„Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea fericită” (Avram Iancu)

La răstimpuri istorice de grea cumpănă pentru Neamul Românesc, atunci când opresiunea criminală a forţelor politice şi militare străine, aflate nejustificat în proximitatea noastră geografică (erau cortorari nomazi veniţi din Asia cu tăgârţa în spate şi carnea pusă la sărat sub şaua calului), ameninţau necontenit existenţa sufletească, spirituală şi fizică a poporului român, apăreau uneori în chip providenţial şi compensator anumite personalităţi carismatice care înclinau sorţii luptei pentru viaţă şi adevăr în favoarea noastră. Aceşti oameni strălucitori au echilibrat prin faptele lor de vitejie şi sacrificiu de sine rezistenţa naţională în faţa fiinţelor cu chip de om, însetate de moarte şi sânge care soseau aici ca şi altădată de niciunde (originari din Turan, Asia şi mlaştinile din nordul asiatic îngheţat), defilând cu superioritate şi aroganţă (de nici o valoare filosofică confirmate) pentru a-şi justifica prin dreptul forţei (întotdeauna vremelnic) dominaţia administrativă şi militară.

Un astfel de om providenţial s-a ivit din pământul românesc, printre flori şi pădurile înmiresmate de brazi, în raiul munţilor Apuseni, între anii 1824-1872 unde s-a dezvoltat şi a strălucit din punct de vedere spiritual, politic şi militar până la cel mai înalt nivel de conducere a românilor ardeleni aflaţi pe atunci în plin proces de afirmare a identităţii naţionale. Pe când era încă tânăr student şi fruntaş al tinerilor intelectuali români Avram Iancu-pentru că despre Măria Sa Craiul Munţilor- vom face vorbire îşi va face cunoscută opinia fermă faţă de malversaţiunile politicianiste debitate de aristocraţii alogeni în Dieta de la Cluj. Acolo se dezbăteau pe atunci între partida liberală şi partida conservatoare ,,reforma legii urbariale” precum şi situaţia grea a iobăgimii în contextul revoluţiilor şi revoltelor ce tocmai se petreceau în întreaga Europă (1846-1847).

Aristocraţia nu concepea cu nici un chip cedarea unor drepturi pentru ţăranii aduşi în stare iobăgie în vreme ce alte facţiuni ,,reformatoare” susţineau unirea ,,Unio” cu Ungaria şi acordarea de drepturi doar pentru ţăranii altor naţiuni în afară de români. Cu acest prilej, aşa cum arată biograful Iosif Sterca Şuluţiu, la una din aceste şedinţe de dezbatere, după ce a ascultat cuvintele jignitoare la adresa iobagilor români Avram Iancu s-a tulburat foarte tare şi îi va justifica fratelui Şuluţiu cauza amărăciunii sale: „....Nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot convinge tiranii ci cu lancea lui Horea” (Dragomir, 1988).

Afirmându-se printr-o capacitate de organizare socială extraordinară, printr-o inteligenţă nativă însă ulterior temeinic şi strălucit cultivată, de-a lungul unui parcurs educaţional de excepţie în cele mai înalte şcoli ale Ardealului, acest român absolut a reuşit să ajungă cel mai iubit şi apreciat lider al românilor ardeleni. A fost supranumit de moţi cu multă dragoste drept „Crăişorul Munţilor”. Încă din tinereţe a făcut dovada unei personalităţi magnetice faţă de care toţi oamenii erau atraşi cu o mare sinceritate şi devotament absolut deoarece într-un timp scurt Iancu a întruchipat aspiraţiile spre libertate şi idealul naţional.

Avram Iancu devine un lider marcant al Revoluţiei Ardelene a românilor într-un mod foarte inteligent, fără a fi un conducător dur, fără a deveni abuziv, fără a folosi constrângerea ci doar prin convingere logică, raţională cu forţa argumentelor şi prin însufleţirea pe care o transmitea maselor populare fascinate de personalitatea sa. Un astfel de episod se petrece atunci când la un moment dat în piaţa localităţii Câmpeni mulţimea tensionată stătea gata să se revolte din cauza taxelor foarte grele impuse de austrieci. Acolo Avram Iancu rosteşte un discurs motivaţional care stabilizează emoţia populară şi redirecţionează raţional forţa mulţimii românilor aflaţi în disperare spre obiective inteligente de organizare a unei rezistenţei militare eficiente. Ce anume evidenţiem din această manifestare a personalităţii sale este forţa spirituală de convingere extraordinar de mare în condiţiile în care ştim deja că Iancu era caracterizat mai degrabă drept o persoană blândă şi raţională. Aceste caracteristici ale unei personalităţi nobile şi generoase i-au construit măreţia şi neuitarea spre veşnicie în istoria poporului nostru.

