Auzind eu de la oameni şi citind în cărţi, am aflat nevoia unui învăţător. Şi cum părea că nu este niciunul împrejur, am pornit să-mi găsesc. Multe zile am rătăcit pe drumuri, căutînd printre oameni pe acela care să mă cunoască, dar străini mi-au apărut toţi şi nu a fost unul care să vădească inima mea. Atunci, văzînd în cale multe semne şi strîmtorat de tristeţea care nu-mi dădea pace şi care creştea cu fiecare pas, am luat o cărare printr-o pădure, noaptea. Cum mă aflam singur şi fără mîncare, m-am silit să ţin de potecă prin întuneric şi m-am încăpăţînat să nu dorm pînă ce dau de luminiş. Dar poteca era strîmtă şi călcam adesea pe de-alături, din pricina nepotrivirii mele. Ca o cîrtiţă scoasă din pămînt, bîjbîiam printre copaci şi degeaba mă străduiam să văd înşiruirea drumului, că norii acoperiseră cerul, luna şi stelele, şi ploua neîncetat, uneori mai aprig, alteori mai cald. Obosit şi tremurînd, mai mă opream pe drum, dar îndată alunecam într-o baltă de-mi murdăream piciorul şi trebuia să pornesc din nou. Zgomotul ploii aproape că era unul, dar se mai auzeau din dreapta şi din stînga cîte un şuierat, cîte un glas şoptit, cîte un lemn rupîndu-se şi groază mare mă cuprindea, de grăbeam pasul, însă voind să merg mai repede, fie mă abăteam mult de la potecă şi anevoie mă întorceam, fie puneam un pas în afară şi mă loveam de copaci. În momentele de răgaz, mă opream să îmi spăl faţa cu apă din baltă. Îmi aminteam uneori că plouă şi ridicam privirea către vîrful copacilor. Odată, auzind un mîrîit, am fugit speriat şi am gîndit că aşa cum cîinele se întoarce acasă după miros şi nu după văz, aşa şi eu să mă cîrmuiesc pe poteca aceasta pe care am ales-o după alt simţ afară de văz. Nu am miros şi nici auz, aşa că am lepădat încălţările. După ce s-au domolit frigul şi durerea tălpii, am deprins să cunosc pămîntul potecii, care era netezit altfel decît în dreapta şi în stînga. Şi astfel mult m-am bucurat cînd am ajuns într-un luminiş şi cînd m-am adăpostit sub o veche ciupercă de lemn, cît un stat de om, pe care bătrînii au ridicat-o pe calea pe care au mers şi în calea celor ce le urmează. Aşezîndu-mă pe pămînt uscat, pricină mare de gîndire am avut şi mă uitam în jur la lumina argintie a lunii, la ploaia nedespărţită, la copacii nedesluşiţi şi la întunericul dintre ei. Atît umblasem că eram obosit şi am adormit. Tresărind cu o nălucire, m-am trezit într-o ploaie mai puternică, la doi paşi de adăpostul de care mă depărtasem în somn. Nu mai aveam simţire la mîini şi nici la picioare, mă dureau oasele şi fiecare piept de aer, iar capul îmi ardea de căldură. Greu ridicîdu-mă, am auzit mişcînd în jurul meu şi îndată urnindu-mi trupul bolnav şi fricos am prins iar a merge. De astă dată mă încerca un fel de nelinişte şi cu adevărat am aflat mergînd în spatele meu un urs, care cînd apărea, cînd se făcea nevăzut ori nu-l mai vedeam, dar mereu mergînd tihnit, privindu-mă cu blîndeţe. Cu un altfel de nelinişte fiind încercat, mai rar vedeam în dreapta şi în stînga două dihănii cu ochi strălucitori, care, cînd se apropiau, vedeam că-s lupi fioroşi. Aşa mare era teama, că mă opream şi cădeam într-o parte. Adesea ursul mă agăţa de haină şi mă trăgea pe potecă, alteori se ridica în două picioare şi atunci lupii se înfricoşau şi îl lătrau, iar eu aveam răgaz să mă ridic. Iată că ploaia se mai rări, pădurea se sfârşi şi în faţa ochilor un cîmp frumos la vedere mi se deschise: cu lanuri şi grădini, cu drumuri mii şi întortocheate, întru curăţenie şi întru tihnă. Poteca se mai desluşea în mijlocul drumului lat de piatră după roşeaţa ei şi a urmelor de tălpi. Plecînd urechea la murmurul lumii, am băgat de seamă că prin locurile acelea se găsea un învăţător iscusit, care pe mulţi i-a ridicat din temniţele lor. Acest învăţător trăia într-o casă de piatră din mijlocul cetăţii şi toată ziua alerga la adunări să cuvînteze. Fiind el astfel împovărat cu multe faceri de bine către poporul care îl aştepta, nu putea să mă primească pe mine, murdarul şi netrebnicul. Dar din dorinţa arzătoare de a-l întîlni, am mers la o adunare şi căutînd ultimul loc, m-am aşezat să-l ascult.

