Personalitatea lui Avram Iancu
Avram Iancu este exemplul caracteristic al personalităţii care a pătruns adânc în conştiinţa poporului în care mulţimile îşi priveau gândurile şi dorinţele ca într-o oglindă de o superioară calitate. Identitatea perfectă între gând şi faptă, frumuseţea chipului şi curăţenia cugetului, curajul şi omenia s-au înmănuncheat în acest tânăr, care la vârsta de 24 de ani era cel mai iubit, cel mai respectat, cel mai admirat, cel mai ascultat dintre tinerii vremii.
Conştiinţa populară îl înfăţişează pe Iancu copil precoce, înţelegător al mersului vremurilor, răzvrătit împotriva nedreptăţilor, drept la suflet încă de pe atunci din copilărie oferind învăţătorului său, căruia i se cuveneau darurile cu care a fost cinstit el pentru sârguinţa sa la învăţătură, temerar în fapte, salvând de la înec un ortac de joacă, îndrăzneţ în gândurile sale de a schimba rânduielile apăsătoare. Îl înfăţişează mai târziu în vâltoarea revoluţiei: neânfricat, viteaz în lupte, omniprezent, ajutând, îmbărbătând, poruncind şi biruind. În conştiinţa poporului s-a păstrat şi tot atât de vie şi tragedia lui Iancu de după 1852 . ,,Un mincinos n-are ce vorbi cu un bolund, că împăratul era mincinos că n-a dat ce a făgăduit la 48 când a zis că va scădea dările şi va şterge iobăgia” (Pascu,1972).
Motivul psihologic al faptelor istorice ale lui Avram lancu? ,,Dragostea nemărginită de românime” care după cum arată d-l prof. G Bogdan-Duică citat de Nicolae Buta venea din adâncuri sentimentale. Iar pentru a înţelege cât mai bine metoda omului în acţiune ne vom folosi de-un exemplu. Nicolae Buta în lucrarea Avram Iancu şi Epoca Sa evidenţiază categoriile oamenilor implicaţi în atingerea unui ideal: „Omul în vârtejul luptelor pentru viaţă ne apare sub diferite înfăţişări. Cei ce făptuiesc istoric în viaţa unei naţiuni, adică oamenii munciţi de demonul lui Socrate care împinge la răsvrătire în toate domeniile vieţii se pot grupa în mai multe categorii. Una dintre acestea este categoria teoreticienilor de meserie. A ostaşilor cu condeiul care conduc aşa numita viaţă publică. Cu un cuvânt celebrităţile care frâng idealul împărtăşindu-l mulţimilor întunecate. Indiferent dacă îmbracă haina metafizicienilor căzuţi în extaz, a literaţilor cu o puternică originalitate în concepţie, a aprigilor făuritori de legi, a iluştrilor profesori de istoria pedagogiei, sau de multe alte istorii. Viaţa, tot viaţa ne dovedeşte că aceşti cunoscători ai înţelepciunii uită o veche teorie care spune că dascălul cel mai dresat în ale specialităţii sale nu poate influenţa trainic şi durabil o generaţie nici forma caractere desăvârşite prin ceea ce propagă de la înălţimea catedrei sale, sau în atmosfera de sanctuar a unui seminar de filosofie ci prin exemplul vieţii proprii. Prin acordul între vorbă şi faptă prin sinceritatea propriei vieţi a teoreticianului. Am ţinut să accentuez acest adevăr, nu atât de dragul adevărului în sine, ci pentru a putea spune fără nici o şovăire că ceea ce nu pot pătrunde, după nenumărate nopţi de neodihnă, harnicii scrutători ai ştiinţei, a înţeles perfect plecând de la sine, un puternic vlăstar al Arieşului, limpede şi vesel, un tânăr voinic cu capul aplecat puţin spre dreapta, cu ochi mari scânteietori, scăldaţi în lacrimă fierbinte de vizionar, de pe acărui faţă blândă şi nevinovată se desprindea un farmec de o feciorelnică bunăcuviinţă. El nu şi-a câştigat faima între patru pereţi ai unui cabinet de lucru, căci nu conducea luptele din depărtare stând la adăpost faţă de orice pericol, ci îndurând în mijlocul moţilor săi aceleaşi neajunsuri, înfruntând alături de ei aceleaşi primejdii, înbărbătând pe cei slabi şi chibzuind cu mintea sa ageră împrejurările de la faţa locului. El a rămas întotdeauna sufletul lagărului (taberei) fie atunci când atacurile duşmanului cereau o nouă dispoziţiune a oştenilor săi, fie atunci când după o crâncenă luptă focurile se aprindeau pâlpâind vesel, şi clipocind în întunericul de pe câmpiile întinse. Chiar şi merindea era aceiaşi, şi deosebirea între general şi gloatele sale nu era alta, decât că scânteia luminoasă de conştiinţă, care se răsfrângea în sufletele tuturora într-o măsură însemnată, era mai puternică, era veşnic aprinsă, lăsând să isvorască dintrânsa iniţiativa sănătoasă, direcţia chibzuită a luptelor (Buta, 1824). Deci constanta personalităţii sale a fost sinceritatea, acordul între vorbă şi faptă şi demonstraţia prin exemplul personal. El nu a cerut nimănui să facă altceva decât ceea a făcut şi el.
