M-am născut la 23 februarie 1931 într-o familie de țărani olteni, în satul Gogoșița, comuna Gogoșu, situat la extremitatea nord-vestică a județului Dolj, aproape de limitele județului Mehedinți. De altfel, familia mea la origini se trage din Mehedinți, din localitatea Vlădaia, de unde ne vine și numele. Strămoșii mei mai îndepărtați s-au înrolat, ca și alți tineri din partea locului, în mișcarea lui Tudor Vladimirescu cu care au avut întreg parcursul ce însuși conducătorul mișcării l-a urmat până la înfrângerea răscoalei, când Tudor a fost răpus mișelește undeva pe lângă Târgoviște, același loc parcă blestemat unde, cu peste un secol și jumătate mai târziu, s-a produs o altă tragedie. Cei patru frați au plecat din Vlădaia Mehedințului, satul de origine al familiei, de unde vin și numele Vlad, Vladu, Vlăduț și niciunul nu s-a mai întors acasă, în locurile natale, de teama represiunii organelor puterii care îi urmăreau. După cum se știe, înfrângerea răscoalei s-a făcut cu sprijinul, pe de-o parte, al armatelor rusești care deja ocupaseră Țara Românească și, pe de altă parte, al Turciei, care stăpânea de fapt aceste locuri.

Toți cei care, într-o formă sau alta, participaseră la răscoală au început să fie urmăriți și, de frica autorităților, mai cu seamă de teama puterilor ocupante, s-au refugiat care încotro. Cei din neamul Vlădanilor s-au așezat acolo unde mai târziu a fost locul meu de naștere. Pe vremea când au venit în acele locuri, situate astăzi pe raza comunelor Botoșești-Paia și Gogoșu, cu satele Gogoșița și Ștefănel, erau codri de nepătruns, făcându-și bordeiele în inima pădurii. La început nu au avut pământ, dar și-au procurat mai târziu, însă au avut vite, mai cu seamă oi și și-au întemeiat gospodării. Pământul, în cea mai mare parte, era în stăpânirea marilor proprietari. Sătenii au căpătat pământ abia după ce domnitorul Cuza a hotărât împroprietărirea țăranilor. În partea locului, ca de altfel pe întreg întinsul Olteniei, Alexandru Ioan Cuza a fost proslăvit și a rămas pentru veșnicie în sufletele românilor pentru că a dat pământ țăranilor. Nu întâmplător în inima Craiovei se înalță unul dintre cele mai frumoase monumente ale marelui domnitor. Ca urmare a actului istoric înfăptuit de Cuza, așezările rurale au început să crească și să se dezvolte din punct de vedere economic, astfel că și satul meu, în anul în care m-am născut - 1931, devenise deja comună. Pe vremea aceea locuitorii satului nu aveau alte ocupații decât cele legate de munca pământului. Nici măcar creșterea animalelor nu era o preocupare de bază, deși existau condiții naturale pentru aceasta.

Tata a terminat școala generală de șapte clase, care se înființase ca urmare a Reformei învățământului inițiată de Spiru Haret, iar mama nu a urmat decât trei clase primare. Bunica după tată era neștiutoare de carte, iar bunicul patern învățase doar patru clase. Bunicul matern era însă cu o educație mai bine conturată... făcuse școala de meserii. Se născuse într-un târgușor care mai târziu a devenit oraș, Plenița, situat într-o regiune agricolă foarte bună, propice inclusiv culturii viței de vie. Era considerată pe vremea copilăriei mele ca o zonă care se situa ca potențial viticol după Drăgășani și Segarcea. De altfel, vinul de Plenița, îndeosebi cel roșu, era renumit. Bunicul a învățat meseriile de tâmplar, dulgher, zidar și nu mai știu câte altele. Ca un meseriaș polivalent, după planuri proprii, a construit mai multe școli în satele din jur. De asemenea, a ridicat și câteva biserici și, ceea ce pe mine, copil fiind, m-a uimit, a lucrat în filigran catapetesmele, adică pereții despărțitori dintre altarul și naosul bisericii, de fapt partea cea mai elaborată dintr-un lăcaș de cult ortodox.

Bineînțeles că nu a făcut avere, n-a avut decât vreo două pogoane de pământ pe care le moștenise de la părinți. A avut însă și mari necazuri în viață. Faptul că primele două soții i-au decedat la câțiva ani după căsătorie, lăsându-l cu trei copii mici, vorbește de la sine.
Bunica maternă era de loc din satul în care m-am născut eu și provenea dintr-o familie înstărită, cu 10-15 hectare de pământ și mai multe perechi de boi. Tot acolo l-a cunoscut și pe bunicul venit la lucru în zona respectivă: construise o biserică într-o localitate vecină și trei cișmele la Gogoșița. Ca o particularitate în acea parte de țară este faptul că, din pământ, ies la suprafață puternice izvoare naturale care, captate, sunt transformate în fântâni, în expresia locală cișmele sau știubeie.

