Cu puțin timp în urmă, profesorul Dinu C. Giurescu a împlinit frumoasa vârstă de 90 de ani. S-a născut într-o familie de istorici. Bunicul, Constantin Giurescu, a adus contribuții importante privind istoria evului mediu, iar tatăl său, Constantin C. Giurescu, s-a impus ca unul dintre cel mai valoroși și productivi istorici români, autor de studii, monografii, lucrări de sinteză etc. Dinu C. Giurescu a urmat Facultatea de Istorie a Universității din București, dar chiar în anul absolvirii (1950), tatăl său a fost arestat, deoarece în 1939-1940 a îndeplinit demnitatea de ministru. Ca urmare, Dinu C. Giurescu a trebuit să lucreze într-o societate de construcții până în 1956, după care s-a angajat la Muzeul de Artă al RPR, iar în 1964 la Oficiul de Studii și Documentare al Ministerului Afacerilor Externe. Abia în 1968 (între timp Constantin C. Giurescu fusese eliberat și reîncadrat la Universitatea din București) a putut să acceadă în învățământul superior, în calitate de conferențiar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu". În 1988 a plecat (legal) în S.U.A., de unde s-a întors în iulie 1990. Avea deja o operă solidă, concretizată în zeci de titluri, cuprinzând istoria unor instituții, activitatea unor domnitori, o istorie ilustrată a românilor ș.a., astfel că a fost primit, pe merit, în Academia Română (în 1990 - membru corespondent, în 2002 - membru titular). Nu a făcut parte din rândul celor care au dat „năvală" în această instituție profitând de confuzia creată în vremuri de tranziție (în anii 1990-1991 au fost primiți 36 membri titulari și 81 membri corespondenți, repetându-se situația din 1948-1952, când au fost primiți 38 membri titulari și 49 membri corespondenți).

De-a lungul anilor am avut posibilitatea să colaborez cu profesorul Dinu C. Giurescu (a preferat, ca și tatăl său, să i se spună profesor și nu academician), în calitate de colegi la Catedra de Istoria Românilor, Facultatea de Istorie a Universității din București, participând împreună la dezbaterile științifice organizate, la inspecții speciale pentru gradul didactic I, la referate și examene de doctorat, la susținerea mai multor teze de doctorat, în comisiile mixte de istorie (despre activitatea comisiei româno-bulgare, al cărei copreședinte era Dinu C. Giurescu, am relatat în cartea mea Un istoric pe meridianele lumii, apărută în 2013). După 1990, Dinu C. Giurescu și-a axat activitatea științifică pe analiza celui de-Al Doilea Război Mondial și a perioadei următoare, contribuțiile sale, întemeiate pe documente de arhivă din România și din SUA, fiind esențiale în descifrarea mecanismelor care au condus la răsturnările istorice din acei ani. Remarc faptul că Dinu C. Giurescu a coordonat volumul IX (1940-1947) și volumul X (1948-1989) din Tratatul Istoria Românilor, apărut sub egida Academiei Române.

Dinu C. Giurescu este nu numai nu mare istoric, ci și un mare patriot român. În memoriile sale - intitulate De la Sovromconstricții nr. 6 la Academia Română, publicate în 2008 - constata că după 1989 unii intelectuali „își descoperiseră vocații puternice pentru democrația pluralistă, deși până atunci își văzuseră liniștiți de treburile lor", și că prin „manifestările lor repetate și-au adjudecat - cu de la sine putere - poziția de « formatori de opinie »". Aceștia au fondat „grupuri, asociații, organizații. Au folosit autopromovarea, manifestându-se ca păzitori ai lumii pluraliste. Metamorfozarea unora a fost de-a dreptul uluitoare". În opinia profesorului, cel mai grav este faptul că cei mai mulți dintre acești intelectuali, cu operă subțire, au adoptat o atitudine antinațională, contestând valorile culturale și chiar istoria poporului român.

În numeroase articole publicate în presă, în emisiuni TV, în dezbateri și conferințe publice, profesorul Giurescu a luat atitudine împotriva scoaterii obiectului Istoria Românilor din liceu, a campaniei politice vizând regionalizarea țării (promovată de U.D.M.R. și de unii guvernanți), a condamnat poziția slugarnică a clasei politice față de Uniunea Europeană, distrugerea economiei naționale și înfeudarea țării către companiile multinaționale. A pledat pentru demnitate și patriotism, pentru o României puternică și respectată în lumea contemporană. Evident, profesorul Giurescu nu este o voce singulară, dar prin prestigiul și forța sa de argumentare reprezintă un reper pentru toți cei care iubesc România și doresc ca Centenarul Marii Uniri să o găsească întreagă și puternică. Ca român, și îmi permit a zice, în calitate de coleg, adresez, profesorului Constantin C. Giurescu, urarea: „Să trăiți, că ne trebuiți!"