Capitolul afectivităţii amoroase nu a ocupat decât un loc secundar în biografia eroului. Cu toate că avea o distincţie personală extraordinară şi era normal ca Iancu fiind necăsătorit să fi avut succes în lumea feminină, nu sunt cunoscute decât câteva legături incerte cu doamne din acea epocă, acestea nefiind niciodată confirmate de apropiaţi sau de biografi săi. Prin urmare acestea rămân în dimensiunea zvonului public. Istoricii evidenţiază pe tânăra Epifania Şuluţiu din Abrud căruia Avram Iancu i-ar fi dat un inel de aur în ziua când a intrat Hatvani în oraş. Atunci el i-ar fi spus: „dacă voi scăpa cu bine tu sau nimeni alta va fi mireasa mea”. O altă fată frumoasă şi deşteaptă îndrăgostită de moţul din Vidra era Johanna (Hanni) Farcaş, fica unui preot ungur din Abrud. Zvonul public face trimitere şi la o legătură cu o frumoasă felceriţă din Câmpeni acolo unde îşi avea cartierul general pe timpul Revoluţiei.
Parcă presimţindu-şi sfârşitul după revoluţie Avram Iancu face dovada de sinceritate absolută a simţămintelor sale de nobleţe şi îşi redactează testamentul: „Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”, scria Avram Iancu, în 20 decembrie 1850. Totuşi el va mai trăi mulţi ani după această adevărată declaraţie de dragoste adresată Naţiunii Române însă într-o stare precară de sănătate.
Istoricul sursă al traumelor psihologice
Avram Iancu era un om la fire foarte vesel şi blând dar se înfuria peste măsură atunci când auzea vorbe jignitoare la adresa românilor. În tinereţea lui pe data de 15 martie 1847 se afla cu prietenul său Iosif Sterca Şuluţiu pe ,,Galerie” în Dieta de la Cluj. Ascultând cu mare atenţie dezbaterile parlamentare Iancu înţelege că guvernul susţinut de facţiunea conservatorilor urmărea ca printr-un nou proiect de lege denumit ,,Urbariu” să lege şi mai mult ţărănimea de vechile obligaţii feudale. ,,Iancu care asculta cum îşi împărţesc domnii pe pielea bietului ţăran, gemea ca un taur înferecat şi tremura ca varga. Apoi l-a cuprins o convulsie şi nevozitate. Îl scuturau frigurile. A trebuit să-l duc cu sila de acolo. Mă temeam că va face scandal. Pe drum spre casă am vrut să-l liniştesc însă el mi-a spus:,, Frate Şuluţiu nu te supăra pe mine, oricât de bun român ai fi tu nu poţi să simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi părinţii mei. Când acel nobil baron, care a vorbit ca un semizeu, a zis că:,,Nici acel pământ de trei coţi care ne va acoperi trupul după moarte, nu este proprietatea noastră era să mă arunc din galerie şi să-i izbesc de perete. Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe aceşti tirani, ci cu lancea, ca Horea”. Ajuns acasă –continuă biograful său- se plimba cu paşi mari prin odaie, fără a zice un cuvânt, din când în când îşi strângea pumnul de la mâna dreaptă, şi suflând greu, tăia cu braţul drept în aer, de parcă ar fi tăiat cu o sabie. Râdea şi plângea cu hohote, dovadă despre lupta ce-i frământa sufletul agitat. Şuluţiu mai adaugă că din acel moment el ar fi luat hotărârea de a-şi închina viaţa pentru emanciparea neamului. Crimele săvârşite de maghiari la Mihalţ vor atinge încă o dată un resort intim şi foarte sensibil pentru un tânărul cu caracter şi simţăminte nobile. Astfel revolta interioară şi mânia l-au transformat într-un neobosit luptător împotriva tiraniei şi pentru libertate, de neoprit prin forţă militară.
