„Noi ne-am hrănit din tot ce-am dăruit. Avutul nostru, tot ce-am risipit. Nu pregeta să suferi şi să sângeri! Izbânda noastră creşte din înfrângeri” (Profesor, ofiţer, prizonier, scriitor Radu Mărculescu)

Urmând Tradiţiei Neamului său legendar, în mod expres, dimensiunii filosofice şi teologice a marilor Geţi, precum Apollo, Zamolxe, Deceneu, Socrate, Platon, Aristotel, Seneca, Ioan Botezătorul, Iisus Hristos, Apostolul Pavel, Teotim I, Învățătorul   Nae Ionescu, surprinde epoca Generaţiei sale de Aur, prin zbuciumul metafizic al sufletului pornit pe drumul lăuntric al misticii, crezând neclintit în veşnicia Vieţii pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul Hristos prin Viaţa Sa umano-dumnezeiască. „Aproape este de tine cuvîntul, în gura ta şi în inima ta – adică cuvântul credinţei pe care-l propăvăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mîntui.”

   (Sf. Ap. Pavel, Epistola către Romani, 9, 8-9)

Harul Elitei Străbunilor peste care s-a pogorât cel al Duhului Sfânt, l-a înrădăcinat în dreapta credinţă a Neamului, pârguindu-i roada Iubirii hristice, care l-a transfigurat spiritual, ancorându-l cu întreaga sa fiinţă şi persoană într-o renaştere apropiată a Creştinismului primar, cum era în gena strămoşilor, în vremea veşniciei nemuriri lor.  „Cred neclintit în veşnicia vieţii, de aceea am apărat-o până la moarte!” (Ioan Ianolide, 1983, în Testamentul unui nebun, Ed. Bonifaciu, 2015, p. 7)

Urmând Filosofului absolut Iisus Hristos şi celui mai mare Filosof, Apostolul Pavel, Nae Ionescu, netulburat de erudiţie, s-a adâncit metafizic în adâncul oricărui lucru, s-a înălţat mistic pe culmile gândirii sofianice, intuind plinătatea filocalică a teologului, exprimându-se prin graiul viu al inimii, al sufletului, al fiinţei sale electrizante. Filosoful l-a anticipat şi l-a trăit la dimensiunea sufletului românesc pe marele mistic ortodox Ioan Ianolide, care a intrat în închisoare ca om raţional, ca om de cultură, cu o viziune creştină şi a ieşit după două decenii şi ceva, transfigurat prin focul rugăciunilor, prin suferinţă şi iubire, întru o clarviziune care s-a reflectat în apele nemărginite ale unui nou cer spiritual, apropiindu-se astfel de sfinţenia Neamului. „Sfinţenia fixează un punct luminos, grăia marele Filosof creştin Ernest Bernea, cel mai înalt pe cerul spiritualităţii noastre, fiindcă Sfântul este cel mai mare înnoitor de suflete şi vremuri.” (Ernest Bernea, Îndemn la Simplitate, Predania, 87).

Harul şi bogăţia spirituală post temniţă a Profetului Ioan Ianolide, peste care covârşea Iubirea lui Hristos şi a Maicii Sale Maria, sunt fascinante, conferindu-i la înalt nivel filosofico-teologic, creaţia mistică a mărturisirii sale isihasto-carpatine. „Mă simt plin ca un stup de albine harnice într-un an bogat în flori melifere. Mă simt în posesia unei viziuni proaspete a creştinismului şi a lumii. Mă simt unit cu toţi oamenii în tragedia vieţii mele şi cred în mântuirea lumii, dar numai prin focul unor purificări sincere, libere şi autentice. Scriu cu inima, cu viaţa, cu fiinţa mea” (Ioan Ianolide, op. cit., p. 9).

Aşa a fost Nae Ionescu – Omul, Creştinul, Filosoful, Profesorul, Jurnalistul model. Un stup de albine. O corolă de flori. O miere a gândirii pure ca la Începuturi, spre Agapa fiecărui om cu simţire, cu simplitate, cu spirit, cu har, cu farmec, cu mireasmă. Sufletul său frumos purces din strămoşi s-a oglindit admirabil în opera vieţii sale.
A fost o armonie - unitate a diversităţii!
A fost un Amfiteatru de antinomii!
A fost un Altar al dăruirii sofianice!
A fost o jertfă filocalică!

În faţa „spectatorilor” săi, sufletul său emana lumină din Lumină, răsfirând-o în jur în nemărginiri infinite, netezind „ucenicilor”, Calea înspre Viaţă, înspre Iubire, înspre Jertfă, înspre Adevăr, înspre Frumos, înspre Libertate, înspre Cruce, înspre Înviere!

