Doru deschise ochii trezit de o rază de lumină care intra drept printr-unul din ochiurile de sticlă ale ferestrelor înalte. Atelierul din strada Iulia Hașdeu nu era nici prea mare ca să te pierzi în el, nici prea mic să nu ai pe unde să te învârtești. O cameră înaltă de vreo cinci metri, cam opt pe cinci, cu ușă către baie în extremitatea stângă, iar în față de cum intrai, înălțat pe o structură zdravănă de grinzi de lemn și pe patru stâlpi, tot zdraveni și tot de lemn, un planșeu intermediar de patru pe doi jumătate, unde își instalase dormitorul. Când uita de el și îl apuca noaptea în fața unei lucrări sau când după o zi și o noapte de încordare nu-și mai simțea mâinile de la dalta și ciocanul cu care modela marmura, se urca în culcușul lui de barză din capul stâlpilor de lemn și cădea ca mort.

Se uită buimăcit în jur, dar nu văzu nimic, pentru că închise din nou ochii lovit în creștetul capului de o durere surdă și grea. Da, își aminti pe loc că băuse cam mult aseară. Veniseră doi amici, fiecare aducând cu el băutură. Ce să-i aduci unui proaspăt tătic? Unul o sticlă de vodcă, altul o sticlă de whisky, iar el găsise prin atelier, după niște desene din spatele unor plăci de bronz care așteptau să fie lucrate, patru sticle de vin roșu. Nu mai știa ce vin fusese, își amintea numai că era roșu și atât. Vodca..., dracu știe ce votcă era, la fel și whisky-ul. Dar toate au fost bune. Au mers la fix cu alune prăjite și sărate, cu niște pizza comandată prin telefon și cu vorbă. Cu multă vorbă și cu veselie. Cu bucurie. Și ce bucurie! Îi născuse soția o fetiță superbă, iar el era tată. Era tată după atâta așteptare, după atâtea speranțe și decepții. Nu putuseră avea copii. Fuseseră la medici mari, vestiți și aici și peste hotare, la biserici și la mânăstiri. Nimic! Se gândise la un moment dat că poate că din cauza lui nu aveau copii. Avusese în copilărie oreion și auzise că una din urmările acestei boli la băieți era sterilitatea. Nu era el de vină. Nimeni nu era de vină, nici el, nici soția. Erau amândoi aparent sănătoși, dar nu aveau copii. Nu voia Dumnezeu să aibă copii, și gata. Păi, nu fuseseră pe la mânăstiri și biserici? Era o afecțiune ascunsă? Pe la câți medici nu fuseseră să se caute amândoi de beteșuguri și...nimic!

Până au întâlnit-o doctorița Emilia în fața Bisericii Sacré-Cœur din Paris.

Se așezaseră amândoi pe o bancă din fața bisericii, să-și targă sufletul după urcușul nu tocmai ușor de pe străduța îngustă și în pantă ce urca dealul Montmartre. Doru n-avusese răbdare să stea prea mult pe bancă. Se ridicase și începu să se plimbe curios prin fața tarabelor cu amintiri, unde artizanii locului ofereau turiștilor nimicuri sculptate în lemn, împletite din sfori, ațe și curelușe sau bătute în foițe de aramă. Cu ochiul exersat de sculptor Doru cântărea fiecare articol. Unele erau interesante, poate chiar frumoase... Când se întorsese la bancă, soția lui vorbea cu o doamnă și, după gesturile pe care le făceau amândouă (de ce n-or putea femeile să vorbească fără să dea din mâini?) păreau că se cunosc de multă vreme. Nu se cunoșteau deloc de multă vreme, se întâlniseră acolo pentru prima dată. Cele câteva bănci de la marginea platformei pe care se ridica biserica erau toate ocupate. Se vede treaba că și alții simțiseră nevoia să se odihnească după ce urcaseră dealul. Emilia trecuse repede în revistă toate locurile de stat. Numai pe banca pe care ședea Doina, soția lui Doru, mai era loc. Se opri în fața ei și întrebă timid:
- Excusez-moi, est-ce que je pourrais m'assoir auprès de vous?
- S'il vous plaît, i-a răspuns cu amabilitate Doina și s-a tras puțin mai într-o parte pentru a-i face loc.
Acesta a fost începutul relației, al prieteniei lor. Ce puteau face două femei care stăteau una lângă alta pe aceeași bancă? Să vorbească. Au descoperit repede că sunt amândouă din România, că sunt amândouă din București, că Doina era violonistă la filarmonica George Enescu și că Emilia era medic în endocrinologie reproductivă la un spital din București. Auzind că Emilia era medic endocrinolog, Doinei au început să i se aprindă ledurile:
- Ce meserie frumoasă aveți, ajutați oamenii să aibă copii.
- Da, printre altele...
- Noi n-avem copii și am fost peste tot ca să aflăm ...  
Acesta a fost începutul consultațiilor, al nenumăratelor analize și la ea și la el, al tratamentelor și al rezultatului.
Astăzi Doru este tată.