Ţara Românească a Ardealului se afla pe atunci în plin proces de transformare revoluţionară burghezo-democratică, emancipare şi eliberare a fiinţei naţionale de sub împilarea groaznică la care de secole erau supuşi românii de catre ,,nobilimea” maghiară (în fapt mulţi dintre ei nişte sociopaţi siniştri cu pretenţii de aristocraţi) dar şi de către nemilosul stat austriac deopotrivă, prin reprezentanţii săi administrativi, care practicau direct sau prin interpuşi spolierea avuţiei naţionale în toate provinciile româneşti, precum şi raptul financiar şi economic în Ţara Ardealului. Două forţe sinistre de ocupaţie îşi disputau dominaţia asupra Banatului şi Ardealului în contextul istoric al revoluţiei declanşate de revoluţionarul Lajos Kossuth (de fapt era un slovac maghiarizat) în imperiul austroungar: acestea erau Ungaria şi Austria.

Revoluţia europeană începuse pe 12 martie la Palermo în Sicilia şi dorinţa statelor italiene fărâmiţate subjugate de francezi în sud şi de austrieci la nord se concretizase deja în revolte desfăşurate până în Lombardia şi Veneţia. În ceea ce ne priveşte putem să listăm aici o serie de evenimente cu semnificaţie istorică pentru noi: la 20 martie 1848 se petrece prima întâlnire a aristocraţiei liberale din Ardeal cu scopul de a analiza direcţia evenimentelor. La 24 martie în Târgu Mureş se desfăşoară lucrările unui consiliu profesional al ,,canceliştilor” (funcţionarii de la „Tabla regească a Transilvaniei sau Curtea de Apel”) români şi unguri unde se evidenţiază ca participant activ şi tânărul avocat Avram Iancu. Intenţiile revoluţionarilor maghiari erau să realizeze o Ungarie Mare şi independentă în care să integreze şi Ardealul. Să obţină libertatea şi dezangajarea din sistemul imperial austriac, dar numai pentru ei, aşa cum se arăta în manifestele lui Kossuth şi niciodată pentru români care urmau să rămână iobagi şi în stare de obedienţă faţă de unguri. 

Tot atunci profesorul şi filozoful Simion Bărnuţiu (1808-1864) un alt mare spirit al naţiunii române redactează un manifest extraordinar denumit ,,Provocaţiune” în care se demonstrează absurditatea ,,uniunii” dorită de unguri între Ardeal  şi Ungaria. Cu ajutorul cadrelor intelectuale de la Academia săsească de drept din Sibiu acest document este publicat devenind astfel accesibil tuturor. Această adevărată Proclamaţie făcea descrierea revendicărilor minimale ridicate de naţiunea românilor precum şi logica respingerii argumentelor unioniste maghiare. Naţiunea română urma să fie reprezentată de către un Congres Naţional care să asigure egalitatea drepturilor românilor cu cele trei naţiuni din Ardeal şi dispariţia iobăgiei pentru vecie.

Aceste cereri vor deveni oficiale la Marea Adunare de la Blaj de la 15 mai 1848, ocazie cu care românii au adresat revendicările lor istorice împăratului austriac Ferdinand I. În fruntea a 15.000 de moţi Avram Iancu eroul românilor este prezent şi participă din postura de lider şi organizator alături de alţi fruntaşi patrioţi la prestigioasa adunare naţională.

Aflaţi sub presiunea evenimentelor revoluţionare declanşate de unguri şi fiind înfrânţi în cateva confruntări militare ale primei faze a revoluţiei maghiare austriecii solicită disperaţi ajutorul românilor prin baronul Anton Puchner (feldsmarchall leutnant al armatei imperiale), care cere de urgenţă un sprijin concret şi rapid fruntaşilor politici şi militari români, împotriva gărzilor „naţionale” ungureşti şi a formaţiunilor de grăniceri secui care acţionau deja de partea revoluţiei maghiare şi îi bătuseră pe austrieci în câteva ciocniri militare.

Dar, după ce armatele imperiale austro-ruse coalizate au înfrânt revoluţia maghiară şi au restabilit controlul asupra Ardealului, acest moşneag înăcrit-Puchner nu va mai recunoaşte aportul hotărâtor al legiunilor de moţi în câştigarea marilor bătălii care s-au desfăşurat în Ardeal cu teroriştii maghiari şi secui.

