Urechiştii au preluat puterea

Citesc şi mã crucesc! Cică, un trimis al României la o Conferinţã a O.N.U. s-a cãrat din sală atunci când un vorbitor a zis ceva ce nu-i plãcea, în semn de protest. Probabil, acelui funcţionar nu-i spusese nimeni cã el nu este Dumnezeu ci doar un simplu reprezentant al unor autoritãţi statale, recte al celor din România. Din umilele mele cunoştinţe, ştiam cã în situaţii de aceastã naturã, trimisul la o astfel de activitate trebuie sã stea pânã la capăt, chiar dacã nu-i place ce zice vorbitorul, sau, mai ales atunci. Pentru că el, acel trimis, trebuie sã înţeleagă tot ce zice acel vorbitor, ca să poatã oferi argumente complete şi corecte, pe baza cărora sã fie proiectatã reacţia autoritãţilor statale, dacã este cazul. Participarea la astfel de acţiuni nu este similară paradelor de modã unde dacă nu-ţi place pleci! Şi nici mersului la cârciumă unde, de asemenea, dacă nu-ţi place cum vorbesc mesenii alăturaţi, te cari. Altminteri, ar însemna ca soldaţii sã se care de pe front când încep nemernicii de inamici să arunce cu şrapnele în ei, pentru că, nu-i aşa, bieţii soldaţii nu prea sunt de acord cu acele şrapnele, că-i deranjeazã la urechi şi le păteazã şi uniforma..

Se pare, însă, că sub acoperirea poalelor mai marilor zilei, urechiştii au preluat puterea. Iar ăştia nu sunt capabili să gândească, ci se mulţumesc cu ceea ce le spun alţii, care fie stau şi ascultă pânã la sfârşit, fie spun ce vor ei, potrivit propriilor lor interese. Şi uite-aşa, urechiştii ne aservesc cui vrea muşchii lor.

Anomalii lingvistice în Parlament

Toatã lumea susţine cã politica o fac partidele şi cã, în Parlament, sunt reprezentanţii partidelor. Tot partidele sunt invitate la consultãri la Cotroceni, partidele fac şi desfac alianţe. Dacã ar fi întrebaţi, sunt sigur cã mãcar 90% dintre cetãţeni ar rãspunde că sintagma „partide" ar fi pluralul de la partid. Ceea ce ar fi o mare prostie, când e vorba de România! Pentru cã „partidele" care au la singular forma „partid" sunt grupãri de oameni pe care-i uneşte o ideologie, care au nişte idealuri comune. In România, însă, „partide" este pluralul de la „partidă", nu de la „partid"! Iar acea „partidã" nu este nici partida de table, nici partida de tenis. Este, pur şi simplu, acea „partidã" a cãrei semnificaţie vulgară derivã din expresii precum: „Aia e o partidă bună. Are casă, mă-sa e doctoriţă, are şi nişte pământ. E o partidă foarte bună, că e şi cam prostuţă!".
Îi invit pe naivii ca mine, care îşi imaginau că în România partidele ar face politică, şi care nu înţeleg logica după care nişte miniştri sunt declaraţi incompetenţi, sau chiar hoţi, iar apoi sunt imediat repuşi în funcţii, care nu înţeleg cum de clameazã toţi cã vor corectitudine, cinste şi decenţã, dar îi voteazã şi îi aleg în funcţii înalte pe mincinoşi, derbedei şi hoţi, sã cugete la acest aspect. Ii asigur cã vor privi mai detaşat „dansul partidelor" şi le vor înţelege mai bine mişcãrile.

Ce „partidă" bunã este România asta! Are pământ, are pãduri, are lacuri şi, mai presus de orice, e şi cam prostuţă!