Transformarea a personalităţii lui Avram Iancu după o trăire catastrofică
La 17 august 1852 Avram Iancu precum şi tribunii Mihai Andreica şi Dionisie Darabant au protestat public împotriva acţiunii de rapt a proprietăţii pădurilor. Comandantul militar austriac de la Alba Iulia trimite la Câmpeni trupe care-l arestează pe Avram Iancu în septembrie 1852. Va fi condus sub escortă la Alba Iulia, pus în cătuşe şi lovit peste faţă de un nemernic funcţionar saş pe nume Hohn. În acele momente va fi cuprins de un acces de furie care exprima profunda sa afectare psihică. Ulterior temându-se de un atac al moţilor care erau hotărâţi să-l elibereze austriecii decid trimiterea lui Iancu la Sibiu unde acesta va fi judecat, găsit nevinovat şi eliberat dar cu sănătatea definitiv tulburată. O altă relatare a unui fost tribun -numitul Ion Ciurileanu- este consemnată în volumul de Memorialistică a istoricului Pompiliu Teodor. Tribunul Ciurileanu arată într-o scrisoare că s-a consultat cu tatăl lui Iancu după evenimentele de la Alba Iulia şi Sibiu. Pentru a-l scăpa de răspundere pe Iancu au chemat pe episcopul Şaguna care i-au ajutat să-l ducă la medici pentru consultaţie. Ulterior l-au declarat smintit pentru a nu fi încarcerat de austrieci. ,,Eu întâlnindu-mă cu tatăl său Alicsandru Iancu, i-am consultat să meargă la Sibiu la Şaguna şi să-i mijlocească eliberarea Iancului, declaraând că Iancu e nebun. După ce l-au constatat doctorii că este smintit, prin mijlocirea Şagunii, Iancu a fost pus pe picior liber”(Pompiliu, 1972).
După procesul de la Sibiu unde a fost achitat din lipsă de probe a fost eliberat dar şocul încarcerării va declanşa boala. După eliberare este primit în locuinţa sa de Ilie Macelariu prieten şi coleg de la drept unde stă un timp. Chiar dacă şocul umilinţei încarcerării l-a tulburat în anumite zone ale personalităţii provocându-i traume serioase, onoarea de moţ a rămas integră şi imaculată. Ulterior va refuza oferta autorităţilor de a primi o leafă de 2000 de florini anual sub motivul foarte logic că aceşti ocupanţi siniştri nu au îndeplinit promisiunile făcute poporului român.
Bariţiu descrie un atac de panică care a afectat pe Iancu pe când se afla la baia de aburi. În prezenţa prietenului său Ilie Macelariu a început a plânge şi a striga: ,,Nu mă lăsaţi, că mă prind jandarmii nemţi”! După ce s-a mai calmat a adormit sfârşit de puteri dar la deşteptare a cerut să i-se aducă băutură. Cu privire la oferta care i-sa făcut de împărat şi transmisă prin colonelul Heydte de a primi o funcţie la Viena cu 2400 de florini anual sau la Sibiu cu 1800 de florini anual Bariţiu ne spune că eroul a refuzat-o cu fermitate dar apoi a început a vorbi fără noimă: ,,Vreau universitate şi baie de aburi la Vidra de Sus!”. De fapt dacă stăm să ne gândim cerinţa lui Iancu nu era chiar atât de nerealistă ori aberantă. Am putea afirma chiar că Iancu avea clarviziune. (Acum în Ardeal sunt sute şi mii de pensiuni cu saună şi în multe localităţi de munte se desfăşoară cursuri superioare de pregătire intelectuală).