- Priviţi dar oameni buni şi veţi vedea, căci este limpede precum lumina zilei! Deprindeţi această îndeletnicire, aceea de a privi! Cugetaţi asupra celor ce se întîmplă, pe care voi înşivă le veţi suferi! Omul a fost creat liber şi este liber şi va fi mereu, de aceea ridicaţi-vă la onoarea aceasta a libertăţii şi deschideţi ochii precum un nou născut să vedeţi decăderea lumii celei pe care o trăim! Sînt mulţi care aleargă să piardă pe om şi îl cîrmuiesc ca pe cal, trăgînd de hamul pe care omul săracul îl acceptă de bunăvoie. Nu vă lăsaţi înşelaţi de aceia care vă vor răul, căci ei lucrează foarte subţire şi vă sapă fără să cunoaşteţi că vă ia cu tot cu pămînt. Eu pentru aceasta sînt aici, să vă arăt că sînteţi în mare pericol, pentru ca, ştiind aceasta, să hotărîţi liber pe unde veţi merge, cu cine şi către cine. Am trecut cu toţii printr-o mare încercare, în urma căreia am pierdut pe cei iubiţi şi casa în care am copilărit. Dar să nu deznădăjduiţi! Nu ascund aceasta de urechea voastră şi, iată, aflînd, vă arăt şi vouă că va mai veni o astfel de încercare, un al doilea război pe tot pămîntul, cînd încă nu ne vom fi trezit, în care omul îşi va arăta animalul din sine şi îl va dezlănţui împotriva aproapelui său. Dar iar vă zic să nu descurajaţi, căci trecînd peste această din urmă cumpănă, ţara noastră va fi întreagă şi va veni vreme de linişte şi de pace, va veni o nouă rînduire, la care ne vom alătura fericiţi pentru că va fi alinarea pe care o căutam. Nu sîntem orbi să vedem că omul nu se poate împotrivi unor valuri de rău care mătură din cînd în cînd istoria şi în faţă cărora nici regele acesta care stăpîneşte peste noi acum, cu tot ajutorul, nu va avea cale de luptă. Pentru aceasta să vă pregătiţi! Să păstraţi mereu mintea limpede şi trează! Aud că unii se ruşinează sau se tem să citească slovă tipărită. Fraţilor, nu vă temeţi, pentru că avînd înlăuntrul vostru cunoştinţă, veţi putea lupta împotriva valului. Eu cu aceasta m-am îndeletnicit şi acum caut la lucruri ca unul ce priveşte întregimea lucrurilor şi nu bucăţelele lor. Ca să vădesc cele ce am spus, iată să iau un exemplu din viaţa de toate zilele: cunoaşteţi oare că somnul după mîncare vă vine pentru că sîngele din vene pleacă la maţe ca să le facă să se mişte şi să macine îmbucăturile şi aşa creierii rămîn fără sînge şi îi apucă moleşeala?! Vă spun acestea ca să vă pun în gardă, să nu fiţi înşelaţi de unii care mint. Iată, iarăşi, ştiţi oare pentru ce este bine ca într-un an să însămînţăm grâu şi în altul porumb?

