Acuzat de contemporani pentru pretinsa sa germanofilie din anii Primului Război Mondial și pentru încheierea păcii de la București, „lordul Valah” a fost atribuit o vreme îndelungată la categoria personalităților mai puțin frecventabile din punct de vedere istoriografic.
După Marele Război, pe fondul disputei politice dintre partide, Marghiloman a fost prezentat ca un colaborator cu inamicul și socotit „trădător”. După 1944 - în timpul ocupației sovietice - nu s-a scris despre Unirea Basarabiei cu România, ci despre faptul că armata regală română „atacă și ocupă Basarabia, înăbușind lupta sovietelor revoluționare în Basarabia” (Mihail Roller)[1]. O lungă perioadă, numele său nu era nici măcar amintit, pentru a nu distona cu o anumită viziune triumfalistă asupra istoriei naționale. Iar dacă era totuși menționat, era asociat inevitabil cu o orânduire social-economică și cu un regim politic anacronice, numele său fiind citat doar în legătură cu pacea de la Buftea-București. Alexandru Marghiloman purta, invariabil, pecetea rușinoasă a unui om al „Vechiului Regat”, a unui reacționar.
Schimbarea de după 1989 a facilitat reconsiderarea profundă a experienței trecutului[2], oferind inclusiv posibilitatea „redescoperirii” unor personalități importante din modernitatea românească, în șirul căror Alexandru Marghiloman, - care în cele patru decenii de activitate politică de reprezentant în Adunările Legiuitoare, de membru al guvernelor, de șef de partid sau șef de guvern, s-a dovedit a fi nu numai un incomparabil om de stat dar și un mare român, - ocupă un loc prioritar.
Dificilă o lungă vreme din cauza vicisitudinilor istoriei, studierea vieții, activității și meritelor politice ale lui Alexandru Marghiloman este necesară nu doar pentru a dezvălui traiectoria unei biografii interesante, ci și pentru a înțelege mai bine caracteristicile unei epoci, reflectate în conștiința și în actele unuia dintre protagoniștii ei. Așa cum pe bună dreptate se menționează în lucrări recente, faptul că Alexandru Marghiloman s-a aflat vreme de circa patru decenii în prim-planul vieții politice, că a deținut frecvent portofolii ministeriale, că a ajuns la demnitatea de președinte al Consiliului de Miniștri, - toate acestea reprezintă dovezi de necontestat ale faptului că a fost un om al timpului său, că se recunoștea și era recunoscut ca o personalitate de prim rang a scenei publice românești[3].
Născut la Buzău la 27 ianuarie 1854, Alexandru Marghiloman face parte dintr-o familie care a reușit să se remarce și să se afirme în decursul secolului al XIX-lea. Tatăl său, Iancu Marghiloman, a fost o personalitate extrem de complexă, desfășurând o amplă activitate politică - a fost primar al Buzăului între 1840 și 1848, administrator al județului Buzău și președinte al Consiliului Județean, deputat în Adunarea Electivă a Țării Românești în ianuarie 1859, fiind unul dintre cei care l-au votat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești, - pe lângă faptul că a strâns și o avere considerabilă[4].
După absolvirea colegiului „Sf. Sava” din București, și-a luat doctoratul în drept și în științe politice la Paris (1878). A intrat în magistratură ca procuror la Tribunalul Ilfov (8 ianuarie 1879), demisionând în 1883 pentru a se înscrie în barou. Din iunie 1884 a fost avocat al statului, funcție din care s-a retras după câteva luni, pentru a se lansa în politică[5].
S-a încadrat în gruparea conservatoare „junimistă” (din 1891, Partidul Constituțional), remarcându-se ca parlamentar abil, bun orator și priceput elector[6]. A ocupat mai multe funcții ministeriale: de Justiție (1888, 1891-1895), al Lucrărilor Publice (1888-1890), de Domenii (1890-1891), de Externe (1900-1901), de Interne (1910-1912) și de Finanțe (1912-1914). Din iunie 1914 a devenit șef al Partidului Conservator, iar după declanșarea Primului Război Mondial, a rămas în teritoriul ocupat, acționând pentru intrarea României în conflict de partea Puterilor Centrale. Între 5 martie și 24 octombrie 1918, a deținut înalta funcție de Președinte al Consiliului de Miniștri și Ministru de Interne al României, însă guvernul său a fost, fără îndoială, un guvern de sacrificiu, având menirea de a semna tratatul de pace impus de Puterile Centrale. Acest fapt l-a recunoscut chiar atunci Ion I.C. Brătianu, care a spus că liderul conservator „se sacrifică primind să se înhame la o operă tragică, dar patriotică”, prevăzând și faptul că el „va fi calomniat, ofensat, batjocorit”, dar „trebuie să se știe că acest om a salvat Coroana și Moldova și că acest lucru primează”[7].
