De peste cinci decenii stăruie în mine, într-un afund de emisferă cerebrală, cu o inexplicabilă îndârjire, o imagine perfect statică, înrămată între ţurţuri, definitiv îngheţată, sărac colorată, aproape mută dacă n-ar conţine un şuier de vânt din acela care goneşte toţi oamenii acasă. Nu ştiu ce vrea să spună, ignor de ce mă urmăreşte cu atâta osârdie, de ce s-a cramponat aşa avan în inconştient, n-am habar dacă are vreun mesaj pentru mine, nici care este acesta. Repet, e doar o imagine, un instantaneu, un tablou aspru de iarnă redus la esenţial, măturat de pale de vântoase reci amestecate cu ace de gheaţă, foarte grăitor în chiar lipsa-i aparentă de conţinut, de noimă; omniprezent şi statornic. E ca un medalion nevăzut pe care îl port mereu la gât, de care numai eu ştiu, o clipă de viaţă încremenită atemporal în chihlimbarul trecutului.

Îi cunosc însă obârşia, ştiu momentul precis când scena mi s-a întipărit în minte, s-a cuibărit acolo şi nu s-a mai lăsat dusă: o seară de ianuarie sau februarie 1966, deja întunecată din cauza anotimpului, când, student fiind, am fost chemat laolaltă cu toţi colegii de an de la Limbi Străine la cine ştie ce şedinţă  -  importantă, din moment ce trebuise să semnăm înainte un convocator. Era o iarnă grea; îmi amintesc că purtam ditamai şuba căptuşită cu blană neagră de oaie ţigaie, moştenire de la bunicul Tatati, şi căciulă zdravăn îndesată pe cap (în vremea aceea, iernile erau ierni, nu glumă). Ştiu şi ora: 19  fără zece minute. Locul: rondul de la Universitate  -  totuşi nu-mi aduc aminte să fi fost acolo un rond pe atunci  -,  la întretăierea bulevardelor Republicii (acum Carol) cu Magheru, exact vizavi de clădirea impunătoare unde trebuia să fac, nu ţin minte în ce aulă, act de prezenţă.

De pe colţ, de unde mă aflam, mă pregăteam să traversez bulevardul pustiu, îngheţat, lunecos, sticlos din pricina gheţii de pe jos; nu era nici ţipenie de miliţian, deşi de obicei pe acolo mişuna specia aceea. Totuşi, semafoarele funcţionau, dar foarte rarii pietoni care se încumetaseră să ia în piept vifornița nu se mai opreau la culoarea roşie, ci traversau în voie, chiar şi pe diagonală, fiindcă tot bulevardul, cât cuprindeai cu ochii în dreapta şi în stânga, era pustiu. Abolirea bruscă a tuturor regulilor de circulaţie, atât de severe atunci pe timp normal, era în sine ameţitoare.

Aerul era aşa de limpede din cauza frigului încât puteai vedea în depărtare toate luminiţele stopurilor clipind: în stânga până la piaţa Sfântul Gheorghe şi chiar mai departe, hăt spre Unirii, iar în dreapta până către piaţa Romană. Era feeric! Întretăierea aceea atât de populată era acum golită de lume, liniştită, curată, luminată şi tăcută, rezervată doar pentru tine, lipsită de ţignalele autoritare ale „organelor”. Nu mai era o parte anonimă, indiferentă, a oraşului, bună doar de străbătut în pas nervos, ci devenea pentru un timp numai a ta, personală şi personificată, complice şi fidelă, spunându-ţi parcă: „Te ştiu demult, însă doar acum putem face cu adevărat cunoştinţă. Să ne îmbrăţişăm. În fine, avem timp unul pentru altul. Uite, suntem numai noi doi. Tu îmi dai consistenţă privindu-mă pentru întâia oară altfel, cu ochii larg deschişi care chiar văd, iar eu îţi ofer un vast spaţiu de mişcare, respiraţie şi visare, aşteptând să devin parte din tine, să nu te mai părăsesc. Eu sunt tu”. 

Astfel, locul acela din seara aceea tangenţială cu Timpul a încremenit definitiv în memoria mea. Ca în povestea cu palatele măreţe transformate prin plesnet de bici într-un măr de pus în traistă, răspântia îngheţată a bulevardelor din faţa Universităţii, cutreierată şuierător de pale de viscol, s-a preschimbat în medalionul nevăzut pe care îl port la gât alături de salba de cranii ale răposaţilor dragi, şi în care odihneşte o frântură de Trecut, de Bucureşti numai al meu, netransmisibilă decât pe calea tot mai perimată a slovelor. Şi a strofelor: „Le port la gât, se înmulțesc cu anii,/ zăngănitoare salbele de cranii”.