Ilustrul scriitor l-a vizitat pe Iancu într-una din acele zile triste din octombrie 1852 şi a stat de vorbă cu dânsul: ,,Am aflat pe Iancu destul de liniştit s-au calm, însă melancolic, scurt la vorbă şi oarecum frânt de durere, ca un om care a suferit cele mai cumplite lovituri ale soartei, dar nici un secret sau vorbă ce ar fi semănat cu nu ştiu ce secret n-a ieşit din gura lui”. Starea sănătăţii lui se ameliorează dar va începe să consume băuturi alcoolice. Iancu părea liniştit şi se simţea bine în compania prietenului său. O dată doar, la baia de aburi Ilie Macelariu observă încă o dată simptomele neîndoielnice ale unei furii apărute din senin ,,care acentuându-se izbucni în convulsiuni nervoase”. Din constatarea că deşi îngrijorătoare totuşi ,,n-au fost prea mult luate în seamă” deducem că eroul nu se afla la acel moment sub vreo îngrijire medicală.
Către sfârşitul toamnei va veni tatăl său pentru a-l conduce acasă. Ajunşi în Apold unde se ţinea popas în drumul spre Sebeş, Avram Iancu dispăru pe neobservate şi hoinări timp de 24 de ore prin pădurile înconjurătoare. Tatăl său îl va readuce la Sibiu pentru a cere părerea medicilor. Dar de acum înainte nu-i mai poate ajuta nici o intervenţie medicală. Nervii îi erau complet afectaţi, voinţa abolită şi mintea aparent confuzionată. Conducătorul moţilor a oprit lupta.
La începutul iernii, Iancu se va întoarce în munţii Apuseni, la casa părinţilor săi, unde va trăi până la moarte, pornind în lungi călătorii prin munţii săi iubiţi unde a dobândit atâta glorie pentru a fi mai apoi trădat de viclenia habsburgică. Va face rare călătorii la Sibiu, Târgu Mureş şi Bistriţa, la puţinii prieteni adevăraţi care i-au mai rămas printre fruntaşii români. Totuşi la el acasă va fi necontenit înconjurat de iubirea curată a moţilor săi şi de asemenea va avea stima întregului popor român care n-a contenit să vadă în el una dintre marile întrupări ale calităţilor sale (Dragomir, 1988).
În familia sa nu se cunosc cazuri de alienaţie mintală şi deci de ereditate nu poate să fie vorba. Dar după anul 1852 Iancu n-a fost decât o ,,umbră” până în clipa morţii sale, cum spunea el însuşi în clipele de luciditate: ,,Eu nu-s Iancu, sunt numai umbra lui. Iancu a murit”!
Relaţia cu familia sa după anul 1852
Spre disperarea părinţilor săi Iancu se dezangajează din toate activităţile normale (pentru etosul satului) şi cotidiene din propria sa voinţă. Tatăl lui Alicsandru nu reuşeşte să înţeleagă semnificaţia profundă a actelor revoluţionare ale fiului şi nici devenirea patriotic-spirituală a acestuia care prezumă ridicarea Craiului Munţilor deasupra firescului. Rutele psihologice ale acestui iobag vârstnic, învăţat să dea ascultare „domnilor mari” se înscriu într-un firesc care avea rostul de a-i conserva existenţa şi de a-l stabiliza economic într-un timp în care, într-adevăr viaţa ţăranilor depindea realmente de mijloacele de existenţă, asigurate şi prin muncă grea dar nu în ultimul rând şi printr-un comportament obedient faţă de ierarhiile administrative politice şi militare. Tatăl lui nu reuşeşte să perceapă aspiraţia naţională la libertate şi la unirea tuturor românilor de care este stăpânit fiul său. Este mărginit de ideile sale de conservare individuală, parvenire şi avere cu orice chip, idei pe care Iancu nu le va lua în serios şi le va ignora total.