Semnarea păcii de la Buftea-București i-a creat lui Alexandru Marghiloman mari neplăceri și pierderea capitalului politic, astfel încât, după o lungă perioadă de timp în care programul și doctrina conservatoare au jucat un rol important în viața politică a Vechiului Regat, curentul de opinie conservator a intrat într-un proces de eroziune, la sfârșitul Primului Război Mondial atestându-se două partide conservatoare: Partidul Conservator și Partidul Conservator-Naționalist. În pofida eforturilor lui Alexandru Marghiloman de revigorare a partidului pe care îl conducea - devenit Partidul Conservator-Progresist - acestea au fost fără succes, astfel încât în alegerile parlamentare din 1922, formațiunea respectivă nu a obținut nici măcar un mandat, fiind practic scoasă din viața politică[8]. Formal, Partidul Conservator-Progresist a existat până la moartea lui Alexandru Marghiloman, în mai 1925, când cei câțiva partizani ce-i rămăseseră devotați s-au înscris în Partidul Poporului.
Încercând să supraviețuiască în noile împrejurări istorice după înlăturarea de la guvern, liderul conservator Alexandru Marghiloman a anunțat la 1 decembrie 1918 un nou program al grupării sale politice, în efortul de a convinge că trăinicia partidului ar fi constat în „superioritatea” ideilor, nu în numărul membrilor săi [9]. Printre ideile noi pe care le cuprindea Partidul Conservator-Progresist, la loc de frunte se afla selectarea micilor proprietari, în sensul formării unei pături de țărani înstăriți, văzută ca premisă a stabilității sociale la sate. Totodată, sub înrâurirea noilor curente de idei din perioada imediat postbelică, Alexandru Marghiloman introduce în preocupările sale doctrinare și în programul partidului pe care-l conducea principiul reformelor sociale, ideile de dreptate și solidaritate socială.
Ideile respective, alături de alte concepte și principii de bază aduse la zi, ale doctrinei acestui partid au fost dezvoltate de conducătorul partidului în conferința sa „Doctrina conservatoare”, ținută la 18 februarie 1923 la solicitarea Institutului Social Român[10].
Se evidențiază o foarte bună cunoaștere a universului doctrinelor politice din acea perioadă, oratorul invocând numeroase și diverse exemple din viața politică a unor țări ca Franța, Marea Britanie, S.U.A., Belgia ș.a., pentru a-și susține și argumenta propriile idei. Menționează, pe bună dreptate, că titulatura de „partid conservator” și, în opoziție cu acesta, în forma sa clasică, „partidul liberal sau radical”, nu sunt decât niște etichete, care nu corespund neapărat și întotdeauna fondului lor. Astfel, sub imperiul necesităților politice și sub constrângerea momentului, partide conservatoare se vedeau uneori nevoite să renunțe la ortodoxia lor conservatoare, la fel cum și la partidele liberale, „vorba mult slăvită de libertate nu corespunde întotdeauna cu noțiunea de libertate”[11].
În opinia lui Alexandru Marghiloman, conservatorismul este o doctrină care, în mersul și în evoluția unui stat, al unei societăți, nu pierde niciodată din vedere două lucruri esențiale: a) învățămintele trecutului, tradiția, și b) starea reală a țării și societății. Altfel spus, conservatorismul este doctrina care nu admite progresul prin salturi și, astfel înțeleasă, este capabilă să se adapteze oricărei forme de guvernare.
Al doilea lucru esențial în doctrina conservatoare îl constituie tradiția. În opinia lui Alexandru Marghiloman, „popoarele cu tradiții au individualitate”, conferindu-le „o structură solidă”. Invocă diferite exemple în această privință, din istoria Spaniei, Franței, Marii Britanii.
Opusul popoarelor cu tradiții și individualitate îl reprezintă țările fără tradiții, exemplul cel mai pregnant, în opinia lui Al. Marghiloman, fiind ilustrat de Rusia din anii de după lovitura de stat bolșevică din toamna anului 1917: „țară cu 170 milioane de oameni, călare pe două continente”, fiind, cu toate acestea, „o țară fără tradiție”. „De unde, de altminteri, să aibă tradiție? - se întreba Al. Marghiloman. - Tradiția proprietății? Cum o poate avea un popor care n-a cunoscut proprietatea decât sub forma colectivă a mirului? Tradiția libertății? Cum s-o aibă un popor a cărui masă rurală n-a fost eliberată decât în zilele noastre de țarul Alexandru al II-lea și a cărui masă cetățenească n-a văzut libertatea decât sub aspectul permisiunii autorității administrative de a te mișca? Tradiție religioasă? Cum s-o aibă un popor la care popa devine supraveghetorul în numele poliției și al cărui cap suprem sunt un împărat laic și un procuror laic al Sfântului Sinod?”. „Țară fără tradiție, n-a rezistat la cel dintâi șoc serios pe care l-a avut într-o convulsie generală. Poporul rus a acceptat ieri tirania absolutismului; se supune astăzi orbește tiraniei sovietice. Pe nici un popor nu s-a încercat experimentarea celor mai crude teorii comuniste cum s-a încercat asupra poporului rus și de șase ani poporul le suportă cu aceeași resemnare cu care câinele rănit, în colțul unde s-a târât, nu cere decât să-l lași în pace, chit că moare fără ajutor”[12] - constată Al. Marghiloman.
