Povestea mea „Colinda'om, ori lăsa'om ?", se termina aşa: Colindatul cu straiţa în spate, pentru copii, merge până la 10-11 ani. Adolescenţa era marcată de altă datină de Crăciun, Vestirea de către cei Trei Crai de la Răsărit, care călătorind, mergând după o Stea, au descoperit ieslea cu Naşterea Domnului. Iar noi aveam obligaţia creștină să repetăm drumul Crailor de la Răsărit şi cu Steaua noastră să vestim borşenilor, din casă în casă, Naşterea Domnului. Pregătirea evenimentului necesita chiar nişte etape obligatorii. In deosebi procurarea materialelor din care era construită steaua, nu era lucru chiar simplu. Ce gospodină era de acord să renunţe la o sită de cernut făină? Sita era obiectul de structură obligatoriu pe care se montau celelalte accesorii: faţa stelei, din carton sau placaj, cu minim cinci colţuri, apoi cârceii din lemn ce erau montaţi în interiorul sitei, după o tehnică specială, numai de unchiul Todi a Lungului, ştiută la perfecţie. Cârceii sunt partea componentă care îţi permit să extinzi sau să contracţi steaua, prin glisarea unor segmente de lemn îmbinate, să îndepărtezi sau să apropii steaua de gazde, pentru a crea emoţii. Şi accesoriile erau foarte importante, în special clopoţeii, cu tonalităţi deosebite şi zurgălăii ce erau montaţi chiar pe corpul stelei, iar printr-un tremur al Stelei se crea un sunet combinat de voci şi metale producând o solemnitate, dar şi un fior, emoţii pentru gazde. Apoi beteala multi-cromatică şi tricolorul naţional ce îl înfăşuram în jurul căciulii de miel muced sau negru. Aveam şi câte o bâtă, doi din cei trei crai, ce sugera că venim de departe, dar pe care o foloseam şi pentru a ne apăra de câini. Ca să fiu sincer, unii borşeni, pentru a nu ne accepta cu steaua, dădeau drumu' la câini. Noi îi cam ştiam pe aceşti zgârciţi şi intenţionat băteam în gard sau în poartă să incităm câinii.
Problema cea mai grea era împodobirea stelei. Acţiunea începea prin căutări febrile prin casă dar în special cu rugăminţi la rude pentru descoperirea de fotografii, ilustrate, linogravuri, reproduceri sau copii după Naşterea Domnului. Steaua avea în fundalul ei cerul albastru, cu stele de diferite culori, apoi îngeri, Craii de la Răsărit şi obligatoriu în mijlocul suprafeţei stelei era o scenă cu naşterea Domnului. Îngerii, ieslea unde s-a născut pruncul Isus, erau alte fotografii ce trebuiau să împodobească steaua. Pe la miezul nopţii, în centrul comunei, la monumentul eroilor sau la biserică, de obicei ne întâlneam mai multe trupe de Crai, când comparam şi admiram frumuseţea ornamentelor ce împodobeau Steaua şi făceam o primă evaluare a câştigului. Eram printre primii la amândouă „probele de concurs". Eu aveam un mare avantaj. Unchiul Nicolae Balmoş era cantor la biserica Bob din Cluj iar verişoara mea Oana, fiica lui, cu vreo 15 ani mai mare, care mă iubea mult, făcea tot posibilul să-mi procure ilustrate sfinte pe care mi le dona pentru a-mi împodobi Steaua. Vecinii, Relu Suciu a Dii şi cu Liţă Bodocan, ceilalţi doi crai, nu se implicau în pregătire. În ultimul an, e drept, pe Liţă Bădocan l-am schimbat cu Nelu Jurja a lui Mitru Lodovichi, cu care eram ceva neam. Cât priveşte colinda ce o cântam în Ajun, era cea tradiţională în localitate: Trei Crai de la Răsărit. Eu eram purtătorul Stelei, flancat în părţi de Liţă şi Relu, care aveau clopoţeii şi purtau bâtele. La un anumit vers eu extindeam steaua spre gazde, spre copii, creând o atmosferă deosebită. Toţi ştiam versurile, aveam auz muzical, iar la finalul colindei, recitam o urare pentru gazde : Acest praznic luminat/ Noi cu drag l-am aşteptat/ Să-auzim îngeri-n cer cântând/ Şi Craii călătorind,/ Îngerii dau veste bună/ La tot neamu' de-mpreună,/ C-astăzi s-a născut Hristos,/ Mesia Domnului nost'/ Să ne fie de folos !/ Bună Seara lui Crăciun !
Declamam cu glas tare, răspicat, iar ceilalţi doi Crai alăturaţi mie scuturau clopoţeii, cu tonalităţi diferite, creându-se o atmosferă solemnă dar şi de sărbătoare. Persistă în memorie imagini de copii mici care rămâneau impresionaţi de colinda noastră, de uluiala lor când îndreptam Steaua spre ei. Sora mea, când eram mai mici, făcea repetiţii cu noi, pentru melodie, recitarea urărilor de sfârşit, modul de adresare gazdei, pentru a fi admişi la colindat cu Steaua, dar şi comportarea civilizată la părăsirea gospodăriei gazdei.