Să cunoaştem opinia lui Alexandru Papiu Ilarian unul dintre cărturarii de seamă ai României (cu studii de drept la Viena şi Padova) şi totodată unul dintre organizatorii de frunte revoluţiei ardelene de la 1848 care este citat de istoricul Pompiliu Teodor în volumul său de Memorialistică. „Tatăl Iancului e la vedere mai puţin bătrân decum l-ar spune greutatea anilor ce poartă. Un egoist mastut şi maliţios, umblat printre tot feliul de oameni şi meşter de vorbă. Om înalt şi impuitoriu atât cu vorba sa cea aleasă cât şi cu căutătura sa cea măreaţă. Mă lăsai în vorbă cu dânsul. Începu îndată a mi se plânge asupra fecioru-său: „Îl purtai zice la şcoale şi om sărac fiind nu-mi cruţai averea, în speranţa că voi fi văzut cu timpul om dintr-însul. Odată eram crezând că nu mă înşală încrederile mele cele părinteşti, însă ca să nu mai amintesc cele mai vechi, mai ales cum începu revoluţiunea... el se rupse cu totul de către mine. Necum să asculte sfaturile mele, nu băgă în seamă nici îndemnele binevoitoare, ale atâtor domni mari şi înţelepţi, carii-l putea ferici. Făr-să mă laud zic că pre mine, d-le, înainte de răutate, mă cunoştea şi mă preţuia toată ţara, toţi domnii. Nu am carte, dar mulţumită lui Dumnezeu, mă ştiam purta şi ştiam omeni orice om şi domn ales, şi ei încă aseminea mă omenea pre mine. Urmă revoluţiunea, fecioru-meu, iacă se pune în capul ei. Îmi nimici averea, îmi mâncă omenia. Aceste toate trecură acum. N-aveam cea mai mică îndoială că împăratul îmi va întoarce mie averea perdută, iară pre fecioru-meu, drept recunoştiinţă pentru învingerile repurtate într-u ‚folosul împărăţiei, împărăteşte-l va remunera, nu numai întru bucuria mea: întru onoarea fecioru-meu şi spre gloria tuturor, şi spre a întări credinţa. Aceasta era să şi urmeze negreşit. Toţi domnii cei mari de la Sibiu mă încredinţau despre aceasta. Într-aceea iacă Înălţia Sa în Ardeal. Trece prin munţii noştrii, trece chiar pe aici, pre dinaintea casei noastre. Ce-i trăzni în caap la fecioru-meu? El făcu toate dispuseciunile cele mai minunate, el îndreptă pe toţi muntenii şi pre toată lumea de români cum să întâmpine şi cum să primească pre împăratul, în timpul cel mai amăsurat demnităţii împărăteşti şi putinţei românilor, şi în urmă, lucru de care nu se putu şi pân azi nu se poate minuna ţara destul, el nu vru să cortenească în persoană pre împăratul. Îţi poţi închipui câtă ruşine şi cât damn, îmi căşună mie prin acestea? Rugămintele mele, sfaturile episcopilor, ale gubernatorului, ale altor domni mari împregiurului împăratului, solicitaţiunile tuturor românilor, toate fură în deşert. Vorbit-am atunci şi după aceea cu Excelenţa Sa episcopul, vorbit-am şi cu prinţul, vorbit-am şi cu alţi domni mari de la Sibiu şi de aici, doar-l vom putea aduce la minte mai sănătoasă. Toate cercară, şi bine şi rău. Nimic nu folosi. De atunci, cu venirea împăratului pricepui că fecioru-meu nu e departe de a-şi perde mintea de tot. Prevederea mea tinere, peste puţin se adeveră. Domnule, crede-mă, de mă asculta dânsul pre mine şi pre alţi atâţi domni, astăzi ar fi domn şi baron, şi general, şi om în avere, cu onoare, cu minte, şi după dânsul mă puteam mângăia şi ferici şi eu şi alţii, şi n-aş necăji întru sărăcie acum la bătrâneţe. Ce să mai ştiu eu face acum cu dânsul, cercat-am în tot modul şi cu binele şi cu răul. Chiar acum ieşi de la mine, domnul care e pus mai mare peste păduri, un om de omenie şi amic al nostru. Dânsul mă sfătuieşte să cer de la prinţul, ca să-l trimită în vreun institut, şi va mai veni în ori. Nu ştiu cum ar fi mai bine. Mai place mi-ar să se apuce de lucru. Iacă-i dau un cal, îi dau vreo doi bani şi material. Neguţătorească cu doniţe. Precum niciodată, aşa nici când îi vorbesc de aceasta, nu-mi dă nici un răspuns”.