Se sculă din pat, se dădu jos din culcușul lui de barză pe scărița de lemn care cam scârțâia sub greutatea lui respectabilă (Trebuie să mai slăbesc puțin, că o să rup scara.) și intră în baie. Sub duș se simți mai bine, parcă nu-l mai durea capul așa de tare. Ieși înviorat de sub apă, se bărbieri atent după ce schimbă lama din aparatul de ras, își dădu cu after-shave și cu spray. Își făcu o cafea la expresorul  de pe măsuța din colț, o dădu peste cap așa amară cum era, fără pic de zahăr, și constată cu mulțumire că durerea de cap îi dispăru aproape complet. Îmbrăcă apoi costumul de gală pe care îl ținea în dulapul de sub culcuș pentru ocazii mai speciale precum vernisaje, festivități sau întâlniri importante. Acum era una dintre ocaziile importante. Cea mai importantă. Se ducea la maternitate. Se ducea la soția și la fiica lui. Soției îi luase un buchet de flori și o cutie de bomboane care pe capac avea o fotografie colorată cu o mămică tânără și frumoasă, precum Doina lui și un bebeluș adorabil, precum fetița lui. Fetița tatii!

E o sfântă doctorița Emilia! A făcut mai mult decât sfintele pe la care s-a rugat și s-a închinat. Ar merita o statuie, gândi Doru și rămase înmărmurit, lovit de idee. O statuie! Da! În piatră! Un bust! Ca o statuie greacă, cap frumos de zeiță, cu părul coc la spate, pieptul gol și fără mâini de la umeri în jos. Cu greu rezistă tentației de a nu-și da jos hainele de gală și a-și pune salopeta de lucru. Uite, blocul de marmură, e lângă ușă, așteaptă. Nu, acum mă duc la fetele mele, dar de mâine mă apuc de treabă.

A muncit o săptămână încheiată. Toate ieșeau ca singure din mâinile lui, desenele, modelul în ipsos, liniile din marmură. A șlefuit-o cu grijă să nu-i strice cumva expresia, căldura, farmecul.
Era gata.
- Emilia, vreau să-ți fac o vizită. Când pot trece pe la tine?
- Dorule, ce face fetița, ce face Doina? N-am mai vorbit cu ea de două zile.
- Bine, mulțumesc, bine, te pupă amândouă.
- Și eu le pup.
- Emilia, când pot să trec pe la tine?
- Când vrei, Dorule, după amiaza, săptămâna aceasta lucrez numai dimineața.
- În seara asta pe la 6 e bine?
- E bine, te aștept.
- E cinci și jumătate, taxiul trebuie să sosească din clipă în clipă.

