Filmul este produsul unei arte şi totodată al unei industrii, cinematografia, care a cunoscut cea mai rapidă evoluţie. La ascensiunea ei au contribuit mai mulţi inventatori, un număr mare de artişti, actori, regizori, scenarişti, decoratori şi, mai ales, spectatori pentru că ei, în numar tot mai mare, încurajau producătorii şi artiştii minunându-se de miracolul care ecraniza viaţă. Printre acesti spectatori care au văzut filmul ca pe cea mai mare minune a lumii la care au şi ei acces, au fost şi locuitorii satului în care m-am născut şi am copilărit. În acest sat, pitulat pe malul Streiului, la „poarta" Ţării Haţegului, filmul a venit înaintea luminii electrice adus de una dintre primele „caravane" cinematografice din ţară. Sosirea ei a fost anunţată de dobaşul satului chiar in zorii zilei când ciurdarul anunţa şi el oamenii să scoată vacile în uliţă ca să le ducă cu ciurda la păşune. Bătăile în dobă (aşa numeau consătenii mei toba) şi vocea răguşită a dubaşului erau bruiate de sunetul strident al cornului în care sufla ciurdarul. Dubaş era Duminic, flăcău arţăgos din fire şi cu trecere la cei de la Sfatul Popular, dar a trebuit să renunţe şi numai după ce s-a îndepărtat ciurda pe uliţă în sus şi-a reulat informaţia: „Aducem la înştiinţare că azi vine în satul nostru caravana cinefotografică să facă deseară film. Veniţi să vedeţi cum se mişcă oamenii pe perete la caminul cultural". Anunţul a stârnit mari discuţii pe uliţele satului şi Duminic nu ştia să dea explicaţii cum ies din chip oamenii, adică din poze şi se mişcă pe perete. Lămurirea a dat-o învăţătorul care mai văzuse filme, dar nici noi, copiii, nu-l prea credeam.

Era în vara anului 1954, chiar pe când sătenii se grăbeau să termine cu secerişul şi aşteptau să vină batoza şi nu caravana cinematografică sau, cum îi zicea Duminic, cinefotografică. Şi aşteptau pe cei de la raion să le ia cota de grâu şi nu să le aducă film. „Lampa lui Ilici" nu ajunsese în sat şi îi era greu şi învăţătorului să explice cum vor ieşi oamenii din fotografie şi vor umbla pe peretele fără curent electric. Dar iată că, după ce am ieşit de la şcoală, a sosit mult aşteptata caravană cinematografică care, de fapt, era o dubă, cică ceva mai mare decât cea care l-a dus la puşcărie pe nea Leonte, cel care aşteptase prin munţi să vină americanii şi săturându-se de aşteptat s-a întors acasa într-o noapte, dar dimineaţa „l-au ridicat" şi l-au dus cu o dubă asemanatoare cu cea a caravanei cinematografice. Această asemănare a creat puţină suspiciune în sat, mai ales la cei mai în vârstă. Copiii şi cu Duminic l-au ajutat pe tovarăşul Marian să descarce „marfa". Ţin minte că mai greu a fost cu generatorul de curent electric pe care era cât pe-aci să-l scăpăm de pe puntea de coborâre. Când toate au fost aşezate cum trebuia, tovarăşului Marian i s-a făcut foame şi eu, deşi nepot de chiabur şi făcut pionier ultimul din şcoală, am fost cel însărcinat să aduc ceva de-ale gurii tovarăşulului Marian. Nu din zgârcenie, dar de frică să nu pierd probele şi „repetiţiile" pentru spectacol am spus că nu mă duc. Sigur că Duminic a fost contrariat de refuzul meu şi a trebuit să-i dau lămuriri care l-au amuzat pe tovarăşul Marian, dar m-a înţeles şi a promis că nu mai face nimic până nu mă întorc eu. Nu-l prea credeam şi am devenit îndrăzneţ propunându-i să vină să ia masa la noi. Invitaţia a fost acceptată cu plăcere, Duminic a închis căminul şi a rămas de pază, eu cu tovarăşul Marian şi cu şoferul am plecat la masă. I-am dus la casa bunicilor pentru că numai bunica era acasă. Oamenii îşi vedeau de treburile lor pe câmp şi păreau să nu ia în seamă filmul. Eu eram tare mandru că tovarăşul Marian îmi acordă prietenie şi îmi răspunde la întrebări că să-mi potolească curiozitatea. Bunica a pus pe masă ce avea mai bun, o sticlă cu ţuică, slănină afumată cu ceapă roşie şi brânză. Zama ( aşa numea bunica ciorba) se terminase, iar iahnia de fasole o refuzaseră musafirii mei pentru că nimeriseră să facă filme prin sate tocmai în postul Sfintei Mării şi se cam săturaseră de asemenea mâncăruri, în schimb slănina şi ceapa luate cu ţuică erau bucate demne de toată lauda. Văzând că se simte bine, îl copleşam cu întrebări pe tovarăşul Marian despre cum se face un film, dar nu pricepeam mare lucru. „Cineva a tot fotografiat la oameni şi pozele se învârtesc şi atunci oamenii din poze se mişcă" cam asta am înţeles că e un film. „Lasă că vezi tu deseară", mă asigura tovarăşul Marian, care după ce s-a ridică de la masă nu mai părea interesat de obligaţia lui de a face film la caminul nostru cultural, fosta cârciumă a satului până prin 1949.