Dacă nu a reuşit în lumea politică să se îmbogăţească familia sa l-ar vrea totuşi integrat măcar în tradiţiile locale unde ar trebui să-şi găsească rostul firesc şi utilitatea conform etosului local dar Iancu simulează tulburarea şi îi evită pe cât poate deoarece este clar că nici măcar membrii familiei sale de origine nu-i înţeleg gândurile şi simţămintele. Totuşi este ascultător şi colaborează normal cu cei apropiaţi dar şi cu alţi oameni cu care intră în contact. În acest sens tot Papiu Ilarian consemnează detaliile triste ale vizitei la familia Iancu în 1855: ,,Mergând cu toţii în casa dindărăt mumă-sa sta de Iancul să se schimbe: ,,Iacă dragul mamei, îţi făcui o păreche de cămeşi nouă”. Cămeşile erau cămeşi moţeşti de pânză groasă. Iancul se ruga să-i deie o cămaşă de ale lui. ,,Ba nu dragul mieu, lasă-le tu pre acele pe altă dată”. Iancul nu vrea să ieie pe sine cămeşa cea moţească. Mumă-sa apelă la tatăl. Atunci tată-său împreună cu popa Lebedeu, începură a-l răsti şi ameninţa cu corbaciul. Iancu ascultă. Îi observai, de ce fac lucruri de care verice om cu minte ar nebuni. Îmi răspunseră că, cu nebunul alminterea nu poţi învinge. Uitasem să vă spui că nu numai acasă, ci şi în Câmpeni tot aşa-l batjocoresc şi-l ameninţă”. Şi mai departe marele cărturar ne spune clar opinia sa despre starea de stabilitate psihică pe care o observă la camaradul său ,,Precum vă spui la toţi, chiar cei mai de aproape ai Iancului, în atâta inumanitate tractau şi înaintea mea; mie totuşi în toată ziua aceasta, mi se păru Iancul cel mai serin şi cel mai aşezat om. Scrise şi o epistolă la Viena, care numai un om cu minte şi multă înţelepciune o putea scrie”. La plecarea prietenului său Iancu face ca de obicei dovada simţămintelor sale nobile, de empatie şi altruism, specific româneşti.
Consemnează Papiu normalitatea comportamentului şi gândirii sale la plecare: „Durmii la dânşii, dimineaţa plecai cu călăuzul mieu pre supt Găina către Hălmagiu. Era foarte frig şi ningea la munte, eu eram îmbrăcat nemţeşte. Atâta ce stete Iancu de mine să-i primesc bunda, să nu-mi fie frig. Îi mulţămii de inima cea bună, bunda n-o primii că şi el numai pe aceaşi o avea”. Fără cuvinte. Nimic de comentat.