În câteva case eram privilegiaţi, primeam bani mai mulţi. Erau rude de ale mamei, prieteni ori cunoscuţi de pe timpurile când lucrase în Regat. Aşa că urcam cu Steaua până la Croitoru' în Vârful Cerăii, pe un deal destul de abrupt aproape de vârf, o extremitate a localităţii, unde erau doar trei case: două a unor veri ai mamei, pe care i-a năşit, zişi ai Cocului şi una a lui Petru Mălai - croitorul satului. De la ei mai erau câteva sute de metri de mers şi puteai coborî în Dăbâca. Erau oameni înstăriţi, cu pământ mai mult, livezi de pomi fructiferi, cu animale de jug şi de lapte, oi, galiţe de nu puteai să arunci ceva în înghesuiala acea de abundenţă. În dreapta, în casa de pe deal, nouă, învelită cu ciripuri, cu verandă, ridicată de la pământ, a lui Mălai Croitoru'. Era singurul confecţioner de costume bărbăteşti din pănură ţesută la război de ţărăncile noastre. Toată lumea ştia că a fost croitor la Viena. Era cel mai bun de pe zonă Borşei. La el veneau clienţi şi de pe sate. Cum în mediul rural, hainele se înnoiesc de Paşti şi de Crăciun, domnu' Mălai, se zicea, că atunci făcea bani mulţi. Se pare că era adevărat pentru că după colindat ne dădea zece lei, bani buni. La el mergeam întâi, prima urare. Ştiam că ne primeşte, era om bun, dar nu avea copii, nici soţie. Stătea singur într-o casă mare. Aşteptam sub deal, lângă casa colegului Vasile Dascălu, la vreo 300 metri, până se însera. Cum se aprindea lampa în vreo cameră, observam din vale, era un semnalul pentru noi, „că e seară" şi urcam dealul prin zăpada troienită spre casa lui. Nişte namile de câini răi care, deşi legaţi în lanţ, intenţionat, atunci de Crăciun, să nu ne muşte, începeau să latre înfricoşător. Croitoru, fiind izolat de sat avea câinii liberi pe câmp. În hărmălaia acea, venea sluga domnului Mălai şi îi potolea. Când se făcea linişte, noi strigam cât ne ţinea gura !
- Primiţi cu Steaua? Aşteptând invitaţia.
- Primim, primim ! Răspundea domnu' Mălai ieşit pe verandă. Haidaţi, haidaţi, măi copii, poftiţi, voi sunteţi primii! Urcam uşor scările de la intrare, ne deschidea uşa la cameră şi ne îndemna. „Ia, să vă aud !"
Începeam colinda cu suflet, emoţionaţi dar mândri de noi, îmbujoraţi de frigul de afară. Nu aveam sincope, melodia şi urarea produceau solemnitate, sărbătoare şi un bine gazdei. Şi plata era pe măsura strădaniei. La nici 50 de metri erau Alexandru şi Nicolae Mălai, a Cocului, veri ai săi, dar şi rudele mele, ne plăteau cam cu aceeaşi sumă ca şi Croitoru. Ne întrebau.
- Noa, cât v-o dat Croitoru' ?
- Zece lei finule, îi răspundeam eu.
- El îi bogat măi. Dar vă dau şi eu tot zece. Nu vroia să fie mai jos, dar în special să nu afle mama, că finu' mi-a dat mai puţin ca Mălai Croitoru. Zece lei nu mai primeam de la nimeni. Nici chiar mama sau părinţii partenerilor nu ne onorau cu mulţi bani. Liţă Bădocan care avea încă şase fraţi, „de unde truda mea", zicea lelea Anuţă, mama sa, să vă dau eu bani? Oricum, eu aveam mai multe neamuri care plăteau destul de bine, astfel că la sfârşit, la împărţeală, niciodată nu a fost să avem sub o sută de lei fiecare. Ba chiar am câştigat şi vreo 200. Atunci mi-am cumpărat ciaclii de fier din Oser cu 120 de lei, adică patine de zăpadă cu vârful încovrigat, care la întâlnirea unui obstacol nu se înfigeau în pământ, să te arunce pe burtă, ci aluneca peste el.
Colindatul cu Steaua a durat patru ani mirifici de sărbătoare şi perpetuare a tradiţiilor, ca apoi, în adolescenţă şi tinereţe să ne creăm o trupă a noastră de colindători. Colindatul dura trei zile şi trei nopţi. Am învăţat zeci de colinzi, care la fiecare Crăciun erau cântate în corul nostru improvizat, format din tineri, rude şi prieteni. Mulţumesc mult că aţi citit cum Sandu lelii Lucreția-Rachiţă Bochiş de pe Uliţa Mare, din Borşa-Cluj mergea acum vreo 60 de ani, și ceva, la colindat cu Steaua de Crăciun.
Vă îmbrăţişez pe toţi. Sărbători fericite şi un An Nou cu bucurii!
Alexandru Bochiş-Borșanu
Borşa - Cluj, Uliţa Mare