Comandor aviator Mariana Drăgescu (7 septembrie 1912 - 24 martie 2013) a fost cea mai cunoscută aviatoare dintre cele pe care le-a avut România în perioada interbelică ṣi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Aceasta pe de o parte datorită longevităṭii sale (a murit în anul 2013 la vârsta de 100 de ani) ṣi a capacităṭii de a-ṣi istorisi extraordinarele întâmplări ale vieṭii. Pe de altă parte, datorită faptului că a fost singura femeie-pilot cu misiuni nu numai pe Frontul de Est, ci ṣi pe cel din Vest. Dialogul cu Mariana Drăgescu aflat în Arhiva de istorie orală a fost realizat în 1993 de Octavian Silivestru.

„În 1940, la 25 iunie, memoriul Marianei fiind aprobat, s-a înfiinţat Escadrila Sanitară. « Escadrila albă » a fost înfiinţată de o femeie-pilot, prinţesa Marina Cantacuzino, sora celebrului pilot-militar, un adevărat as al aerului, prinţul « Bâzu » Cantacuzino. Au fost încadrate iniţial patru aviatoare: Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Duţescu şi Virginia Thomas. Am început antrenamentul pe avionul Monospar bimotor; ulterior au sosit avioanele sanitare de fabricaţie poloneză RVD13, amenajate cu brancarda. Scopul acestei escadrile a fost de a face misiuni de ordin sanitar, orice misiune din domeniul acesta. La 10 aprilie 1942, Escadrila Sanitară a primit denumirea de Escadrila 108 Transport Uşor subordonată grupului Aerotransport Militar secţia I, aşa se numea. Aşa că la 18 august Escadrila 108 Transport Uşor a primit ordin să plece în zona de operaţii a Corpului 6 Armată sub comanda generalului Dragalina. Am avut baza la Kotelnikovo, la 60 km sud Stalingrad. «Am transportat, odată, un bolnav căruia nu-i fusese administrat bine calmantul. Era aşezat jos, pe targă, de-a lungul podelei, iar în spatele meu altul stătea aşezat. Cel de pe targă şi-a desprins bandajul de pe cap, lăsându-şi dezgolită gaura de glonte şi m-a apucat de braţul cu care pilotam. Era speriat, voia să se ridice, ţipa de durere, mă ţinea strâns de mână, iar pe cel din spatele meu îl lovea cu piciorul. M-am luptat cu el, în timp ce avionul pierdea înălţime şi se balansa în aer, până a obosit şi a căzut inconştient », povesteşte zburătoarea.

Într-o duminică, s-au trezit în tabără cu bătrâni, femei şi copii dintr-o comună vecină cu Kotelnikovul. Fuseseră nevoiţi să închidă biserica, pentru că nu mai aveau bani să plătească taxele mari, iar copiii le rămăseseră nebotezaţi. « Femeile îşi puseseră toate cămăşi curate, erau gătite, deşi era o mizerie cumplită în jur. Iar copiii deja mergeau în picioare. S-a făcut o ceremonie cu un preot român, iar noi, în uniformă militară, am fost naşele lor. Eu am botezat o fată pe nume Leonida ». Astăzi, nu mai ştie nimic despre ea. Toată unitatea noastră a fost instalată în patru corturi. Pe teren aterizau tot timpul avioane germane de transport care debarcau trupe şi muniţii. In zare, se vedea cerul înroşit al Stalingradului, se auzeau exploziile şi tirul artileriei.

Uneori tremura pământul sub picioare. Nu aveam apă, trebuia adusă în canistre cu avioanele noastre de transport. Condiţiile erau foarte grele, clima de stepă, ziua căldură înăbuşitoare, nopţi îngheţate, furtuni de nisip uneori care ridicau nisipul până la 200 m înălţime; în cort, în paturi de fier, cu saltele de paie, în plus cu muşte, pureci şi şoareci. Noaptea, escadrila rămânea singură pe teren. Nu aveam apărare decât două puşti mitraliere în faţa cortului, pentru că în zonă erau şi partizani. Am mai fost atacată o dată la Plodovitoe imediat după ce aterizasem şi, în momentul când colega mea îmi ieşise înainte, un avion inamic a coborât jos, am avut timp să fug de lângă avion împreună cu colega mea şi să ne îndreptăm spre râpă unde ne-am culcat la pământ. Ne-au atacat cu 12 bombe de 50 kg şi pe urmă au mitraliat. Am scăpat şi avioanele de data asta şi noi, însă au căzut foarte aproape de butoaiele de benzină o parte din bombe, numai o schijă a intrat în fuselajul avionului meu.

Generalul Dragalina a citat escadrila şi pe comandantul nostru şi ne-a invitat în coliba comandament, unde a avut loc o conferinţă de presă cu corespondenţi români şi străini între care era şi ataşatul de presă al Spaniei”.

După 1945, în loc de decoraţii şi recunoaştere, femeile-pilot din „Escadrila albă” au fost defăimate şi condamnate de noul regim. De umilinţă nu scapă nici Mariana Drăgescu, femeia care a pilotat şi a salvat vieţi din prima până în ultima zi a războiului atât pe Frontul de Este cât şi pe cel de Vest. Este scoasă din aviaţie fără motiv şi pusă să lucreze ca dactilografă la Policlinica C.F.R. Bucureşti până în 1967, cand s-a pensionat. Mariana Drăgescu, eroina de altădată, era aproape anonimă într-o Românie care nu mai era a ei. După ce a salvat peste 1.500 de oameni de pe frontul teribil, a trăit cu 1.200 de lei pe lună într-o mansardă închisă, de pe pereţii căreia îi zâmbea zilnic o pată mare de igrasie. A avut doar pensie civilă, ca şi când trecutul său n-a existat niciodată în afara acelor pereţi[1].