Viziunea lui pur metafizică se întrepătrundea cu creştinismul ortodox al Neamului.

„Vedea viaţa dezvoltându-se cu sete în timp. Ştia că timpul, şi anume timpul organic, e condiţia realizării vieţii şi că tot în timp e dată ecuaţia şi drama luptei de mântuire a omului. Dar mai ştia că, dincolo de aceasta, e o perfecţiune atemporală, care are esenţele şi voinţele ei, care, fiind pe deasupra condiţiilor timpului, e într-un fel statică şi veşnică, în aceeaşi măsură în care e şi vie.” (Vasile Băncilă, Nae Ionescu, în Crestomaţia lui Gabriel Stănescu, Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Criterion Publishing Co, Inc. Bucureşti, 1998, p. 50)

Radiind în faţa sufletului său, arzător ca un foc, doldora de iubire, inima i se resfira ca degetele fine ale unui pianist, când cuprind îmbrăţişarea DORULUI în simfonie.
Fiecare clipă zămislită în pulsul vieţii a fost o ancorare a vremii în timp!
Fiecare gând alb înfiripat în cuvântul ales a fost un ţărm neţărmurit!
Fiecare grai viu, vulcanic s-a revărsat într-un torent de cascadă!
Fiecare brodare a gândului alb înfrumuseţează viaţa!
Fiecare picur al cuvântul ales înnobilează graiul splendorii!
Toată viaţa sa scurtă, electrizantă, fascinantă a vorbit cu nemurirea sa!

Cuvântul graiului său viu era cald şi aprig, apă şi vulcan, luminos şi înspăimântător, adiere şi furtună, sclipire şi fulger, legănare şi trăznet, răsărit şi azur, prezent şi viitor! Sensibil la tristeţile vieţii sale – vieţii naţiei, devine un receptor de armonie, de frumos, de pace, de înălţare, de integrare în cosmos: ataraxia marii înţelepciuni, sentimentul plinătăţii sufletului ce pogoară pe un tărâm aproape muzical, unde susură cântarea, unde vibrează poezia, unde totul e claritate, majestate şi euritmie. Profesorul - Filosof a survolat peste multe domenii, dar patru au fost sacre sufletului său, surprinzător de cuprinzător: poezia, istoria, filosofia şi teologia.

În Poezie, „Omul poet este un idealist – realist, creator de valori, înnoitor, deschizător de drumuri.” (Ernest Bernea, Poetul - Îndemn la Simplitate, Predania). „În Istorie, a văzut mai ales comunitatea etnică, neamul. Şi în Metafizică, mai ales pe Dumnezeu.” (Vasile Băncilă, Nae Ionescu, op. cit., p. 51).

În Teologie a văzut frumuseţea nemuritoare a sufletului uman, care „a fost comparau un diamant ceresc de mare preţ. Dacă privim prin el făpturile şi lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumuseţe care întrece toate frumuseţile lumii.” (Arhim. Sofian Boghiu, Caut Faţa Domnului, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2018, p. 11)

Gânditorul naţionalist Nae Ionescu a fost un sacerdot metafizico-mistic, care a slujit şi slăvit Tradiţia Neamului, Sfânta Treime, Mântuitorul Hristos şi Fecioara Maria. Poate avea viaţa creştinului ortodox daco-român un sens mai înalt decât acesta?! Cu lumina străbună pătrunsă în suflet a păşit pe Calea din lăuntrul său, adunând crâmpeie de cer pe care le-a oferit Generaţiei sale de Aur, înaripându-i conştiinţa.

Profesorul Nae Ionescu a trăit plinătatea BUCURIEI, urcându-i uşor toate treptele: ascensiune, înfăptuire, frumuseţe, desfătare, putere, revărsare, armonie, împăcare, răsfrânte în stările ei esenţiale; de a fi în lume, de  a cunoaşte, de a crea, de a dărui!

Filosofia creştin – ortodoxă daco-română având gena în metafizica şi mistica getică a sugerat permanent posibilitatea unui nou început pentru creştinătate, după ce a intrat în comuniune cu teologia ortodoxă, urcând treptele desăvârşirii lăuntrice a gânditorului, în sensul devenirii unui creştinism integral isihasto-carpatin.

Ar fi fost frumos, ca o sublimă cântare liturgică, dacă n-am fi trăit, dacă n-am trăi încă, drama seculară/ milenară, a spiritualităţii creştine româneşti, prin faptul că, în Dinastia ortodoxă, Regina - Teologie şi Prinţesa - Filosofie nu au devenit ereditare pentru continuitatea şi dăinuirea sofianismului nostru valah.

