Între 1916 și 1919, Nae Ionescu se găsește în Germania, unde studiază logica matematică, numită logistică, în vederea tezei de doctorat („Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik”), după care, întors în țară, va preda cursuri de logică și de istoria logicii. Predând însă și cursuri de filosofia religiei, ne-am fi așteptat și la considerațiuni de logica religiei, într-o formă sau alta, mai ales că poziția lui față de religie este asemănătoare cu ceea ce se numea, pe la începutul secolului trecut, „Religionswissenschaft”, adică „știința religiei” care cuprinde și studii de psihologia religiei, etica religiei, sociologia religiei și logica religiei. Dar Nae Ionescu, pe linia teologiei ortodoxe, nu face acest lucru, cu toate că recunoaște îndreptățirea rațiunii și, respectiv, a logicii în domeniul cunoașterii obișnuite, ca și al celei științifice, dar consideră că în cadrul religiilor există și domenii diferite de cele potrivite pentru „cunoașterea lor prin mijlocul rațiunii”. În genere, viața religioasă, consideră Nae Ionescu, nu are nimic comun cu viața noastră rațională, obiectiv-logică. Ceea ce nu-l împiedică pe Nae Ionescu să adopte o concepție „fenomenologică” asupra religiei, adică tocmai obiectiv, dacă nu logică, științifică, prin considerarea religiozității, respectiv, a trăirii, experienței, sentimentului religios, ca un fenomen, ce-i drept spiritual, dar existent ca orice alt fenomen, și care nu numai că poate fi studiat, dar, prin amploarea și universalitatea sa în spațiu și timp, chiar trebuie studiat.

Aceasta este poziția de principiu a lui Nae Ionescu, total diferită de poziția scientiștilor din vremea sa, mai mult sau mai puțin atei. Nu era, firește, original în această privință, cel puțin pe planul filosofiei occidentale, dar, la noi, a deschis o pistă de cercetare, în special pe linia istoriei religiilor, deosebit de rodnică, și trebuie spus că nici pe plan universal situația nu era pe atunci diferită. Așa se face că Mircea Eliade a fost unul dintre primii cercetători ai religiilor orientale. Căci el a ajuns vestit nu numai prin amploarea studiilor sale de istoria religiilor, ci și prin prioritatea acestora. Despărțind credința de rațiune, Nae Ionescu desparte și religia de logică. Aceasta, cu toate că vorbea frecvent despre „filosofia religiei”. Reiese însă că el se străduia să facă mai degrabă știința religiei, decât filosofia acesteia.

Wilhelm Dancă, un exeget avizat al concepției lui Nae Ionescu despre religie, căci este el însuși un reprezentant de seamă al Catolicismului, consideră că, independent de oscilațiile terminologice (fenomenologie, morfologie a religiei), Nae Ionescu și Mircea Eliade au inițiat „metoda istorico-fenomenologică” de studiu al religiilor. Eliade aprofundând cu performanțe internaționale recunoscute aspectele istorice, Nae Ionescu mărginindu-se mai mult la cele fenomenologice. Obiectivul, în ambele cazuri, fiind acela de surprindere a fenomenului numit „Religiozitate”, act, trăire sau experiență religioasă.

Termenul de „experiență religioasă” nu este tocmai potrivit, căci sugerează un fel de încercare, a unui ateu, de exemplu, de a trăi anumite sentimente religioase, ca și când ar gusta anumite mâncăruri spre a vedea dacă îi plac sau nu. Ce-i drept, există și astfel de „experiențe”, cu tot felul de pregătiri și probe, pentru acceptarea în anumite secte sau organizații oculte (uneori și lecții de yoga), dar acestea au mai degrabă aspecte sportive decât religioase. În genere, religia, ca și naționalitatea nu se experimentează. Ceea ce nu înseamnă că, în cadrul fiecărei religii, n-ar exista „trepte” ale desăvârșirii și grade ale dificultăților de realizare a legăturii (de la religo, de unde provine și termenul de „religie”) cu Divinitatea sau cu sacrul, cum îi zice Eliade.

S-ar putea imagina un fel de scenariu al experienței religioase, chiar în termenii utilizați de Nae Ionescu: un om din lumea obișnuită care „se orientează către un obiect din afara cestei lumi”, care este sacru sau divin și încearcă să intre în legătură cu el. Chiar dacă s-ar admite că „obiectul” sacru sau divin ar fi perceptibil (deși se găsește într-o altă lume), legătura (actul religios) tot nu s-ar face, căci „mișcarea” aceasta de la unul la altul se face prin revelație, de la Divinitate către om sau de la om către Divinitate și nu presupune, ce-i drept, raționamente logice, dar necesită multă credință, pe care n-o poate avea un experimentalist oarecare.

Istoria religiilor dovedește că structura (Gestalt) actului religios, forma (morphe, din care provine și denumirea de „morfologie” a religiei) este aceeași, doar manifestările sacrului (hierotoniile) diferă în funcție de locul și de momentul în care apar. Și, cel mai important lucru, el s-a manifestat de când se știe omenirea, a apărut și mai apare încă oricând și oriunde există comunități stabile de oameni, în ciuda oricăror previziuni și constatări ateiste despre „moartea lui Dumnezeu”. Pentru motivul simplu că Dumnezeu nu moare, căci el este, în accepția Filosofiei Pentadice, Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea și Absolutul.

