Deşi l-am cunoscut îndeaproape pe Părintele Stăniloae am fost sfios să scriu amintirile ce mă leagă de dânsul purtând în minte versurile din Scrisoarea I: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine...lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră”. Doamna Lidia Stăniloae m’a îndemnat să depăşesc această inhibiţie deoarece i-am fost atât de aproape ca ucenic al lui la doctorat. Adevărata adresare pentru iubitul meu dascăl este Pr. Prof. Univ.Dr. Academician  Dumitru Stăniloae, la care se pot adăuga celalte titluri de Doctor Honoris Causa, etc. dar pentru noi era doar Părintele Stăniloae, nu ca o lipsă de respect, ci pur şi simplu că numai aşa puteai să i te adresezi aşa precum prescurtezi numele unui munte fără a-i diminua cu nimic din înălţimea şi veşnicia lui.

Cine ştie cum ar fi fost viaţa mea sau a multora dintre noi fără Părintele Stăniloae? M-am născut într-o familie de ţărani binecredincioşi, care nu lipseau de la nici o slujbă religioasă, tata fiind dascălul bisericii. Idealul meu a fost să mă devin preot şi cea mai mare bucurie a mea a fost reuşita la examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţu. Aveam o credinţă curată care nu cunoscuse încă valurile ispitelor sau îndoielilor. Cea mai năpraznică surpriză a fost când am descoperit că sunt oameni care nu cred în Dumnezeu. Aşa ceva nu puteam să-mi închipui în satul meu de munte de pe Valea Trotuşului. Prin anul II de seminar un coleg a încercat să-mi argumenteze că lumea s-a făcut singură şi că Dumnezeu ar fi o născocire a oamenilor.

Am început să citesc toate cărţile de „ştiinţă” începând cu „Biblia ateistului”. Mă durea gândul că aşi putea să-mi pierd credinţa. Incepuseră îndoielile să-mi muşte din suflet. Am avut noroc la Neamţu de profesori cu îndelungă răbdare pentru un copil care se deformase în aşa fel că vorbea numai interogativ. O mână de om şi un furnicar de întrebări. Când am terminat seminarul nu-mi pierdusem credinţa, dar totul se uscase în mine. Puteam argumenta şi răsturna toate teoriile materialiste, ateiste, gnostice dar nu mai eram copilul de altădată. In interior devenisem ca un foc desemnat. După Seminar, încă patru ani - Facultatea de Teologie. Mi-am încărcat spinarea minţii cu tot felul de cunoştinţe teologice şi filosofice, dar mi se părea că nu mai am ulei în candelă.

Providenţial a apărut în viaţa mea Părintele Stăniloae. Auzisem de el încă din timpul Facultăţii. Preda numai studenţilor la doctorat. După examenul de admitere m-am înscris chiar la catedra de Teologie Dogmatică pe care o conducea. Ca să urmezi cursurile trebuia să ai „binecuvântarea” episcopului local, în cazul meu a răposatului Partenie Ciopron, Dumnezeu să-l ierte, care nu voia să dea aşa ceva spunând că el are nevoie de preoţi şi nu de doctori în teologie. Părintele Stăniloae a intervenit şi mi s-a dat dispensă de... „binecuvântare”.

Mă obişnuisem cu tipul de profesor universitar pedant care ţipă şi te sperie încât visezi o viaţă întreagă coşmarul că dai examen cu el şi nu ştii toate răspunsurile. Dar Stăniloae era cu totul şi cu totul altceva. O, Doamne, de unde să iau cuvinte de icoană pentru acest prisăcar al Cuvântului? Ca după un îngheţ mi s-au trezit pădurile sufletului sub adierile Sfântului Duh. Cursurile le ţineam într’o clădire din spatele Facultăţii de pe strada Sf.Ecaterina. Drept ca vocalele Sibiului, cu barba şi părul alb ca un Sfântul Nicolae, când intra în sală se făcea linişte ca-ntr-o lumină de genuni născătoare. Nu avea nimic din meşteşugul regizat al oratorilor, cu ridicări împrevizile în decibeli şi braţe şi rămânerea lor în suspensie teatrală. Avea o îmbrăcăminte modestă, dar curată. Din geantă scotea cursul dactilografiat, pe care n-am înţeles niciodată de ce îl aducea cu el. Poate că aşa cerea Departamentul Cultelor. Prea mult nu-l folosea. Citea câteva rânduri apoi îşi scotea ochelarii şi începea să mediteze. Incepea să curgă domol ca un râu susurând printre pietre, ca un freamăt al Duhului Sfânt peste pădurile sufletelor noastre. Ne ridicam după cuvintele în această învăţare de zbor până unde puteam, apoi intuind neputinţa noastră cobora din nou la noi reluând ideea până prindeam gustul de genune înaltă. Incepea de la noţiuni simple. De exemplu cuvântul. Omul este om prin cuvânt pentru că este chip şi asemănare al Cuvântului. Este o fiinţă dialogică. Ca să fie înţeles îşi exprimă gândul prin cuvânt. Acesta nu e numai o sonoritate, ci exprimă pe om pentru celălalt om, jertfa cerând să fie acceptată de celălalt. La rândul lui cel ce a primit cuvântul îi întoarce darul unui alt cuvânt, unul pe altul îmbogăţindu-se prin dăruirea reciprocă, darul nesărăcind pe dătător ci dimpotrivă. In fiecare cuvânt este un sens care se realizează prin receptarea lui. In felul aceasta fiecare om este un cuvânt al lui Dumnezeu-Cuvântul.