În Neamul primordial, darul hărăzit de Bunul Dumnezeu, cel al filosofiei şi al teologiei prin excelenţă, ar trebui să existe Facultate de Filosofie, cu secţie de Teologie ortodoxă şi Facultate de Teologie cu secţie de Filosofie ortodoxă!
- Ce Corifei a avut Academia Teologică Ortodoxă în ultimile două secole?!
- Ce Profeţi au ţâşnit totuşi din facultăţile filosofice – liber cugetătoare?!
- Ce ţinută regală şi ce eleganţă princiară au avut Marii Teologi şi Magistrii Filosofi creştini ortodocşi valahi la Catedra Neamului?!
- Mai ales cei care şi-au dat licenţa şi doctoratul – Magna cum laudae în Academiile spirituale din timpul regimului concentraţionar!
- Mai ales cei care şi-au împlinit Apostolatul creştin în taigaua temniţelor atee!

O paranteză de reflecţie...

Nae Ionescu a fost predestinat, chemat şi ales din Neamul geto-dac al Fecioarei Maria, de către Mântuitorul Hristos – Filosoful – Teolog absolut al Cosmosului. „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică (societatea-comuniune creştină este Biserica naţiunii - a lui Hristos n.a.): întîi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători;...” (Sf. Ap. Pavel, Epistola întâia către Corinteni, 12, 28).

Învăţătorul creştin ortodox are vocaţia şi misiunea de a educa şi forma elevii săi! Profesorul le cere continuu studenţilor să înveţe! Învăţătorul îi învaţă permanent. Când am elaborat acest eseu despre marele Învăţător al Neamului, Nae Ionescu am pornit la Drum cu Sf. Apostol Pavel şi cu marele Mărturisitor Ioan Ianolide.

Pe primul l-a iubit filosoful, anticipându-l pe al doilea. Eu îi iubesc pe toţi trei!

Filosoful nostru era conştient de rolul imens pe care l-a avut Sfântul Apostol Pavel, filosoful - teolog prin excelenţă, care cunoştea toată cultura antichităţii, fiind o Autoritate profetică în propăvăduirea universală a Creştinismului hristico-mesianic. Dorea cu ardoare să eleboreze un ciclu de comentarii la Epistolele marelui Apostol, dar regele ucigaş şi amanta sa roşie i-au curmat firul vieţii, când era la jumătatea ei.

Nae Ionescu era convins că fără Înţelepciunea lui Dumnezeu, prin care totul şi toate se cunosc, inclusiv cunoaşterea lui Dumnezeu, toate înţelepciunile lumeşti care nu se circumscriu, care nu se asumă, care nu se însumă Atotştiinţei divine, pier, căci este scris în Cartea vieţii: <<Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o>>. Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? (Întâia Epistolă a Sf. Ap. Pavel către Corinteni, 1, 19-20)

Înţelepciunea care ajută Omului religios, respectiv creştinului ortodox să-L cunoască pe Dumnezeu, nu este ştiinţa cea multă şi nici cultura bogată, ci iubirea! „Înţelepciunea o propăvăduim la cei desăvârşiţi (acolo, unde prisoseşte Dragostea), dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, Ci propăvăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu” (idem., 2, 6-7). 

Întru Veşnicie, întru începutul tuturor lucrurilor şi întru finalitatea lor sălăşluieşte dragostea, care este Dumnezeu şi la care poate ajunge Omul creştin valah. Nu întâmplător Filosoful Nae Ionescu şi-a început cariera universitară, vocaţia de Învăţător al Neamului cu lecţia de deschidere, iubirea...

Şi deloc întâmplător, Apostolatul lui Nae Ionescu a avut ca Temelie şi Stâlp, Înţelepciunea Apostolului Pavel, prin Epistolele sale metafizico-mistice, întru care a abordat teme fundamentale vieţii pământeşti şi cereşti, astfel: credinţa şi urmările ei, faptele bune care trebuie să urmeze credinţei, chemarea neamurilor - adevărata Biserică, întrebuinţarea Darurilor ce ni s-au dat spre cinstirea lui Dumnezeu, răbdarea, cuvântul şi puterea Crucii, propăvăduirea Evangheliei stă în Înţelepciunea cea după Dumnezeu, Hristos – Temelia Bisericii Sale, creştinii - Trupul Bisericii - Trupul lui Hristos, condamnarea păcatelor, despre căsătorie, necăsătorie, văduvie, diversitatea Darurilor, Dragostea, Învierea Domnului şi învierea noastră, iertarea pentru pocăinţă, libertatea slujită prin iubire, Tatăl nostru – Izvorul tuturor neamurilor din cer şi de pe pământ, sfaturi folositoare vieţii pentru familie, părinţi, copii, slujitori, conducători, smerenia, despre cei adormiţi, A doua venire a lui Hristos, despre Antihrist, ferirea de eresuri, erezii, însuşirile Clerului superior, răutatea şi păcatele vremurilor din urmă, sfaturi pentru bătrâni, bătrâne, despre Fiul Omului, Hristos este Arhiereu în veci, îndemnuri la viaţa creştinească etc.