Nu îndrăznea nimeni să grăiască. Atunci învăţătorul a coborît printre scaune şi s-a oprit lîngă mine.
- Spune tu frate, pentru ce o dată grîu, altă dată porumb? Nu-ţi fie teamă!
Am simţit atunci cum mă cotropeşte o teamă ca de o primejdie, ca o vargă întinsă, dar de ruşine am îndrăznit să zic:
- Poate pentru că grîul mănîncă ceva iar porumbul altceva şi aşa pămîntul ne dă roade bune în fiecare an.
- Iată un om care gîndeşte! zise învăţătorul, punîdu-şi mîna pe umărul meu. Bravo, tinere! apoi îmi şopti către ureche: Rămîi după! şi plecă iar la scaunul său. Urmă un alt cuvînt mai scurt, din care îmi amintesc acestea: Nu trebuie să fiţi mereu posomorîţi pentru că nu vă plouă mereu. Pe lumea aceasta există şi frumos şi trebuie să ne bucurăm.
După ce dădu voie mulţimii să întrebe, un părinte dintru cei drept-slăvitori se ridică şi zise:
- Ce spui învăţătorule despre cuvîntul Părinţilor care ne spun că orice stăpînire din voia Domnului este?
- Aşa este cum spun Părinţii! De atunci, stăpînirile s-au înrăit şi s-au înăsprit, căci s-a deşteptat omul şi luptă împotriva omului cu alte arme. De aceea şi noi trebuie să ripostăm, să ne silim la luptă neînfricată şi vădită ca să nu se bucure vrăjmaşii de izbînda lor!
- Tot Părinţii spun că lupta, ca tot ce face omul, trebuie dusă cu dreapta socoteală.
- Părinte, spuse blînd învăţătorul, să ne vedem de păcatele noastre! Unele ca acelea sînt măsuri de sfinţi şi nu poţi cere de la omul simplu să aibă dreapta socoteală care este a sfinţilor. Pentru ce cauţi să ne abaţi cu gîndul şi să aprinzi foc? Eu tocmai aceasta spuneam că războiul se schimbă şi noi odată cu el!
- Amintească-şi cel ce a auzit şi să audă cel ce are urechi de auzit! zise părintele spre mulţime, arătând mînios către învăţător, apoi, nescultînd răspunsul aceluia, plecă.
- E vădit că părintele nu mă iubeşte! zîmbeşte, stăpînindu-şi mînia. Dar dacă umblă duhos şi cu frica în sîn, pierde înţelepciunea vederii de ansamblu, pe care încercam să v-o arăt. El este drăgălaş aşa la apariţie şi face treabă bună şi nădăjduiesc să fie mulţi ca el, pentru că e mare lucru să ai un om după care să mergi.

După ce se împrăştie mulţimea luînd cuvînt de folos, unul dintre cei şapte ucenici ai învăţătorului m-a chemat la dînsul şi mi-a zis că sînt aşteptat, să poftesc.
- Narcise, mi-ai adus pe gînditorul din mulţime? întrebă învăţătorul.
- Iată-l!
- Să mă iertaţi pentru prostia răspunsului meu! m-am grăbit a răspunde.
- Ba nu, a fost cel bun! Cu adevărat!.. Pari că vii de pe drum. Spune-ne, cine eşti, de unde vii şi unde vrei să te duci?
- Sînt un călător, vin din pădure şi caut o făclie ca să văd şi eu în lumina ei.
- Iată că nu m-am înşelat asupra ta, călătorule! După răspunsul tău cunosc acum că pentru oameni ca tine se mai învîrte Pămîntul!
Am surîs, mişcat de cuvintele lui şi nu am dat ascultare unei dorinţe de a plînge, care se năzări nechemată.
- Spune-mi, călătorule, zise învăţătorul, te-ai uitat tu vreodată pe o fereastră mare-mare, cînd e noapte afară şi tu eşti înăuntru la lumina lampei?
- M-am uitat.
- Şi oare nu ţi s-a făcut teamă?
- Ba da! Dar nu am spus nimănui! m-am uimit peste măsură.
- Iată ce învăţător plin de daruri avem, zise Narcis către ceilalţi, trebuie să ne bucurăm de norocul acesta care a căzut peste noi!
- Mai am mult de mers! răspunse învăţătorul, zîmbind mulţumitor.
- Totuşi, străvederea aceasta şi toate celelalte stau mărturie!
- Există altele şi mai mari! apoi către mine: De ce crezi tu, călătorule că ţi-a fost teamă?
- Nu ştiu.
- Oare nu crezi că ţi-a fost teamă pentru că nu cunoşti ce zace în întuneric?
- Ba da!
- Tu eşti bărbat şi frica nu e bună! Adevărata pricină a temerii tale, călătorule, este că nu ştii unde te afli! E important de unde pleci, e important unde ajungi, dar cel mai important este să ştii mereu unde eşti!