Avram Iancu precizează acest aspect politic şi legal foarte important pentru stabilirea adevărului istoric în raportul său militar adresat curţii imperiale de la Viena care se va numi: „Ghinda şi Sabia. Jurnal de război cu ungurii”: „Între timp Excelenţa Sa generalul baron Puchner întări comitetul de pacificare ales de Adunarea de la Blaj, lansă Proclamaţia de la 18 octombrie 1848 către poporul Transilvaniei şi concepu planul dezarmării maghiarilor.”

Adică baronul Anton Puchner scotea castanele din foc cu mâna românilor. Haosul politic, militar şi administrativ generat de revoluţia maghiară, sărăcia şi umilinţa strigătoare la cer în care erau ţinuţi românii de secole, războiul adus de străini în ţara Ardealului (care înfăptuiau „revoluţia”) se numără între cauzele externe care l-au determinat pe Avram Iancu să spună că: „vremea vorbelor s-a terminat” şi de nevoie a plasat conducerea patriotică românească de partea cerinţelor şi solicitării strategice imperiale.

Evenimentele dramatice de la Mihalţ din 2 iunie 1848 au precipitat deciziile conducerii românilor şi astfel aceştia au început să se înarmeze şi să răspundă la violenţă prin violenţă. Acolo la Mihalţ forţele maghiare şi secuieşti organizate militar s-au dedat la o teroare de nedescris şi la omoruri asupra ţăranilor români paşnici şi neînarmaţi care protestau pentru o insuliţă în mijlocul râului unde să-şi poată duce animalele la păscut. Tot acolo, după măcelul asupra bărbaţilor, onorabilii soldaţi secui au considerat că este necesar să-şi demonstreze temperamentul şi vigoarea  asupra nenorocitelor văduvelor care fugeau îngrozite. Pentru a le lăsa şi un suvenir la despărţire, pentru aducere aminte în veci de veci, multe dintre aceste nefericite au fost înţepate cu baionetele într-o veselie generală. Puţin timp după aceea multe dintre ele au murit datorită traumelor şi rănilor.

Urmarea a fost logică şi radicală: toată suflarea românilor în stare să poarte arme s-a retras în cetatea de piatră a munţilor Apuseni unde au înscris cu litere de aur în istoria militară a ţării cele mai eroice pagini depre lupta şi rezistenţa armată a poporului nostru în „Revoluţia Paşoptistă Ardeleană”. Nici femeile nu s-au lăsat mai prejos. Cazul Pelaghiei Roşu învăţătoarea comunei Mărişel fiind cunoscut îndeobşte cunoscut pentru şarja de cavalerie în care a condus atacul femeilor cavalerist asupra detaşamentelor maghiare care au intrat în panică şi au dat bir cu fugiţii.

La începutul lunii mai 1849 perfidul ,,revoluţionar” Kossuth trimite împotriva lui Iancu pe maiorul Imre Hatvani dar armata acestui aventurier va fi zdrobită de Iancu şi lăncierii săi într-o succesiune de bătălii glorioase. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu următorul pretendent la gloria ,,revoluţionară”- Kemeny Lupu Farkas- care este definitiv înfrânt în bătălia de la Fântânele dar la fel se va întâmpla şi cu alţi comandanţi militari maghiari sau nemţi care au crezut că pot înfrânge rezistenţa militară organizată de Avram Iancu şi prefecţii săi în munţii Apuseni.

Este un adevăr istoric incontestabil că datorită, geniului său politic şi militar Avram Iancu a salvat existenţa românilor din faţa disoluţiei naţionale prin maghiarizare şi a exterminării fizice, cadouri pregătite de revoluţionarii din Panonia pentru poporul român din Ardeal care a refuzat foarte clar unirea cu Ungaria. Atunci toţi fruntaşii români au înţeles pentru totdeauna un adevăr fundamental. Anume acela care arăta: „Cu ungurii nu ne vom înţelege niciodată”! (Ciura, 1924) (şi ar fi de adăugat că nici cu austriecii).

Din cartierul său general aflat la Câmpeni şi ulterior în munţi dar implicându-se de multe ori şi la nivel personal Avram Iancu eroul moţilor şi prefectul Legiunii „Auraria Gemina a condus luptele de la Zlatna, Hălmagiu, Baia de Criş, Abrud, Roşia, Cerniţa, Fântânele, Mărişel, Trascău etc. unde s-a acoperit pentru totdeauna de o glorie nepieritoare. Alături de el au condus trupele ţăranilor moţi prefecţii şi tribunii neamului românesc. Printre aceşti patrioţi care au luptat cu arma în mână amintim pe Axente Sever, Simion Balint, Mihai Andreica, prefecţii Petru Dobra şi Ioan Buteanu şi mulţi alţii care au intrat pentru veşnicie în cartea eroilor martiri ai Neamului Românesc.