Să reţinem câteva perle Mari din înţelepciunea marelui Apostol get Pavel despre lupta cea mare a creştinilor: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhului răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6, 11-12)

Despre Cuvântul lui Dumnezeu

„Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii.” (Evrei 4,12)

Îndemn la viaţa creştinească: „Rămâneţi întru dragostea frăţească. Primirea de oaspeţi să n-o uitaţi... Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă aminte de cei ce îndură rele, întrucât şi voi sunteţi în trup. Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Feriţi-vă de iubirea de argint... Aduceţi-vă aminte de mai – marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţile credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 1-8)

Când Ioan Ianolide a ajuns în Capitală, la vârsta majoratului s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere, realizând şi zugrăvind prin mărturisirea sa, peste multe decenii, o adevărată Icoană ortodoxă a Profesorului-Filosof Nae Ionescu.

„Aveam în faţă trei profesori de filosofie.

Unul era savant, (probabil Constantin Rădulescu-Motru), încât cunoştea tot ce s-a gândit în istorie, dar nu putea gândi nici o iotă personală, ci reproducea pe alţii. Era un fel de bibliotecă ambulantă şi nu l-am ales, căci puteam să citesc în original ce era de citit. El îmi părea confuz în tot savantlâcul său, lipsit de personalitate – cu toate titlurile sale – şi deci neinteresant.

Al doilea profesor avea o viziune raţionalist-materialistă (aşadar, nu-i mai pomenim numele), pe care o camufla sub masca umanismului, democratismului şi poporanismului. Era director la ziarele stângist-liberale. Era suspectat de a fi comunist, dar el se lepăda ca de satana de astfel de orientare şi poza ca filosof liberal, deschis ideilor mari ale secolului. Ştiam bine care erau acele <<idei>> şi cum aveam o mare rezervă faţă de idei, nu l-am urmat nici pe acest profesor.

 

L-am urmat pe al treilea, un tânăr de geniu, cu personalitate puternică, făuritor de şcoală nouă. Omul ăsta cucerea imediat. Mereu era proaspăt, surprinzător şi cuceritor. Era atât de personal, încât chiar când vorbea despre alţi filosofi, se exprima pe sine. Într-un fel, el învăţa odată cu noi toţi. Toată inteligenţa tânără gravita în jurul său. Sub ochii noştri se alcătuia o gândire românească. Pornea de la o ideee, colinda cu ea din Antichitate până la moderni, se oprea îndelung în Bizanţ şi termina într-o exprimare personală. Deşi era o inteligenţă excepţională, în fond era un mistic. Deşi avea o viaţă zbuciumată de toate tensiunile contemporane, părea un ascet. Ardea în el o tainică sacralitate. Înainte de a gândi, el simţea, înainte de a da, el primea ideea. Sub calmul acela academic se petrecea o ardere secretă până la incandescenţă. El vedea – iată de ce m-a atras!

Trăia filosofia ca pe o taină, viaţa ca o taină, lumea ca o taină. Noi îl iubeam, el însă părea olimpian, dar aveam să-i descoperim inima în curând. Gândirea lui părea finită şi infinită, vremelnică şi eternă, imperfectă şi perfectă în acelaşi timp. Gândirea lui era certitudinea în relativitatea vieţii! Avea darul să surprindă prin sursele din care se inspira. Odată, după ce ne-a ţinut cu sufletul la gură două ore, fără să ştim la ce concluzie va ajunge şi de unde ar putea să o ia, întrucât epuizase toţi filosofii cunoscuţi, a terminat prelegerea trimiţându-ne să citim «Prohodul«. În ziua aceea am năvălit toţi studenţii prin biserici să citim «Prohodul», uimiţi că se pot ascunde în el idei mai presus de filosofie. La îndemnul lui, fără o indicaţie metodologică, fiecare dintre noi făcea experimente de trăire, asceză şi mistică” (Ioan Ianolide, Testamentul unui nebun, op. cit., p. 21).

Sfântul Apostol Pavel supranumit – Noul Testament Mic, a creat cel mai sublim Poem al Dragostei, pe care l-a adresat mai întâi Corintenilor şi apoi lumii întregi.

Dragostea şi bunurile ei.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare  şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sânt.  Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Şi rămân acestea trei: Credinţa, Nădejdea, Dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea!

Căutaţi dragostea!”  († Sf. Ap. Pavel, Epistola Întâia către Corinteni 13, 1-8; 14,1)