Așadar, doctrina conservatoare, în opinia lui Alexandru Marghiloman, era tradiționalistă și socială. În ce privește primul aspect, tradiționalismul, el îl definea ca rezidând în tradiția religioasă și în aceea a proprietății. „Când, prin studiul real al situației actuale, - afirma liderul conservatorilor recurgând chiar la unele idei proprii forțelor de stânga, - doctrina conservatoare s-a convins [...] că nu poate fi fraternitate când așa de mari sunt deosebirile de clasă, că nu poate fi egalitate reală când nu este egalitate de situațiune, egalitate economică; că nu poate fi libertate reală când omul n-are un minim de trai asigurat, - doctrina conservatoare a devenit socială”, luând „inițiativa de asistență a mulțimii producătoare”[13].
În pofida încercărilor politice de supraviețuire, fiind dispus a face tot felul de compromisuri, inclusiv doctrinare, până la a avea chiar un rol secundar într-o formațiune politică, Partidul Conservator-Progresist s-a destrămat, treptat, părăsind definitiv arena politică odată cu moartea liderului său, fără să fi fost dat un răspuns la întrebarea esențială a acestuia: „ideile conservatoare, or avea ele darul să se impună odată poporului român?”, chiar dacă „ideile conservatoare”, așa cum considera Alexandru Marghiloman, constituiau „garanția adevăratului progres al societății românești”[14].
Destinul lui Alexandru Marghiloman se confundă, până la un punct, cu cel al conservatorismului românesc. Intrat în viața politică de partea junimiștilor lui Petre P. Carp, devenind discipolul preferat al acestuia, Alexandru Marghiloman s-a impus în Partidul Conservator ca unul dintre cei mai influenți, inteligenți și capabili politicieni. Din nefericire, apogeul Partidului Conservator a coincis cu una dintre perioadele cele mai grele ale istoriei naționale, aceea a Primului Război Mondial. Ales președinte al Partidului Conservator în chiar anul declanșării conflagrației mondiale, Alexandru Marghiloman avea să fie martor al încercărilor prin care trecea țara, ca și al procesului inevitabil de destrămare a formațiunii politice pe care o conducea. Lunile în care s-a aflat în fruntea guvernului României, în 1918, au fost marcate de episoade controversate, dintre care, fără îndoială, cel mai discutat rămâne încheierea păcii cu Puterile Centrale, prin Tratatul de la Buftea-București. Chiar dacă Alexandru Marghiloman și-a legat numele, în primul rând, de primul dintre cele trei acte ale Marii Uniri din 1918, - Declarația Sfatului Țării de Unire a Basarabiei cu România din 27 martie / 9 aprilie 1918, - contemporanii l-au asociat inevitabil anume cu momentul dramatic al semnării Tratatului de la Buftea-București, reproșându-i-se fără temei colaborarea cu inamicul și trădarea intereselor țării.
Din nefericire, posteritatea a reținut, până recent, aceeași pecete nefavorabilă, fapt ce nu ajută la înțelegerea complexității personalității sale. În același timp, destinul său se suprapune cu acela al decăderii formațiunii în fruntea căreia s-a aflat. Anii de după război relevă incapacitatea Partidului Conservator de adaptare la dinamica vieții social-politice. În timpul interbelic, marcat de ieșirea și afirmarea maselor pe scena istoriei, Marghiloman și conservatorii nu au fost capabili de o reacție articulată. Din această perspectivă, sfârșitul carierei politice a celui supranumit „lordul valah” are o semnificație aparte.
După cum remarcă istoricul Ioan Stanomir[15], zenitul lui Alexandru Marghiloman - și al conservatorismului, în mod implicit - este situat între cele două păci de la București - cea din 1913, marcând încheierea celui de-al doilea război balcanic, și cea din 1918, cu Puterile Centrale, sub presiunea ocupantului. Între ele este un arc de timp, care corespunde unei translații de la glorie și prestigiu la decădere și înfrângere.
Notă - Comunicare prezentată în cadrul Sesiunii științifice „Alexandru Marghiloman, artizan al Unirii Basarabiei cu România - un destin în istorie” (Academia de Muzică, Teatru și Arte plastice - Chișinău, 7 mai 2022).
Nota redacției - Cu prilejul zilei de 9 mai 2022, „Ziua Independenței României”, drept recunoștință datorată „Celor care simt și gândesc românește!”, pentru verticalitatea ținutei morale Redacția ART-EMIS a confirmat „Demnitatea de român” domnului Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu în calitate de colaborator al revistei.