Doru se uită încă o dată la statuie. O privea de parcă acum o vedea pentru prima dată. Ceva parcă nu era bine. Nu mergea, nu se potrivea, lipsea ceva sau ceva era în plus, dar ce? Liniile feței, cocul, umerii, sânii... Perfect! O Venus din Milo! Atunci ce? Ce? Ce? Ce? Nu știa ce și sângele începuse să i se ridice la cap. Simțea că înnebunește. Ce nu era în regulă? Ce? Trebuia să plece. Taxiul sta să sosească. Se enerva din ce în ce mai tare. De nervi începuse să transpire. Auzi-l că a și sosit. E șoferul. Claxonează să dea de veste că a venit și așteaptă.. Ce să facă? Ce? Ce?

Cu coada ochiului vede ciocanul pe masă. Îl apucă repede de coadă și izbește cu toată puterea în sânul stâng al statuii. O învelește apoi într-o pânză albă, o ia în brațe și coboară repede la taxi.

Stătea pe bancheta din spate cu statuia în brațe. Dăduse cu ciocanul în ea, dar în mod ciudat nu-i părea rău că o mutilase. Poate că ar fi fost mai bine să se fi oprit doar  la cap. Statuia să fi fost doar capul Emiliei. Dar atunci unde mai era comparația cu zeița grecească? Nu! Era mai bine așa, chiar și fără un sân.

Uitându-se pe geamul taxiului băgă de seamă că afară lumina blând și colorat un soare frumos de octombrie care bătea în asfințit. O zi de sfârșit de vară și început de toamnă. Întotdeauna când se sfârșește ceva începe altceva, gândi Doru, simțindu-se dintr-o dată liniștit și împăcat cu sine.

Mașina se opri la stopul din intersecția Berzei cu Popa Tatu. Hala Matache, ce urma să fie demolată, la dreapta, și statuia bust a doctorului Haralambie Botescu, la stânga. Porumbei ce se alergau pe iarba din jurul lui Botescu și vrăbii care se ciorovăiau în copacii de pe Popa Tatu. Mare doctor și acesta și frumoasă statuie, își zise Doru uitându-se admirativ la statuia lui Botescu pe care o văzuse de sute de ori în drumul său către atelier. Uite că nu mai știa cine a fost sculptorul.
- Emilia...
- Intră, Dorule, intră, te așteptam.
- Emilia, am o surpriză pentru tine.
- Pare că e destul de mare și de grea dacă este ceea ce ții tu în brațe.
-  Este, zise Doru și puse statuia cu grijă pe masă, după care, cu un gest teatral smulse de pe ea pânza albă care o acoperea.

Emilia rămase înmărmurită. Se uita la statuie nemișcată, neputând să articuleze nici un cuvânt. Pe obraz începură să îi șiroiască lacrimi, iar buzele îi tremurau.

Doru stătea în fața ei înmărmurit, neștiind ce să creadă, neștiind cum să reacționeze, ce să facă. Să zică ceva sau să aștepte. Să o mângâie pe Emilia sau să își ceară scuze? S-o fi supărat că statuia o reprezenta pe ea cu bustul gol? Să-i spună ca așa erau reprezentate zeițele în Grecia antică? Ce prostie, parcă ea nu știa. Pe lângă faptul că era o femeie inteligentă și cultă, în plus mai era și mare amatoare de călătorii. Vizitase țări de pe toate continentele, locuri arheologice din Grecia, nordul Africii, Asia Mică, numeroase muzee de artă antică, medievală, contemporană și modernă.

Era total deznădăjduit și dezolat. Îl invadase un sentiment de cumplită vinovăție, jenă și părere de rău : persoana căreia îi datora atât de mult, persoana pe care voise să o omagieze așa cum știa el mai bine, printr-o sculptură, acum plângea neconsolată din cauza lui.

Tot frământându-se și temându-se de reacțiile ei, dintr-o dată Doru se trezi îmbrățișat de Emilia care, printre lacrimi, cu greu reuși să șoptească:

Sânul meu stâng mi-a fost extirpat. De unde ai știut?