Am luat-o spre cămin numai când am auzit un zgomot ca de tractorul lui Băneţu, dar tovarăşul Marian a spus că nea Loţi, şoferul, a dat drumul la curentul electric. În faţa căminului cred că erau mai toţi copii satului şi câteva babe. Ţinându-mă numai după tovarăşul Marian , l-am subestimat pe nea Loţi şi am pierdut un moment important, pornirea generatorului de curent electric. N-am asistat la aprinderea primului bec electric în satul meu, dar spre recompensă eu l-am ajutat pe tovarăşul Marian să treacă banda de celuloid a filmului de pe o rolă pe alta şi la instalarea aparatului de proiectie. Nu înţelegeam prea bine ce se face, dar eram bucuros că tovarăşul îmi solicită ajutorul şi-mi dădeam importanţă în faţa celorlalţi copii. La rândul meu, am cerut ajutorul prietenilor mei ca să pregătim sala, să aranjăm scaunele, să închidem obloamele ferestrelor, să aducem butuci pentru picioarele mese pe care era aparatul de proiecţie pentru că s-a constatat că era prea joasă . Misiunea ce mai grea în această pregătire a fost să dăm jos portretele marilor tovarăşi de pe peretele din faţa proiectorului. Duminic a stat puţin în cumpăn, să le dăm jos sau nu, dar tovarăşul Marian a aprobat şi ne-am dus câţiva copii să aducem scara de la moş Muscanu care stătea peste drum de cămin. Când a aflat de ce avem nevoie de scara s-a înveselit grozav, „ Daţi-i jos futu-le mama lor", şi cine ştie ce ar mai fi spus dacă nu-l potolea nana Mărişca:. „Taci mă că te-ncuie şi nu mai ieşi din puşcărie până mori". A venit cu noi să asiste la coborârea portretelor şi poate văzând satisfactia de pe faţa lui, tovarăşul Marian, a dat ordin ca portretul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu Dej să fie pus pe peretele din dreapta intrării.

Se însera şi oamenii se întorceau de la câmp şi atunci s-a aprins şi becul pus pe un par în faţa căminului şi s-a dat drumul la difuzoare. Duminic a mai făcut alte înştinţări cu doba precizând acum că intrarea costă 1leu . Hărmălaie mare la cămin, a venit multă lume şi toţi aşteptau minunea. Nea Loţi şi Duminic au scos pe toată lumea afară din sală, dar pe mine m-a lăsat tovarăşul Marian. Lumea a intrat în ordin, cei mai în vârstă mai întâi, femeile, bărbaţii şi copiii, care n-au mai avut loc pe scaune. De la moş Muscanu şi de la un vecin au mai fost aduse scaune pentru bătrânii care au venit în ultimul moment. Toţi se aşteptau ca tovarăşul Marian să ţină o cuvântare, dar el s-a mărginit să spună doar că e un moment important in istoria satului nostru şi acesta se datorează partidului care are grijă şi de ţărănimea muncitoare. N-a aplaudat nimeni pentru că se credea că mai spune ceva, dar el a tăiat-o scurt: „Să-i dăm drumul, tovarăşi!" S-a stins becul şi a rămas aprins cu flacăra mică doar lămpaşul de lângă proiector. Şi s-a întâmplat minunea. Toţi am fost martorii unui miracol. Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu Dej nu era numai ţeapăn în tablou, ci se mişca pe perete , dădea mâna cu alţi tovarăşi, vorbea şi îşi potrivea şapca pe cap. Mai toţi stăteau cu gura căscată, câteva babe şi-au făcut cruce, Duminic, dobaşul, a strigat „Vivat!". Imaginile de pe perete ne captivau. Singurul care mormăia era moş Muscanu. Prima rolă n-a durat mult, filmul era un jurnal cinematografic, cum am văzut mai târziu că se obişnuia să se proiecteze înaintea filmului propriu-zis. S-a aprins becul, lumina parcă ne orbea, unii dau să se ridice şi moş Muscanu nu se poate stăpâni şi întreabă: „De-asta ne-aţi adus aici, să ne prostiţi?" Bine că nu l-a auzit tovarăşul Marian sau s-a prefăcut că nu-l aude. „Staţi şi nu vă ridicaţi, acum începe filmul artistic". Montează o altă rolă şi ceea ce a urmat a fost un film sovietic de război, cred că a fost „Al treilea asalt". Nimeni nu şi-a dat seama, urmărind vitejia ostaşilor sovietici că cineva a spart portretul tovarăşei Ana Pauker. Tovarăşul Marian nu s-a suparat a spus că l-a spart cineva din greşală şi n-a dat vina pe moş Muscanu şi după două sau trei săptămâni ne-a mai adus alt film tot cu război că tare i-a plăcut cum toţi sătenii ne holbam miraţi. Unul, tot de război şi tot sovietic, m-a impresionat în mod deosebit, „Al 41-lea". Şi el a rulat în satul meu natal, dar după o perioadă în care la căminul din sat sau chiar în curtea unui consătean am văzut şi filme romaneşti „Nepoţii gornistului" , „Mitrea Cocor" şi „Moara cu noroc".
Interesul consătenilor mei pentru film a contribuit, zic eu mai în glumă, mai în serios, la dezvoltarea cinematografiei. Dacă şi cei din Băţălar au vrut să vadă cât mai multe filme nu a putut să fie decât un semn bun. Acum interesul lor a scăzut, se mulţumesc cu televizorul şi... cinematografia e în declin.