o cânt. Când ne vom întâlni să-mi cereți să o cânt. Dacă sunteți din mediul rural sau ați fost vara pe la bunici, și dacă nu ați dormit în fân ați pierdut o ocazie unică ce v-ar fi rămas în memorie. Uneori, tabloul cu fânul de curând cosit, s-ar fi revelat în conștientul tău; iată-te lungit pe o claie de fân proaspăt, dormi, iar mireasma sa îmbălsămată îți produce o senzație benefică și vei visa ceva feeric.

Dar să revenim în realitate și să descriem „povestea fânului”, dacă nu e prea pretențios să o numesc așa. Dar dv. o să fiți mai îngăduitori cu mine. Știu!

Borșa era cunoscută pe vremuri și ca deținătoarea unor suprafețe mari de fânațe. Borșanul mergea la coasă, aduna fânul și otava pentru a-și hrăni animalele iarna. Știți sigur câți km pătrați are hotarul Borșei. Dacă nu știți vă spun eu, Borșa are o suprafață, fără satele aparținătoare, de 62 km pătrați. Înainte de a asimila Mănășturul rural, o parte din Feleac și întregul Someșeni, suprafața Clujului era doar cu ceva mai mare ca a Borșei, cam de 85 km pătrați. Borșa era o comună mare, fostă Plasă, cu Judecătorie de Ocol, care își extindea competența teritorială asupra a 21 de sate; Borșa în 1940, înainte de Cedarea Ardealului de către rege, avea 4.700 de locuitori, din care 3.850 erau români. (Acum în 2020, mai sunt cca 1.500 locuitori!). Borșa era și un furnizor de produse animale și vegetale, pentru aglomerația urbană de la Cluj, printre care și fânul, otava, lucerna sau trifoiul (luhăra). Avea un potențial agricol semnificativ.

Pe lângă pășunile vitelor și oilor de la Pietri, Peteraia, Ciurgăuaș, Pădurice, Crestia, Holomburi sau Ciubaia, românii aveau și iarba de cosit în Bortoloșeia, Puntiță, Fânațe sau Finaia. Lucerna și luhăra le semănau pe pământul arabil, pentru nutreț, dar și pentru că, „pământul se hodinește” și după luhără grâul sau cucuruzul sigur va fi mai bun, adică mai roditor. Dar acum ne interesează fânul, otava sau costreia!

O fi fost pământul darnic, unde iarba crește până la jenunți, dar dacă nu o cosești, usuci, aduni în bodiuri și să o cari acasă, iosagul tău poate muri de foame la iarnă! Așa că bate-ți borșne coasă pe ileu, ascute-o cu cutea, puneți în straiță de mâncare, urcă în car sau căruță și du-te la cosit, că se uscă iarba și nu o taie bine coasa! Dimineața pe rouă să fii în brazdă că atunci se culcă iarba „de-măgan”, adică de la sine, ușor! Nu auzi șuierul coasei? „Taie bade coasa-n iarbă? / Taie focului s-o ardă...!” zice cântecul! De obicei gospodarul, dacă avea iarbă în Fânață aducea încă un cosaș din familie sau tocmit la lucru; se urcau înainte de zorii zilei în carul cu boi și parcurgeau drumul spre tabla de cosit, să prindă iarba umedă de rouă. De multe ori rămâneau peste noapte, poate două zile până termina de cosit întreaga suprafață.

Am în imagine un tablou cu cosași. Formidabil! Trec pe drum pe lângă casa noastră. Mama mă strigă: „hai copile să vezi niște cosași”! Intr-adevăr trec pe Ulița Mare cinci cosași. Patru mai înalți pe laterale și unul mai mic în mijloc, toți cu coasele în spate mărșăluind pe drumu´ țării spre capătul satului. O aud pe mama: „îi Boroș cu ficiorii lui și cu ginerele, merg la luhără în „Tra`lui Morar”. Îi recunosc și eu. Erau badea Ion Boroș, vecinul nostru, cu copiii Vasile devenit profesor, Nelu gospodar acasă, Ghiță student și ginerele venit de la Aiud, căsătorit cu unica lui fiică. Toți aveau peste 1,85 înălțime, cu coasele pe umăr, ocupau toată ulița de-a latu. Și tot pe mama o aud: „se fălește cu copiii, dar și are cu cine”! O imagine rurală inedită: cinci cosași cu coasa-n spate! Închipuiți-vă cum se auzea fâșâitul sincron când cinci coase tăiau iarba, cum duceau cinci brazde odată, iar iarba se culca răpusă de tăișul coasei!