Prefectul Axente Sever prietenul şi camaradul lui Avram Iancu citat de Pompiliu Teodor menţionează într-o scrisoare reprodusă în „Gazeta Traansilvaniei” pe la 1926 cauzele şi efectele înfrângerii revoluţiei române de la 1848 din Ardeal precum şi motivele schimbării comportamentale ale Conducătorului acesteia: ,,Certându-se şi luptându-se capii între sine cu cei dependenţi prin dar, lege şi disciplină de ei , poporul a rămas fără conducători, şi ce s-a făcut? ce este urmarea? cea mai cumplită ruină, demoralizare, cădere totală! Poporul e ca un copil, pe care dacă nu-l ocupă părinţii cu lucruri bune, cu şcoala, cu instrucţiune, cu măiestrii, el se ocupă cu jucării, cu lucruri deşarte, cu jocuri, cu beuturi, beţii, desfrânări. Aceasta s-a întâmplat în cea mai mare realitate la noi. Cauza naţională s-a delăturat, s-a dat uitării şi locul ei la cler, l-a ocupat proselitismul, la popor l-a luat jocul, beţia, desfrânarea şi cumplitul materialism. Toate acestea nu putură rămâne fără influenţă, fără rezultatul asupra unui suflet nobil cum a fost a lui Iancu. Sfărâmat de durerile acestea, de care cel puţin mie s-a plâns dimpreună cu alţii, a trebuit să sucumbe şi a căzut drept sacrificiu al zelului şi a bunei credinţe a lui. Aşa şi numai aşa este de explicat şi de crezut decadenţa lui. De la 1852 încoace, pre care lumea cea rea, care n-a vorbit cu Iancu deaproape, nu i-a cunoscut aspiraţiunile şi dorinţele şi nu şi-a putut explica urmările a botezat-o de nebunie, m-am întâlnit de mai multe ori după credinţa lui nebunia, l-am avut şase săptămâni de oaspe în casa mea. Nu mi-a vorbit în nici o întâlnire şi petrecere o singură vorbă smintită, n-am observat în toată purtarea lui cel mai mic semn de sminteală. Şi dacă-i reprobam câteodată aplecarea spre beţie, la care decăzuse, el îmi răspundea: „lasă-mă frate că numai aşa pot înăduşi durerea şi amărăciunea în mine”. Fie-i ţărâna uşoară şi memoria în veci binecuvântată” (Pompiliu, 1972).
Opinii despre starea de sănătate mentală a lui Avram Iancu
În volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească” (1906), marele istoric Nicolae Iorga a scris despre destinul tragic al eroului din Ţara Moţilor: „Avram Iancu nebuni. El umblă multă vreme pribeag pe la casele oamenilor, ferindu-se numai de aceia care-l iubeau mai mult. (…) Mormântul în care se odihneşte învingătorul învins şi nebunul care nu mai avuse de ce să rămâie cuminte e sărac şi umil cum e soarta poporului care-l păstrează ca urnă a sfintelor moaşte.” Se pare că marele nostru istoric a interpretat oarecum simplist şi într-o notă foarte radicală caracteristicile clinice şi comportamentale ale marelui erou ardelean. Este firesc deoarece sursele citate de biografii acelui timp descriu un comportament greu de înţeles al lui Avram Iancu iar marele istoric a comprehensat situaţia cu informaţiile ştiinţifice limitate ale timpului său.
Bariţiu nu l-a mai văzut pe Iancu din 1852 până în 1865, când l-a întâlnit la Abrud: Atunci a încercat să-l îndemne iar la muncă, reluându-şi practica de avocat spre binele poporului. Iancu se întunecă dintr-o dată şi răspunse: ,, Hm că doar nu vrei şi dumneata să mă mai aresteze nemţii austriaci”! Bariţiu continuă cu tristeţe: ,,Mintea lui se întunecase. După atâtea jertfe zadarnice, după atâtea promisiuni neâmplinite, el se simţea ca un vultur cu aripile tăiate! Rătăcia cu fluierul prin munţi; sta de vorbă cu poporul pe care îl iubea mai mult ca oricând si se abătea din când în când pe la vreun prieten să stea de vorbă şi să bea un păhar de vin”.
Conform unor alte păreri, de data aceasta în actualitate şi de specialitate, a medicului Ovidiu Vuia, specialist în neuropsihiatrie în Germania, Avram Iancu nu a fost nebun: „…În ce privește tulburările zise psihice, după majoritatea absolută a medicilor, și noi nu facem decât a le întări diagnosticul, nu numai datorită debutului la 28 ani și duratei lungi de două decenii, dar întreg tabloul clinic și evoluția sa, înlătură indiscutabil, eventualitatea unei infecții a sângelui cu manifestarea unui sifilis nervos. Rămâne ipoteza unei psihoze declanșate de o traumă, sau cum e cazul, de nenumărate traume psihice, nu rar observată în practica neuropsihiatrică. Personal cred că nici această boală nu intră în discuție, în primul rând fiindcă tulburările psihice ale lui Iancu nu pot fi încadrate în tabloul unei psihoze anumite. E drept că prezentase unele idei de persecuție, după unii adevărată manie, a fost trist și melancolic, adesea după ce-și termina cântecele de jale la fluier, plângea, dar respectivele simptome nu sunt suficiente pentru a diagnostica o psihoză de tip maniaco-depresiv, schizofrenic sau paranoic. … Ajung la concluzia că Avram Iancu nu a fost nebun propriu-zis din punct de vedere neuropsihiatric.… În consecință, fără să mă îndepărtez de principiile științifice ale medicinii, după care trebuie văzută boala lui Avram Iancu, eu împărtășesc părerea că (…) Craiul Moților n-a suferit de nici o psihoză, prin urmare pe limbaj laic, nu a fost nebun. … sunt de părere că ar fi cazul, în legătură cu suferințele sale, să evităm termeni ca „dezechilibru psihic” sau „boală incurabilă”, când manifestările psihice ale lui Iancu sunt de natură reactivă, țin mai mult de alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depășesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”.
