„De cele mai multe ori, geniile spiritului Valah, au viață pământeană scurtă, fiindcă Ele nu mor niciodată, niciodată!” (Valahiel Monahul)
Ctitorul este un Om ales de Dumnezeu dintr-un neam binecuvântat pentru a-și zidi Opera sa, în care să se oglindească sublim Tatăl, Duhul, Mântuitorul Hristos, Fecioara Maria, Neamul, Patria, Națiunea, ipostaza prezentă a poporului dreptmăritor creștin și evident efigia ctitorului. Neamul primordial - Seminția pelasgă pe care și-a ales-o Atotcreatorul Cosmosului, din care avea să odrăslească Fiii divini, adică, Zeii – Profeți, Sfinții, precum Zamolxe, Deceneu, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul, Sfinții Apostoli și chiar Fiul lui Dumnezeu - Iisus Hristos, a odrăslit de-a lungul vremurilor, epocă de epocă: ctitoriai frumosului, ai cuvântului, ai armoniei, ai iubirii.
Acei Ctitori și urmașii, urmașilor lor au fost înzestrați de Dumnezeu cu haruri deosebite, în care s-a imprimat pecetea Mântuitorului Hristos în toată plenitudinea FRUMUSEȚII Sale! Din acei picuri sacri - muguri de Dumnezeu - armonie celestă, avea să răsară, lăstar de Pădure - Dumbravă minunată - Codru de Argint în Dacia Mare și vlăstarul Artur Gabriel Silvestri. „Noi ne aflăm, mărturisea, Ctitorul Cuvântului scris – Artur Gabriel Silvestri, referindu-se la Națiune, la Neamul nostru ales, pelasgo-geto-daco-român, în Taina Timpului Nemărginit!”.
Picurii sacrii - mlădițe ale logosului, odrăslesc cele mai minunate, fascinate, harice ideii, pe care Hristos - cuvântul le așează în ființa pe care și-o alege „ca și o pădure multiseculară, impunătoare prin tăcerea ei misterioasă. Îi spusesem „Mărturisirea de credință literară” și în ipostaza ce se ivise cu iuțeala unei fulgurații mi se înfățișase ca o „frescă de chipuri diferite” ori ca un cântec intonat pe multe voci, conjugate prin același ton fundamental presimțit în fiecare din sunetele individuale. Era noapte târzie, către dimineață, „ora scriitorului”, ceasul marilor singurătăți. Întâi și-ntâi, acesta mi se păruse a fi un gând uimitor prin simplitatea și chiar, într-un anumit fel, o schiță naivă, așa cum apar, la drept vorbind, cele mai multe dintre ideile concentrate în esențial.” (Artur Silvestri, Mărturisire de Credință Literară – Scrisul ca religie la Români, în preajma Anului 2000, vol. I, Ed. Carpathia Press, 2006)
Puține chipuri au mai rămas în fresca ctitoriei lui, restul le-au spălat ploile torențiale ale ego-ului, le-au spulberat rafalele furtunii de pe tencuiala mediocrității lor sau au căzut între fisurile parvenitismului proletcultismului socialist cu față umană ori a neoliberalismului-acultural. Între chipurile rămase, mărturisesc cu mândrie celestă se află și al meu, zugrăvit de Magistru. „Eseistica, de mare forță intelectuală, a lui Gh. C. Nistoroiu se întemeiază pe o erudiție ieșită din comun (magistrul Artur, primise de la mine atunci, doar volumul „Privire sub Coroană. Preliminarii la o analiză a „noului jaf regal”, pentru tipar și câteva eseuri ortodoxe: Luptă pentru Învierea Neamului tău; Taina suferinței; Taina scrisului. Au urmat apoi, alte 30.000 de mii de pagini scrise și publicate în diverse apariții din țară și din străinătate n.a.), care însă nu-i o „cunoaștere de carte rară” ce conduce adeseori la sterilitate și la studii de tematică minoră ci, fiind știința însușită care lucrează la formula intelectuală, produce un fel de „contribuție” cu gen indefinit, deopotrivă filosofie a culturii și îndrumare cu aspect tradițional.