Am fost și eu la coasă în Fânațe cu unchiul Alexandru Bochiș Gubău de pe Hagău și cu „sufletu” lui - copil înfiat – Sandu Chețan a Cătani, cu caru´ cu boi unde avea două jugăre de iarbă de coasă. Eu, copil de vreo 10 ani eram dus să am grije de boi. Am pornit de dimineață când se crăpa de ziua, ca să prindă iarba umedă. Am mers cătingan, pe coama dealului de la Imaș, apoi pe Păculaia în jos, Finaia apoi urci în Fânață, mai bine de două ore. Au început imediat să cosească. Unchiu Alexandru era primul, ducea brazda. Mai mă strigau să le duc fedeleșul cu apă rece luată de la izvorul din Hagău. Pe la 12 s-au oprit, au venit la car, au scos merindele, au mâncat sănătos, pită cu brânză, slănină, ceapă, după ce au luat câte o gură bună de jinars. Și eu cu ei, dar fără jinars. Apoi, unchiu a scos din straiță ileul, ciocanul, cutea era deja la el, și a bătut coasele. Li se tocise gura, tăișul de atâta cosit. Sandu a adus lângă car un braț de iarbă cosită, și-au făcut culcuș și au dormit un ceas bun. Pe mine m-au trimes cu boii la adăpat la fântâna lui Vasilică din Finaia. Pă când am revenit la car erau deja în brazdă. Or mâncat și de ojină niște ouă fierte cu ceapă și eu cu ei. Au oprit cositul după asfințit. Au legat boii la car. Când s-a întunecat mi-au făcut și mine un culcuș de iarbă în car, mi-au dat un țol de învelit. Am privit stelele pe cer, dar am adormit repede. Era frumos, am visat câmpuri cu flori, viței care zburdă, fluturi colorați și păsărele care cântă. Când mă trezesc, doar boii legați la car, rumegau. Ridic capul, văd, unchiu și Sandu erau în brazdă, se auzea coasă cum taie. Mă zărește unchiu și strigă: „desfă straița copile și bea niște lapte că a pus mătușe-ta pentru tine”. Așa fac. Cosise în prima zi mai mult de jumătate. Pe la prânz era gata de cosit. Când soarele era încă sus pe boltă, unchiu a prins boii la car și ne-am îndreptat spre casă. Am ajuns spre seară. Mătușa Mină imediat ne-a făcut o mămăligă, cu brânză, cu lapte sau cu groșteror, cine ce voia să mânce. Eu am ales cu groșteor.

Mi-o părut rău că nu m-am dus la întors fânul din brazdă, să se usuce, și nici la adunat și la greblat, a pretextat ceva mama și m-a adus acasă. Aș fi participat și eu la făcut bodiuri sau clăi de fân, că unchiu Alexandru m-ar fi pus să calc eu fânul la clădit, și numai că m-aș fi trezit în vârf, cel mai mare. Apoi carăle grele cu boi sau cai, scârțâiau pe Drumu Țării, pline cu fân până ajungeau la om acasă. Borșanul era întotdeauna asigurat că iosagul lui nu va muri de foame la iarnă. O parte din fân se depune direct în podul poeții de unde, printr-o trapă în tavan, se transferă fânul în poiată la vite. Eu am fost în podu´ poieții de multe ori, de plăcere, la rude sau chiar la vecini, să „slobod” fân la vaci sau cai. A fost frumos!

Borșnului îi rămânea fân și de vânzare, așa că se forma o caravană de căruțe cu fân și dimineață erau în piața Clujului; îl vindeau oștezenilor care aveau vaci cu lapte și alimentau pe domnii din centru Clujului. Lăsau sticla plină la ușă.

Cum să-mi termin povestea? Am găsit! Versuri dintr-un cântec îndrăgit: „În fânul de curând cosit,/ Gândind la tine-am adormit;/ Și de miresme-mbălsămat,/ Un fericit vis am visat.// Mi se părea ca-n flori de fân/ Stăteam culcat pe al tău sân/ Și îmi spuneai ca mă iubești,/ Ca pentru mine mai trăiești..”.

Sandu Bochiș a Rachiței din Borșa-Cluj, Ulița Mare