Lunîd altă haină de la învăţător, în schimbul celei murdare ale mele, urmîndu-i, am petrecut cu el mult timp. Dar mereu mă ardea o tulburare şi la depărtări îmi era gîndul. O dată s-a făcut că nu mai putem rămîne în cetatea de pe cîmp pentru o boală a trupului care mă chinuia şi a trebuit să plec să caut leac peste o mare. Învăţătorul s-a mîniat spunînd că nu poate să mă vindece din pricină că nu vreau cu adevărat, că e o mişcare în mine care se împotriveşte. Dar, nu ştiu cum, m-am pregătit de plecare. La urmă, învoindu-se şi el, îmi zise:
- Urmează o călătorie foarte grea... ia această călăuză cu tine care te va feri tine de primejdie!
Am luat cîinele zvelt şi ager pe care învăţătorul îl crescuse pe lîngă casa lui şi m-am suit în barcă. În locul meu, cu uimire l-am găsit pe Narcis, aşteptîndu-mă.
- Pe lîngă acest cîine-călăuză pe care l-ai primit, vreau să merg şi eu cu tine!
- Pentru ce?
- Nu te pot lăsa singur!

Legănat de barcă, am plutit zile nenumărate pe o mare grea şi am mîncat numai peşte. Apoi, amintindu-mi eu un anume cuvînt al unui Bătrîn, am chemat cîinele şi l-am însemnat cu Cruce şi îndată acesta şi-a arătat înfăţişarea înfricoşată de lup şi a vrut să-mi muşte mîna şi a fugit urlînd, aruncîndu-se în mare. Atunci s-a stîrnit furtună de clătina barca şi intrau ape pînă în camerele cele ascunse. Boala se aprinse mai rău cu o durere în piept, de parcă mă junghia fiecare bătaie de inimă. Găsind eu un colţ în care să mă ghemuiesc, m-am ascuns ca să aştept să treacă. Celor ce căutau să mă aline le răspundeam şăgalnic că mai trebuie untdelemn să ung oasele că au început să se frece unele de altele.

Malul mării avea o plajă scurtă pe care am zăcut cu faţa la soare. Şi revenindu-mi forţele, m-am ridicat cu gîndul să pornesc din nou. Dar de atîta foame, nu mai vedeam bine, ochii mei nu mă mai ascultau şi îmi arătau ceaţă, de nu îndrăzneam să apuc în vreo parte. Cum stăteam nedumerit şi mă holbam la cetatea construită printre copaci, ai cărei pereţi se desluşeau mai bine, s-a arătat un grădinar şi mi-a dat să mănînc roade din grădina lui. Liniştit cum eram, le-am luat, iar el m-a dus tăcut în casa lui.
- De mulţi ani mă îngrijesc de grădina aceasta şi ierburi minunate cresc, de vine lume multă să le caute, mai ales în vremea aceasta.
- Pentru ce le caută?
- Ca să îşi poată trăi viaţa în linişte. Pentru că oamenii aceştia nu sînt hotărîţi, dar, ştiind ei în alt fel că jumătăţile de măsură nu sînt bune, vin să caute linişte, să trăiască într-un fel sau în altul. Pentru că viaţa se trăieşte fără saţiu, toată odată, fără oprire sau întrerupere, iar moartea trebuie trecută fără frică. Călătorind pe valurile ei, trebuie să te apropii de o împlinire, pentru că viaţa are rost.
- Dar eu nu am chibzuinţă!
- Lumea spune că trebuie să ştii unde eşti. E important de unde pleci, e mai important unde ajungi, dar cel mai important este să judeci ce este mai important: să pleci ca să ajungi său să rămîi ca să ajungi. Chibzuinţa ta a fost să pleci.
- Nu scap de o pornire de a plînge.
- Oare poate omul să se sature a plînge aşa cum se satură de veselie sau de mîncare?

Cu nelinişte tulburătoare ori cu linişte de bănuit, am lăsat nedesăvîrşită pornirea stîrnită de gîndurile grădinarului şi amintindu-mi un cuvînt al unui Bătrîn, am alergat repede să găsesc grădina. Aflînd-o pentru puţine momente, am cercetat ierburile care creşteau, dar, pentru că ochii încă bolnavi nu-mi dădeau ascultare, m-am rugat ca să văd mai luminat şi căutînd toate foile nu am găsit rod al acelor ierburi. Ca pe o buruiană am scos-o pe una şi toate celelalte s-au neliniştit, foindu-se şi crescînd.

Pe fugă sînt de atunci prin păduri şi prin munţi, rănit şi vindecat la rîndul, iar cînd apuc răgaz, imi amintesc cuvintele Bătrânilor şi mă silesc să aflu ce rod a fost acela din care am mîncat.