Raportul dintre logică și religie a luat diferite forme în cursul istoriei în genere și al filosofiei în mod special. La vechii greci, de exemplu, începând cu eleații, care identificau Ființa (to on) cu Divinitatea (ho theos) și considerau că este tot una a gândi și a fi (auton esti noein kai einai), Rațiunea (logos) era în același timp cosmică, umană și divină, cu toate că, în privința diferitelor credințe, Xenophanes zicea că fiecare își imaginează Divinitatea după înfățișarea lui: etiopianul neagră, iar traco-geții blondă și cu ochi albaștri. În Vechiul Testament, dimpotrivă, omul este făcut după chipul și înfățișarea lui Dumnezeu.

Începuturile Creștinismului, chiar a celui din Dacia Pontica, este legat și de anumite dispute teologice prin care erau puse în joc argumente logice de tipul celor aristotelice, demonstrative. Aceasta, pentru combaterea concepțiilor eretice, dar și pentru celelalte argumente ontologice, ale existenței lui Dumnezeu. Oricum, logica a fost practicată, în variante aristotelico-scolastice, în tot Evul Mediu Occidental și a rămas, în variantă neotomistă, materie de bază la universitățile catolice.

Carențele Creștinismului Occidental, începând cu impunerea sa forțată la majoritatea populațiilor păgâne (celtice, germanice, anglo-saxone), numeroasele războaie pustiitoare, care au culminat cu celebrele cruciade și masacrarea creștinilor de rit bizantin, inchiziția, exploatarea și teroarea, jafurile și crimele, decăderea morală, au determinat și depărtarea Catolicismului de raționalitate și revoltele anticatolice, revoluțiile și protestantismul. Altfel spus, îndepărtarea „practicii religioase” de canoanele teoretice ale logicii.

Ortodoxia orientală a fost ferită de toate aceste „calamități”, dar nici n-a păstrat tradiția studiilor logico-teologice. De altfel, chiar prin definiție (cel puțin după Dumitru Stăniloaie), teologia ortodoxă era mai mult „trăire întru credință” decât teorie. S-ar putea spune că așa s-a instituit treptat chiar separația dintre credință și logică, din motive însă contrare celor occidentale, modelul isihastrului fiind opusul, ca de la înger la demon, cavalerului occidental.

Problema Creștinismului occidental n-a fost însă rezolvată prin fărâmițarea și sectizarea creștinilor și n-au fost ameliorate nici conflictele sociale legate, într-un fel sau altul, de dominația religioasă. Au apărut și pe plan filosofic reacțiile materialiștilor, în special francezi, bazate și pe progresul științelor naturii și pe aplicațiile tehnice ale cunoștințelor științifice în viitoarea industrie capitalistă. Și-a făcut apariția și „pozitivismul”, ca orientare materialist-științifică antireligioasă în genere.

Făcând abstracție de revoluțiile franceze, deosebit de sângeroase, cu caracter pronunțat anticreștin și antireligios, constatăm orientarea filosofică raționalistă, de la Kant citire, de „îngrădire”, chiar de „grănițuire”, a religiei creștine „doar în limitele rațiunii” (innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft). De genul acesta sunt și scrierile sau mai degrabă rescrierile „Vieții lui Iisus Hristos”, cum a fost aceea a lui Ernest Renan (1863) sau a lui David Friedrich Strauss (1864). Ele n-au fost inspirate însă de către Immanuel Kant, ci de către Hegel, care scrisese și el o viață a lui Iisus (Das Leben Jesu) în 1795.

„Viețile” acestea au în comun faptul că, după criteriul „rațiunii pure” (reine Vernunft), din Evangheliile Noului Testament trebuie să reținem doar ceea ce este strict obișnuit. Bunavestire și Nașterea lui Iisus Hristos sunt reduse; de exemplu, la Hegel, astfel: „Locul unde s-a născut Iisus se numea Betleem, un sat din Iudeea; părinții săi, Iosif și Maria…”. Dar Bunavestire este una dintre cele cinci componente ale Credinței Creștine, ca și Nașterea care se petrece în condiții speciale, cu intervenția Divinității. Din Viața propriu-zisă a lui Iisus Hristos sunt reținute și comentate numai pildele și învățăturile, făcându-se abstracție de minuni, care nu sunt acceptabile din perspectiva rațiunii pure. În fine, Iisus este condamnat, evident că pe nedrept, căci nu făcuse decât să țină predici, este răstignit și moare. Învățăturile sale s-au păstrat însă până în zilele noastre. Nu se spune nimic despre Înviere și nici despre Înălțarea la Cer.