La rândul ei întreaga creaţie se oferă omului într-un mod cuvântător, toate lucrurile având o raţiune a lor sunt un fel de cuvinte ce ni le pune la dispoziţie natura înconjurătoare ca pe o Biblie cosmică. Omul ca trup nu poate trăi fără dialogul natural cu natura, iar la rândul ei natura nu are nici un sens decât numai în om şi prin om. Toată creaţia converge spre om, iar restaurarea lui ca om întinat de păcatul originar a fost făcută de Cuvântul întrupat ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat.

Ca poet şi ucenic al cuvântului mă simţeam luat de mâna Părintelui şi introdus în altarele Cuvântului. Primul volum de poezii „De unde începe omul” este jurnalul lutului meu încă zbuciumându-se în palmele olarului făuritor de frumuseţi. Pe la sfârşitul anului mi se întorceau albinele în ştiubeie curăţate cu răbdare de praf, paianjeni şi disperare. Devenisem la rândul meu un cuvânt. Inrudit în gândire cu Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, Părintele Stăniloae ne învăţa despre „Biserica ţăranilor”, adâncimile ortodoxiei neamului nostru. Mulţi dintre poeţii şi scriitorii de vârsta mea îşi amintesc de întâlnirile cu cel care ne-a adus Filocalia în limba lui Eminescu şi piscurile de cugetare ortodoxă, care aveau loc pe Calea Moşilor sau apartamentul Doamnei Lidia Ionescu Stăniloae.

În cuvântul românesc, Stăniloae descoperea un destin al neamului nostru, acela de îndumnezeire a lui în care Savaot se apropia de noi ca în icoanele de lemn, bun şi iertător, iar ţăranul român îşi exprima noţiunea de transcendent prin Dumnezeu-Drăguţul, un diminutiv majestos de alintare a persoanei iubite, Persoana care a dat istoriei noastre „miracolul” supravieţuirii noastre neînţeles de istorici. Folclorul românesc este o tindă a raiului cu Dumnezeu prezent pretutindeni. Cine este păstorul din „Mioriţa” decât o imagine a Păstorului care transformă moartea în nunta Fiului de Impărat? Cine este Manole, ziditorul bisericii, decât forma românească a lui Emanuel?

Spre deosebire de Apusul scolastic, Stăniloae vedea în ortodoxismul românesc un specific al modului de îndumnezeire prin participarea la împărtăşirea Duhului Sfânt prin înduhovnicire. Dacă despre Karl Barth se spunea ca şi-a scris sistemul teologic având în minte pe Mozart, Stăniloae şi-a scris Dogmatica având în suflet pe Enescu, Grigorescu şi Brâncuşi. De multe ori ne vorbea despre gânditorii moderni şi perspectiva lor ce ne-o ofereau care era de nuanţă panteistă. Porneam discuţia despre arta şi muzica modernă şi ajungeam la arianism, monofizism, maniheism şi bogomili. Venea vorba de Camus, Sartre, Cioran şi toţi ciracii lui Nietzsche care au dus omul pe culmile disperării şi descopeream un nou origenism cu toată gama lui de la castrare la sinucidere. Dar când vorbea de scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul i se umpleau ochii de bucurie şi faţa i se lumina ca un cireş înflorit.

Omul a fost creat trup şi suflet pentru ca prin suflet să se îndumnezeiască, iar sufletul să lumineze prin trup întreaga creaţie. Istoria numai prin întruparea Cuvântului are sens. La fel întreaga creaţie. „Cel ce a dus la existenţă toată firea cu înţelepciunea, scrie Sf. Maxim,şi a sădit în chip ascuns în fiecare dintre fiinţele raţionale raţiunea ca ca primă putere a cunoaşterii Sale, ne-a dat şi nouă, umiliţilor oameni,ca un Stăpân preadarnic, după fire, în chip natural darul raţiunii, ca să putem cunoaşte cu uşurinţă modurile împlinirii dorului”.

In căutarea istorică a celui care ne-a dăruit acest dor ne rotim cu acest dor în jurul adevărului îndumnezeindu-ne depăşind spaţiul, pentru că dispar marginile, şi timpul prin gustarea din veşnicie. Omul creşte prin îndumnezeire fără a se pierde ca persoană şi fără a se amesteca sau dispare în esenţa divină. O minunată imagine ca ilustrare ne-o oferea Stăniloae prin spirala turnurilor mănăstirii Curtea de Argeş, icoană a înduhovnicirii, a dorului care nu se închide în cerc, ci mereu devine nou în proaspete căutări ca o spirală care nu este nici cerc, nici linie dreaptă.

Părintele Stăniloae a fost într-adevăr Părinte. După doi ani de zile la doctorat, lucrând sub supravegherea lui, am reuşit nu numai să-mi liniştesc şi limpezesc fântânile duhului ci să-mi regăsesc puritatea credinţei, aşa cum a fost a părinţilor şi a părinţilor părinţilor mei. Ii datorez punţile mele fiinţiale spre Dumnezeu. Ca profesor a iubit şi a fost iubit de ucenicii lui. Datorită recomandării lui Consiliul Mondial al Bisericilor din Geneva mi-a acordat o bursa de trei ani pentru continuarea studiilor de doctorat la Chicago şi apoi la Princeton.

După 17 ani de la trecerea la cele veşnice şi 117 de ani de la naştere aprind din inimă
o făclie pe altar: „Doamne, odihneşte întru lumina cea neînserată a feţii Tale pe adormitul robul lui Dumnezeu, Dumitru - Părintele nostru Stăniloae! Amin”.

Nota redacţiei: Dumitru Stăniloae (n. 16 noiembrie 1903, Vlădeni, Comitatul Braşov, Austro-Ungaria - d. 5 octombrie 1993, Bucureşti, România)