Cărturarul, căci un cărturar autentic este acest autor despre care abia mai recent a început să se știe mai mult, înaintează pe o direcție care altădată a fost ilustrată de „autohtonismul profetic” al lui Hașdeu și N. Densușianu iar, mai încoace, de Constantin Noica, Paul Anghel și Petre Țuțea.” (mai mult de atât nici că se putea... n.a.). (Artur Silvestri, Un Breviar de „Autohtonism”, Postfață la volumul „Privire sub Coroană. Preliminarii la o analiză a „noului jaf regal” de Gheorghe Constantin Nistoroiu, în Athanor, vol. II Din „Caietul Bunului Grădinar”, Carpathia Press, 2008)
Clarviziunea Magistrului Artur și harul Mântuitorului Hristos, m-au ales Candelă aprinsă, arzătoare întru mărturisirea Memoriei Filosofului Culturii spiritual-valahe Artur Gabriel Silvestri și a „autohtonismului profetic”, prin care pulsează naționalismul și ortodoxia noastră! Întreaga lui ființă și persoană a fost animată de scânteia serafică a geniului sacru-popular al Seminției pelasgo-geto-dace, de un suflu divin, în care a pulsat, a zvâcnit, a palpitat, a înfiorat, a strălucit Frumusețea lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria și a Neamului nostru, ridicându-l până la măsura de aflare, de simțire, de cugetare, de cunoaștere, de creație a geniului profetic.
Sentimentul patriotic și religios l-au înflăcărat cu o putere a spiritului fără seamăn, făcându-l Rug aprins, în care lumina și arderea sa, să răsune, să scânteie până la limitele lumii, a spațiilor. Iubirea sa de Români, de Oameni de spirit, de Modele ale Omului Mare, l-a îndemnat, l-a înrâurit pe Artur Silvestri - Noul Nicolae Iorga, așa cum l-a numit Mitropolitul Ardealului, marele Cărturar și Scriitor Antonie Plămădeală, să purceadă la „Noua geografie literară”, „unde trebuie să încapă toate valorile, toate energiile și toate formele de relief actuale și posibile în viitor, când, prin mișcări ce nu se cunosc, toate pot să re-capete forme și înălțimi neprevăzute.
Această formulă traduce însăși naturalețea actului de a scrie și, până la urmă, esența lui de creație ce fructifică straturi care sunt consubstanțiale cu „râul” și „ramul” arătând că omul nu-i decât o alcătuire între cele uimitor de multe lăsate pe Pământ de Cel vechi de zile. Căci după cum însușirile mai line sau mai abrupte – ori continue în alte locuri – de munți și șesuri, lunci și margini de mări, râuri și izvoare, dealuri și coline, podișuri cu păduri, exemplifică frumusețea impresionantă a lumii văzute și uimitoarea ei străduință de a întreține diversitatea naturală, așa trebuie înțelese și înfăptuirile adunate în chiar scopul ilustrării părții noastre ireductibile ce decurge din natura miraculoasă.
În legea ei, are nu doar dreptul la a exista tot ceea ce s-a constituit și trăiește ci și obligația de a vorbi fiecare după cum îi este felul și în limbile ce îi aparțin. Pe acestea am căutat să le aduc la un loc arătând, cu măcar atâtea câte au fost găsite, însemnătatea minunii de a glăsui.” (Artur Silvestri, Mărturisire de Credință Literară - Scrisul ca religie la Români, în preajma Anului 2000, vol. II, Ed. Carpathia Press, 2008)
Fiecare Operă, ctitorită pe Frumusețea cuvântului scris - reflectat din aura logosului, trebuie să fie o lucrare de Artă divină, fiindcă este poruncită de Sus și în care se recapitulează o scânteie de viață, un tril de ciocârlie, un susur de izvor de munte, o constelație a cântării în care omul creștin răsună, un surâs de Auroră boreală, un foșnet de grîu copt, o Colindă, o revărsare de har, o doină, un dor, o Iubire sau o lacrimă de sânge în Potirul cuminecării!
Conștiința patriotic-religioasă a ars în el, ca o Candelă a Tradiției arhimilenare, prin care s-au revărsat lumini și daruri, ce au persistat întreaga lui viață pământeană, precum apologia spiritului getic. L-a obsedat ideea unui destin privilegiat pentru Neamul nostru străvechi, dacă ar fi avut Cartea lui Sfântă. „Avusesem, oare, o Carte de învățături ce s-ar fi putut împărtăși de la bătrân și, deci învățător, la tânăr și, pe urmă la discipol?”
Dibuirea Magistrului Artur, probabil din lipsă de perseverență, de angajare titanică, nu a atins profunzimile cunoașterii, străfundurile înalte ale așezării Neamului, în Destinul-Osie, rânduit de Atotcreatorul, fiindcă El – Neamul a avut Întâiul Scris, deci, Cuvântul și Întâii Profeți – deci, cartea sacră, pe care ne-au furat-o cei ce fură Adevărul, înlocuindu-l cu minciuna lor.