După calmarea evenimentelor militare şi înfrângerea revoluţiei maghiare organizate de Kossuth de către coaliţia militară austro-rusă, Avram Iancu a fost trădat în cel mai nedemn mod de autorităţile austriece centrale şi locale care au preluat controlul militar şi administrativ asupra Ardealului.  Avram Iancu a fost marginalizat în politică prin ignorare iar mai apoi prin respingere făţişă şi prigonire. Arestat şi mai apoi eliberat la presiunea maselor de moţi este şicanat şi urmărit în permanenţă deoarece era perceput ca un pericol major la adresa administraţiei imperiale.

Va merge de două ori în audienţă la Franz Iosef la Viena o dată în februarie 1850 şi o dată în august al aceluiaşi an dar de fiecare dată nu i se va da nici un răspuns concret cu privire la problemele vitale ale ţăranilor români. Împăratul austriac a procedat exact ca şi înaintaşul său Leopold al II lea -cel mincinos- care a refuzat cererile fruntaşilor români din „Supplex Libellus Vallachorum” (petiţia ţăranilor români) şi care instigând cu abilitate, diplomaţie şi perfidie a folosit Răscoala lui Horea împotriva partidei aristocrate maghiare după care i-a asasinat pe conducători într-un cadru „legal” fără mustrări de conştiinţă. De aceea Iancu va refuza decoraţiile (Ordinul Leopold cl. a-III-a trimise de Franz Iosef în repetate rânduri dar va acepta decoraţia Ordinul Sf. Ana cl. a-II-a trimisă de ţarul ruşilor Nicolae al II lea prin generalul Alexander Nicolaevici Luders. Iancu justifică foarte clar refuzul primirii decoraţiilor imperiale austriece: „Mai întâi să se decoreze naţiunea cu împlinirea promisiunilor”.

La vizita împăratului în Ardeal care a avut loc la 21 iulie 1852 Iancu nu se prezintă la sosirea acestuia pe muntele Găina şi nici mai târziu la Apahida. Iancu nu a putut să-i ierte împăratului mincinos neacordarea drepturilor pentru românii care căzuseră şi pentru putredul imperiu austro-ungar pe câmpul de luptă, cu miile şi pentru nerecunoştiinţa josnică prin care insulta în mod grav sacrificiul eroilor români.  

Iancu va fi arestat la Alba Iulia în aceaşi închisoare unde fusese deţinut în urmă cu 50 de ani şi Horea, va fi maltrat de soldaţii austrieci în arest şi ulterior trimis la Sibiu unde va fi întemniţat şi pălmuit de nemernicul funcţionar imperial saş Hohn. După judecată este achitat şi eliberat deoarece nu s-au putut stabili capete de acuzare dar marele erou a fost foarte afectat de aceste umilinţe şi astfel i s-a declanşat o traumă psihică, care netratată i se va accentua tot mai mult căpătând printre altele şi forma unei depresii şi în final ruinându-i sănătatea. Aşa au ştiut austriecii să mulţumească marelui erou Avram Iancu pentru salvarea „imperiului” lor. 

Trăind ideea libertăţii la o intensitate extraordinară, în minte, în inimă şi în suflet Avram Iancu nu a putut accepta starea de realitate în care nedreptatea se reinstaurase peste tot pământul sfânt al Ardealului. Va intra într-o stare sufletească de dezamăgire şi de revoltă care-l va chinui cât va mai trăi. Astfel pentru a se adapta realităţii exterioare şi interioare el activează un mecanism psihologic de apărare prin care se dezice de propria sa imagine glorioasă (Nu sunt Iancu, sunt umbra lui!) şi va evita pe cât posibil discuţiile politice. Îşi găseşte pacea şi echilbrul sufletesc călătorind prin munţi şi doinind cu fluierul său de cireş. Îşi vizitează foştii camarazi de arme. Face tot mai des crize de tuse chinuitoare şi hemoragii probabil din cauza unei tuberculoze netratate.

Va intra în Veşnicia Glorioasă a Neamului Românesc la 10 septembrie pe prispa unui sătean din Baia de Criş la ora 3 noaptea. Va fi înmormântat pe data 13 septembrie la Ţebea sub gorunul lui Horea fără lacrimi şi fără jeluiri din partea moţilor. Se auzea doar un vuiet uriaş dinspre mulţimea care înţelesese o dată mai mult pe cine a pierdut pentru totdeauna. Doi ţărani necunoscuţi s-au prezentat la primărie cu o taşcă plină cu bani şi au achitat întreaga cheltuială de înmormântare după care s-au făcut nevăzuţi fără să se ştie vreodată cine erau acei oameni.

- Va urma -