Știu, cum cred că știe toată lumea,că viaţa omului are vârstele ei şi toată stăruinţa noastră trebuie adunată şi condusă de la o etapă la alta către apropierea de Dumnezeu. Iar  bunul și minunatul Profesor Titu Georgescu se află în Împărăția Cerurilor... Și noi suntem acum, numai la momentul amintirilor… frumoase, dulci, amare..., dar oricum triste fiindcă nu mai pot să îi strâng mâna și sa ii mai spun ultimul banc.... îi plăceau atât de mult…! Dar numai unii dintre noi beneficiază de privilegiul stabilirii unor relaţii de colaborare şi, uneori, chiar să ne bucurăm de prietenia  acestor oameni minunați... În ceea ce mă priveşte, mă pot considera o norocoasă  că am fost colegă și m-am bucurat de prietenia dânsului.

Amintirile mă poartă înapoi în timp….

Nu mi-a fost profesor, din păcate, dar m-am bucurat și am fost onorată de simpatia și de prietenia dânsului. Îi datorez multe lucruri bune și frumoase din viața mea profesională și acest motiv, amintirile mă duc, fără să vreau spre acestea.

L-am cunoscut pe Profesorul Titu Georgescu, oltean sadea, ca și tatăl meu cu care era  bun prieten, imediat după terminarea Facultății de Istorie. Dânsul era Prorector al Universității din București, eu eram o foarte tânără absolventă, șefă de promoție, dar căreia trebuia să i se schimbe Repartiția Guvernamentală și să fiu încadrată la Facultatea de Filosofie; umblam din ușă în ușă, și aveam nevoie de multe semnături...Așa ne-am cunoscut, în ziua de 1 octombrie 1973, la începerea anului Universitar... Pașii îmi erau timizi, eram tristă, eram aruncată în toate părțile de sistemul birocratic, dar și de indiferența celor care erau în funcții și ar fi trebuit să mă ajute....

Ei bine, Titu Georgescu, atunci mă vedea prima oară, a fost primul om care mi-a semnat toate documentele de care aveam nevoie fără nici o reținere.Nu voi uita niciodată cuvintele dânsului de încurajare:` „Draga mea, dacă ai reușit să reziști patru ani în Facultatea de Istorie și să fii chiar șefă de promoție, înseamnă că esti puternică. Mergi înainte. Eu cred că vei putea să faci față”! Da. Acesta era Domnul Profesor, un amabil și un iubitor de oamenii, știa să-i încurajeze, știa să vorbească cu fiecare, vroia să îi ajute pe toți. Știa să aprecieze și să respecte oamenii.

În 1982, funcția sa de Prorector îi dădea posibilitatea, m-a transferat, cu de la sine putere, pe Statul de Funcții al Facultății de Istorie care era conexată cu Facultatea de Filosofie,  unde eu  eram deja asistentă, considerând că locul meu era acolo. A fost un act de curaj ce a făcut dânsul atunci. Dar...acesta era Profesorul Titu Georgescu... Este adevărat, mă știa deja, colaboram de cinci ani cu dânsul, în calitate de asistentă.

În vâltoarea evenimentelor din 1989 nu a pregetat să intervină și să își susțină colaboratorii și colegii de la Facultatea de Istorie din București. Așa se explică atitudinea dânsului în evenimentele din decembrie 1989 din Facultatea de istorie când s-a lipit pe toate geamurile și la toate intrările o Listă cu „Profesorii Proscriși” care trebuiau să părăsească facultatea. Printre aceia m-am aflat și eu. Ei bine, Domnul Profesor s-a dus personal la Decanat și la „echipa justițiară” de atunci solicitând explicații și pledând în favoarea mea celorlalți colegi. I s-a părut total nedrept ce mi se făcea. A fost repezit și i s-a respins pledoaria.

Ca istoric, a fost un îndrăgostit de istorie în general și de istoria românească în mod special. Dânsul nu știa istorie, dânsul simțea istoria românilor, lucru pe care noi, cei din jurul său îl vedeam zilnic, și pentru asta îl iubeam. A fost un valoros slujitor al istoriei românilor. În 1977, prin strădaniile sale, a reușit să convingă Ministerul Învățământului să introducă în toate facultățile din țară un curs de Probleme Fundamentale ale Istoriei României. Cursurile sale, acestea de Probleme Fundamentale, susținute la Facultatea de Drept, prelegeri la care eu i-am fost asistentă timp de 12 ani, erau extraordinare, pur și simplu extraordinare; deschise, clare, interesante, la nivel academic. Prima oară, și eram în anul 1977, când, la sfârșitul cursului, dânsul se adresa studenților solicitându-le clarificări ale problemelor predate, întrebări, dacă vor să îi sugereze vreo problemă pentru cursul următor, etc.

În învățământul universitar bucureștean era prima dată când un profesor universitar avea o astfel de manieră de predare. Specialist în domeniul Istoriei contemporane românești, cursurile sale, acelea de la Facultatea de Istorie, erau, de asemenea, deosebite, predate în același mod. La prelegerile Profesorului Titu Georgescu și Istoria P.C.R.-ului o ascultai cu plăcere, fiindcă era axată pe documente și se respecta adevărul istoric. Nu o dată a fost aplaudat „la scenă deschisă”, lucru care a trezit, evident, multe invidii... foarte multe...

Pe Omul Titu Georgescu l-am perceput prin bunătatea sa, prin generozitatea sa, prin disponibilitatea permanentă pentru dialog cu tinerii de care îi plăcea să fie înconjurat, care îi confereau garanția seriozității; dorea să le împărtășească din vasta sa experiență, era mereu animat de dorința transmiterii unui gând, a unui sfat, o amintire, toate pregătite parcă anume pentru fiecare din cei care îi călcam pragul micuței încăperi de la Rectoratul Universității (cum se intra în Holul Universității, în dreapta), mereu cu o țigară în mână, mereu zâmbind. Nu era niciodată grăbit când mergeam la dânsul să stabilim examenele sau unele lucrări etc.

Profesorul Titu Georgescu a trecut în veșnicia dascălilor şi în memoria  sutelor  de studenți și colegi, ale căror spirite şi cunoştinţe s-a străduit de-a lungul a patruzeci zeci de ani să le înnobileze. Este printre ultimii mari dispăruți ai istoriei românești.

Notă: Titu Georgescu, In memoriam (23 februarie 1929 - 28 iulie 2004)[1]

-------------------------------------------