În mod normal, cine nu recunoaște una dintre cele cinci Credințe nu poate fi considerat creștin, indiferent de ceea ce se consideră el pe sine. Or, în aceste cărți nu este recunoscută ca atare niciuna dintre aceste Credințe. Ele nu sunt și nu au fost decât un fel de „pregătiri” pentru lepădarea de Credința Creștină și adoptarea, firește, a unei concepții mai mult sau mai puțin filosofice de tipul celei hegeliene, dialectico-speculative, triadice, pe care însă n-o mai pune „la lucru” în cazul Vieții lui Iisus Hristos. De ce? Deoarece ar fi găsit argumente pentru toate Credințele Creștine. Și, atunci, de ce să mai rescriem Viața lui Iisus? Când Aceasta a fost revelată în Evangheliile Noului Testament?

Efectele acestor „rescrieri” n-au avut efectul scontat. Nici măcar Hegel, spre maturitate, când vorbea despre Dumnezeu ca Spirit Absolut, ca Idee care se pune pe sine și se opune sieși ș.a.m.d., și mai credea sau nu despre sine că ar fi „un spirit suprem, trimis din ceruri, care să instituie o nouă religie”, trebuia să recunoască faptul că Religia Creștină nu se lăsa chiar atât de ușor înlocuită cu vreo teorie oricât de solid ar fi fost argumentată. Aceasta, în primul rând, fiindcă religiile în genere nu s-au făcut și nu se fac în felul acesta; ele se bazează pe credință nu pe rațiune, oricât de potrivită ar fi aceasta pentru științele, mai mult sau mai puțin avansate, ale naturii, ale lumii, în accepție kantiană, dar nu ale Sufletului.

Cu toate acestea, trebuia încercat ceva și mai „tare” împotriva Creștinismului, nu pe linie de rescriere a vieții lui Iisus, de raționalizare a iraționalului, și nici de invenție a unei alte religii, ci de distrugere totală, dar nu pe linie revoluționară, de tipul Comunei din Paris, căci nu există atâtea mijloace de represiune, prin care să-i urmărești pe creștini prin toată lumea, ci, folosind „artileria grea a filosofiei”, să-i distrugi însăși esența, adică ceea ce este Creștinismul. Misiunea aceasta i-a revenit filosofului Ludwig Feuerbach și celebrei sale cărți Esența Creștinismului (1841). Spunem „celebrei”, deoarece a făcut „carieră” în viitoarea filosofie marxistă, fiind considerată fundamentală pentru critica religiei în genere. Aceasta, cu toate că „artileria grea” era logica tradițională, bazată pe așa-numitele principii ale gândirii corecte. Adică Feuerbach demonstrează că în textele evanghelice nu se respectă principiul identității, de exemplu, Dumnezeu fiind și Tatăl, și Fiul, și Sfântul Duh; nici principiul noncontradicției, căci despre Iisus se spune și că este om și că nu este om ș.a.m.d. Chiar și esența Divinității nu este altceva decât o hipostaziere a esenței umane înstrăinată de ea însăși. Dar logica aceasta era tocmai teoria, numită și a intelectului, pe care o tot criticau și hegelienii și marxiștii. Deci, principial, o critică a religiei bazată pe logica tradițională era greșită, căci religia în genere și cea creștină în mod special se referă la Transcendența Divină, adică tocmai la ceea ce, chiar kantian vorbind, depășește limitele rațiunii (die Grenzen der Vernunft) și nu se mai supune principiilor sale. Nefiind cunoscută însă o altă logică, pe atunci ca și, adesea, în zilele noastre, cu toate că nici religia și nici Creștinismul, vizat în mod special, n-au avut de suferit de pe urma criticii „distructive” a filosofilor anticreștini, s-a încetățenit totuși concepția după care credința și logica ar fi divergente. Aceasta, în ciuda tradiției seculare a scolasticii creștine occidentale.

Din perspectiva Ortodoxiei a cărei teologie nu se bazase pe logică, ci pe credință, situația nu prezenta o importanță deosebită. Teza despărțirii credinței de logică a fost adoptată tacit și de către filosofii români și, respectiv, de Nae Ionescu la Universitatea din București. Aceasta, în ciuda faptului că acesta era, ca să zicem așa, logician de profesie.