Adăugirea cunoașterii harice, lărgimea de vederi spirituale și șirul de concluzii diferite ce se îngrămădeau din multe părți asupra sa, dar, „și de la un anumit fel de învățători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărți fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualicește. Erau, aceștia, un fel de povățuitori secreți, de obicei bătrâni și izolați, ce cultivau un gen de înțelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică, orală, totdeauna concentrată și apoftegmatică, și, câteodată, neclară ca un „cuvânt în răspăr” ce s-ar fi spus aproape într-o limbă veche ce nu se mai vorbește dar i se recunoaște melodia, frântura muzicală, intonația.” (Artur Silvestri, Câteva Preliminarii la „Reconquista”, în Cuvinte pentru Urmași - „Modele” și „exemple” pentru Omul Român, Ed. Carpathia Press-2005)
Omul, Românulmarele get divin – Iisus Hristos, să aibe un Destin sacru, o misiune serafică, care i-a conferit o funcție cosmică, întru înfăptuirea României Tainice, a Națiunii, din care nu a lipsit niciodată, în nici o vreme binecuvântarea Domnului peste mulțimea Profeților Ei. „Națiunile trăiesc și se glorifică, mărturisea târgovișteanul de aur, marele patriot și poet Grigore Alexandrescu, prin oamenii ce au produs și prin lucrările lor geniale. Vai de popoarele acelea care nu au profeți! Fie ele cât de mari, cât de puternice; numere suflările cu sutele de milioane, cucerească lumea întreagă, ele sunt condamnate pieirii și uitării. Urmele biruitorilor se pot șterge, dar ale Profeților, niciodată” (Grigore Alexandrescu, Opere Complete – Poezii și Proză, Ediție îngrijită de George Baiculescu, Cugetarea – Georgescu Delafras, București-1940)
Destinul sacru, funcția cosmică l-au întrepătruns ca pe un principiu de modulație, ca pe acea energie mistico-angelico-carpatină, care-l preface pe Om, Geniu, Profet, conferindu-i harul, creativitatea, frumosul, libertatea, armonia, adevărul, suferința, iubirea, crucea și nemurirea! Geniile și Profeții geto-daco-români au fost întotdeauna lumina pentru oamenii de spirit și întunericul pentru detractori. Ei au fost Meteorii veacului pentru a lumina secolele următoare! Curajul, ruga și răbdarea frământă aluatul eroismului care dospește jertfa martirică a Pâinii!
Ispita Cuvântului scris, magia cărților scrise l-au însuflețit ca pe un Grădinar Bun, rânduindu-le cu smerenie, cu fior, cu har și cu rânduială în Grădina sa, cea din Grădina Maicii Domnului, în care a lucrat niște răzoare de FLORI miraculoase, în „Caietul Bunului Grădinar”.
„Ca să fii un grădinar bun trebuie să cunoști florile și cum se așează ele în pământ dar și în ce fel de pământ stau cel mai bine; să știi când și câtă apă le trebuie; cu cine anume se pot învoi și cu cine nu se simt în largul lor iar apropierea le-ar putea face rău ori le-ar incomoda; să știi când înfloresc și de ce anume apar florile lor și dacă acestea dau rod ori sunt numai un detaliu artistic, de culoare și decor, folositoare și astfel în lumea noastră a cărei nevoie de frumos este atât de puțin apreciată în zilele ce am apucat. Acestea sunt porunci esențiale ce trebuie cunoscute și însușite iar lucrarea însăși nu ar mai avea rost dacă nu ar asculta de ele. Căci o grădină nu este o adunătură de plante aduse la întâmplare împreună și nici o plantație unde, odată răsărite din semințe ce vin din toate zările, trupurile lor firave se războiesc căutându-și dreptul la viață în loc să fie ajutate să se desfășoare armonios și în felul lor ireductibil, așa cum le-a lăsat Dumnezeu” (Artur Silvestri, Athanor, vol. II Din „Caietul Bunului Grădinar”, Carpathia Press – 2008)
Caută-ți sufletul în flori
„Caută-ți sufletu-n flori,/ Acolo, lumina-i dorință de zbor,/ Când cerul adoarme în cupole mari/ Și fluturii beți se prefac în culori.// Acolo, răcoarea e ca un inel/ Pe aripa liniștii albe crescând,/ Nu sunt nici osânde, nici temeri nu sunt,/ Curată-i ca lacrima lumea de flori.// Caută-ți sufletu-n ele, tăcând,/ Măcar uneori... uneori...” (Eugenia Indreica Damian, în In Memoriam Spice, de Aspazia Oțel Petrescu, Ed. Elisavaros, București-2008)..