Întrebarea este însă în legătură cu religiile odată constituite, cu revelațiile lor, cu dogmele și cărțile lor sfinte, cu teoriile lor despre Dumnezeu, adică theologiile lor, chiar cu acceptarea faptului că ele încalcă principiile rațiunii și că ar fi iraționale, cum sunt, să zicem, basmele și povestirile fantastice, cu care au fost identificate de către atei și textele canonice ale marilor religii, nu au cumva și acestea o coerență a lor, mai ales că au fost elaborate și studiate, unele sute de ani, de către mii de credincioși? Să fi fost toți aceștia bolnavi la cap? Evident că nu, ci, dimpotrivă, unii fac parte dintre geniile umanității.

Despărțirea credinței de rațiune nu înseamnă și despărțirea ei de gândire. Or, se știe că rațiunea este numai una dintre facultățile gândirii, dar mai există și intelectul sau inteligența și speculațiunea. Nae Ionescu era un bun cunoscător al teoriei rațiunii, numită și logică, dar denumirea ar trebui să fie „logică a rațiunii”, deosebită de logica intelectului și de logica speculațiunii. Și numai în prima accepțiune s-ar putea spune că religia (și, ca atare credința) ar fi despărțită de logică, cu precizarea că ar fi vorba de logica rațiunii. S-a dovedit însă, cel puțin pe textele biblice neotestamentare, că lucrurile nu stau chiar așa, ci, dimpotrivă, că majoritatea sunt de o mare coerență logică, cu excepția, ce-i drept, a unor texte fundamentale referitoare la Transcendența Divină. Ceea ce înseamnă că, cel puțin Religia Creștină nu este total independentă de logica rațiunii.

Nae Ionescu avea însă cunoștințe și de logica intelectului, numită logica matematică sau logistică, pe care o considera însă numai ca formă modernă a celei tradiționale. S-a dovedit însă că și aceasta ar avea aplicații în textele biblice. Dar, în mod surprinzător, tocmai urmașul acestuia, Mircea Eliade, fără să încalce prescripția lui Nae Ionescu de a despărți credința și religia de logică, ajunge la formularea unor principii de logică dialectico-speculativă, cum ar fi coincidentia oppositorum care presupune și încălcarea identității și a noncontradicției în domeniile de referință ale sacrului sau ale Divinului, respectiv, în Transcendență și Transcendentalitate, psihologic vorbind, în transconștient și subconștient, în lumea de Dincolo și în lumea de Dincoace, din Ceruri și din Suflet.

Mircea Eliade vorbește explicit, în „Tratatul de istorie a religiilor” despre „logica simbolurilor”, și chiar despre „dialectica hierofaniilor”, dar, credincios și de data aceasta lui Nae Ionescu, în privința despărțirii religiei de filosofie, consideră că „Această logică [dialectico-speculativă] a simbolurilor depășește domeniul propriu al istoriei religiilor pentru a se înscrie printre problemele filosofiei”. Ciudată interpretare! Când „logica simbolurilor” se petrece în domeniul hierofaniilor este chemat filosoful, de regulă fără „experiență religioasă”, să lămurească lucrurile! Putem conchide însă că Mircea Eliade a fost la un pas de logica religiei, despre care s-a vorbit ulterior. Am făcut-o și noi, considerând că „logica religiei” ar fi și rațională, și intelectivă, și dialectico-speculativă, dar mai ales dialectico-speculativă în legătură cu fundamentele textelor neotestamentale, dar pentru aceasta ne-am adresat unui doctorand cu specialitate în teologia dogmatică ortodoxă[1].

Nae Ionescu n-a fost consecvent în privința despărțirii filosofiei de religie. O dovedește ultimul său curs de metafizică (1936-1937) și mai ales capitolul final intitulat „Prin comunitate - pe drumul către Dumnezeu”. Pe linia aceasta l-a urmat și Constantin Noica, tot în partea finală a „Tratatului de ontologie”, în care, fără s-o spună explicit, introduce texte din Credeul ortodox și din Vechiul Testament, care sunt și ele concepute în spirit dialectico-speculativ. S-ar putea conchide că, pornind de la considerațiunile lui Nae Ionescu despre religie, credință, rațiune și logică, cel puțin doi dintre urmașii săi, dar mai ales Mircea Eliade, au ajuns la rezultate remarcabile, unul în domeniul istoriei religiilor, iar celălalt (Constantin Noica) în domeniul filosofiei și al Rostirii filosofice românești, al cărei punct de plecare este traducerea în stilul vechilor scrieri românești a primului verset din „Prologul Evangheliei după Ioan: en arche en ho logos, Întru Început era Rostirea”, din care „întru” și „Rostirea” vor deveni pilonii de bază ai „Sistemului Rostirii filosofice românești”, prin care Constantin Noica și-a înscris numele alături de ale celor mai de seamă filosofi români.