Istoricul Horia Ursu evidenţiază în lucrarea sa despre Avram Iancu următoarele aspecte clinice: „Avram Iancu nu a fost nebun. A căzut într-o gravă depresiune psihică, a avut ceeace numim noi astăzi un sindrom astenic în forme vertiginoase, agravat deseori prin starea sa. Alcoolismul care nu era la el decât o automotivare, o salvare a zbuciumului sufletesc, contribuie desigur la căderea psihică şi fizică, dar nu într-atâta încât să nu-i îngăduie lungi perioade de perfectă luciditate care alternau cu momente de depresiune considerată de unii nebunie.”
Intrarea în Veşnicia Glorioasă a Neamului Românesc a patriotului Avram Iancu
Consemnările arată că spre sfârșitul lunii august 1872, Avram Iancu ar fi dorit să meargă la preotul Toma Faur din Valea Bradului, unde urma să rămână câteva zile. Apoi s-a întors la Baia de Criș, de unde va pleca în Veşnicie la data de 10 septembrie, pe prispa casei lui Ioan Stupină zis (Lieber), un brutar din localitate. Asupra lui s-au găsit o jalbă unsă și mototolită, ce îi era adresată împăratului Franz Joseph, un fluier din lemn de cireș și o naframă zdrențuită.
La 13 septembrie Avram Iancu este înmormântat la Ţebea sub gorunul lui Horea în prezenţa unei imense mulţimi de ţărani din tot cuprinsul munţilor Apuseni a prefecţilor şi a tribunilor pe care i-a condus odinioară cel ce era cunoscut drept Craiul Munţilor.
„Gazeta de Transilvania” scria în necrologul publicat la moartea sa: ,,Martir al sorţii naţiunei! Du-te la masa cea pompoasă a eternei memorii unde cu eroii Ştefan cel Mare şi Mihaiu, mişcaţi zeii, ca să nu fie târzii a înprăştia toţii nourii ce vor întuneca orizontele vieţii naţionale, politice a fraţilor şi nepoţilor voştri români din Ardeal cari cu pietate vă divinizează. Eternă a ta memorie pe aripele faptelor tale săpate în istoria naţiunei române” (Dragomir, 1924, p.135).
Vestea a mers ca fulgerul în întregul Ardeal oamenii au sosit în grabă în grupuri mari din toate colţurile munţilor Apuseni dar şi de la mari distanţe din oraşe pentru a conduce pentru ultima dată, pe ultimul drum, pe cel ce veghease şi apărase Sufletul Neamului Românesc, Craiul Munţilor, Avram Iancu!
Vor participa la Slujba de Înmormântare a marelui patriot Avram Iancu 36 de preoți în frunte cu protopopii Mihălțanu (ortodox) din Brad și Balint (unit), din Roșia Montană. Sunt prezente 4.000 de persoane, dar unii vorbesc și de 10.000. S-au tras clopotele, trei zile și trei nopți în toţi munţii Apuseni. După slujbă s-a cântat ,,Marșul lui Iancu” și ,,Deșteaptă-te, române!”. Crucea de piatră a fost dăruită de preotul Ioan Tisu, iar pe ea a fost inscripționat, simplu: „Avram Iancu, Prefectul Legiunilor Române în anul 1849-9. +1872”.
- Va urma -