În anumite zile din săptămână, la marginea orașelor noastre se organizează adevărate târguri ale disperării. În Severin, spre exemplu, este un asemenea târg sâmbăta și dumineca, în Craiova este lunea. Puhoi de lume se duce acolo să vândă, puhoi de lume se duce să vadă sau să cumpere. La astfel de târguri găsești tot ce e pe lume: de la ace cu gămălie, până la autoturisme, camioane, tractoare și remorci. Vin particulari din toate categoriile sociale să vândă orice găsesc pe acasă. Vezi acolo obiecte vechi și noi, unele chiar antichități; vezi acolo lucruri casnice alături de cărți, de plăci de patefon, de haine și încălțăminte scâlciată.

Se vede cât de colo că sunt lucruri uzate, îmbătrânite de timp și de folosință, frecate și lustruite la repezeală. Vezi în târg truse cu scule, piese făcute la strung, la freză ori la alte mașini-unelte și gândul te duce fără să vrei la vremea când se mai putea fura câte ceva de prin întreprinderi, la vremea când mai aveai ce să furi și de unde să furi. Găsești în târg seturi complete de cărți ale clasicilor marxiști (Marx, Engels, Lenin), ale unor ideologi ai Partidului Muncitoresc Român sau Partidului Comunist Român de altădată. Fără îndoială, că acele cărți au aparținut unor oameni care-și făcuseră niște idealuri mărețe, învățând lozinci din acele cărți.

Vezi culegeri de partituri muzicale și alături instrumente muzicale uzate de vreme și înțelegi că au aparținut unor înaintași ai celor ce vând. Cel mai trist este, când vezi asemenea culegeri și instrumente muzicale chiar în mâna celor ce le-au folosit la tinerețe și acum sunt nevoiți să se despartă de ele pentru a putea să supraviețuiască. Am fost impresionat până la lacrimi, când am văzut pe un domn îmbrăcat sărăcăcios, ca la 70 de ani, cântând la vioara expusă la vânzare, cu virtuozitate, piese din  Ciprian Porumbescu. Cânta atât de bine și cu atâta suflet, încât lumea se adunase în jur și asculta cu nesaț, chiar dacă nu aveau pregătire muzicală propriu-zisă.

La un moment dat cineva s-a desprins din mulțime, a schimbat câteva vorbe cu proprietarul viorii, i-a dat un preț oarecare - probabil derizoriu -, și i-a luat bijuteria sufletului. Bătrânul a rămas privind lung în urma noului proprietar. Ședea înmărmurit, fără să  zică nimic, doar lacrimile i se prelingeau pe obraz. Parcă și-ar fi înmormântat în momentul acela pe unul drag din familie, parcă și-ar fi înmormântat însăși tinerețea și speranța în ceasul acela.

Vezi piese de mobilier vechi, din lemn sculptat, ce a aparținut cândva unor case înstărite, lămpi cu abajur, lămpi cu gaz, generatoare de curent electric menit să pună în funcție aparatele de radio de altădată, adevărate răcnete ale tehnicii anilor ʼ60. Vezi tacâmuri argintate ori aurite, veselă de porțelan scump, pe care nu o găseai decât la mesele de la casele boierești de altădată. Vezi haine care au stat zeci de ani nefolosite prin șifoniere, care mai degajă încă miros de  naftalină sau de levănțică. Vezi chiar rochii de mirese de mai bine de o sută de ani. Vezi pantofi de modă veche, cravate de altădată, cămăși de naylon, pături și macaturi țesute în casă, covoare lucrate la război de țărănci harnice în nopțile târzii de iarnă.

Majoritatea celor ce vând  sunt oameni săraci. Îi vezi îmbrăcați modest, uneori chiar cu haine ponosite, zdrențuite. Fața lor e pământie, adesea piele și os. Ochii triști te privesc rugător, poate-poate vei voi să cumperi ceva și de la ei.  Unii dintre cei ce vând sunt oameni înstăriți și aduc piese de mașini străine, aduc mașini străine, aparatură electronică, țigări, cafea și tutun de contrabandă și câștigă destul de bine. Se vede cât colo, după înfățișarea lor, după straturile de grăsime de la gârbină.

Cele câteva mese puse la mijlocul târgului nu sunt suficiente pentru toate mărfurile existente. Majoritatea își așează exponatele pe jos, pe câte un prosop, față de masă, cârpă, ori, pur și simplu, pe câte o haină sau câte o cămașă. Se vinde puțin, foarte puțin. Cei mai mulți care se duc acolo o fac pentru a se minuna de diversitatea articolelor puse la vânzare. Alții vin după chilipiruri, în speranța că își fac rost de vreun lucru bun și ieftin, ori pot  să cumpere ceva pe nimic, pentru ca să-l scoată în săptămâna următoare pe piață cu alte prețuri, cu alt statut.

Când vizitezi un asemenea târg, te cuprinde o tristețe adâncă, fiindcă vezi acolo însăși imaginea societății românești, auzi strigătul de disperare al unor oameni săraci, care-și agață nădejdea  de supraviețuire de valorificarea unor obiecte care au făcut parte din viața lor și a înaintașilor lor. Sunt târgurile disperării, iar imaginea lor e complet dezolantă[1].

Aranjament grafic - I.M.

----------------------------------------
[1] Târgurile disperării, în ,,Romanian Vip”, Dalas (SUA), 2010, 24 aug., ediție on-line(http://www.romanianvip. com);