Bunica a adus ca zestre în familia nou întemeiată câteva hectare de pământ, mai multe vite și o salbă de galbeni. Din păcate, însă, a murit prea devreme, lăsând în urma sa doi copii - mama de doi ani și pe fratele dânsei de un an. Rămânând cu doi copii mici, bunicul a trebuit să se recăsătorească, numai că și cea de-a doua soție a decedat după câțiva ani, lăsând orfan de mamă un copil mic. În acea situație, cum nu se putea mai grea, bunicul s-a recăsătorit pentru a treia oară. Din cea din urmă căsătorie au mai rezultat încă trei copii. Dar bunicul a trăit și o mare satisfacție: toți copiii lui, patru băieți și două fete, au fost buni în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului. Băieții, urmând exemplul tatălui lor, au învățat diverse meserii, devenind specialiști foarte buni. Fetele au învățat, pe lângă ceea ce trebuiau să fie - gospodine - și croitoria, mai cu seamă pentru nevoile obișnuite ale casei. Deci, aceasta este, în linii mari, originea familiei mele, locul unde m-am născut și am crescut până am intrat la liceu.

Tatăl prizonier la Stalingrad și patru ani în lagărele siberiene

Începând din 1938 tatăl meu era acasă numai câteva luni pe an, pentru că deja începuseră concentrările, care se făceau pe zone. Mi-aduc aminte că o primă concentrare cu Regimentul 9 Artilerie din Craiova și care a durat câteva luni, a făcut-o pe aliniamentul Focșani-Nămoloasa-Galați. Mai târziu am aflat că acolo era un fel de „Linie Maginot" a României. După aceea, a fost trimis mai sus, în Moldova. În anul următor, nici nu-mi mai amintesc unde a făcut concentrarea, pentru ca în 1940 cedarea Ardealului să-l găsească cu regimentul la Zalău. Poate că n-aș fi ținut minte dacă nu mi-ar fi rămas atât de vie în memorie o povestire a tatălui meu. Era vorba despre momentul în care s-a anunțat cedarea Ardealului de Nord Ungariei, iar regimentul a primit ordin să se retragă. Faptul că această unitate fusese dusă din Oltenia în nord-vestul Transilvaniei, însemna că guvernul țării și Comandamentul Suprem al Armatei din acea vreme aveau suficiente date și informații cu privire la ceea ce se punea la cale cu privire la zona respectivă. Dar, probabil, sperau că lucrurile nu se vor precipita iar armata va avea suficient timp de pregătire pentru o eventuală ripostă. Și când a fost primit ordinul de retragere în garnizoana de origine, ofițerii au început să plângă în fața ostașilor. Nu numai că se pierdea o parte din țară, ci și pentru că se simțeau jigniți că trebuie să plece din zonă fără să tragă un foc de armă. De unde am înțeles cât de adânc era patriotismul celor care comandau Armata în acel timp. Și lucrul acesta s-a transmis evident și la nivelul soldaților...

Tatăl meu, ca aproape orice oltean, a dorit să ajungă la gradul de sergent. O dată cu avansarea în grad, a fost numit și comandant de tun. N-a mai durat decât un an și a fost mobilizat printr-un sistem, pe care, pentru timpul acela, îl consider judicios. Fiecare soldat la încheierea stagiului militar, când era lăsat la vatră, primea Livretul militar cu care se prezenta la verificările periodice. Livretul conținea și indicative pentru situația în care militarul trebuia mobilizat. Când s-a declarat mobilizarea, centrele militare au transmis primăriilor indicativele, iar acestea le-au afișat, precizând data până la care rezervistul trebuia să se prezinte la unitate. După câteva săptămâni, aflând că regimentul urma să plece de la Craiova, împreună cu bunica, mama și sora am mers să-l vedem pe tata. Regimentul său părăsise cazarma și era dislocat în Lunca Jiului. Peste câteva zile am fost înștiințați că regimentul a fost deplasat la Calafat, unde s-a îmbarcat pe șlepuri și a pornit pe Dunăre cu destinația Reni, pe Prut. Acolo au fost debarcați, și-au luat în primire pozițiile, pentru ca, la scurtă vreme să înceapă războiul și să între în luptă din a doua noapte. Apoi a parcurs distanța inimaginabil de lungă de la Prut până la Volga pe jos sau pe afetul tunului. În noiembrie 1942, în încercuirea de la Stalingrad, a căzut prizonier și a fost dus în mai multe lagăre, mai toate situate în Siberia. Acolo a muncit din greu la tăiat de păduri și la diverse alte lucrări, mai ales în construcții. Mulți din cei cu care a căzut în prizonierat n-au putut să supraviețuiască, el însuși s-a îmbolnăvit de tifos, dar a reușit să scape cu viață, revenind acasă abia în toamna lui 1946.

Și, apropo de tatăl meu.... Am ceva pe suflet care m-a afectat mult în anii din urmă. Despre mine și activitatea instituției pe care am condus-o au fost spuse și bune și rele, ceea ce, până la un punct, este de înțeles. Mă doare, însă, că anumiți „istorici" încearcă să arunce cu noroi în memoria tatălui meu, crezând că astfel îmi vor da lovitura de grație sau că mă vor face să-mi plec capul în fața linșajului mediatic al unor indivizi aflați în slujba străinătății. Se crede oare cu putință că unui sergent al Armatei române, care a plâns la cedarea fără luptă a Ardealului de Nord, a luptat pe frontul uriaș care s-a întins de la Prut la Volga, a căzut prizonier la Stalingrad și apoi s-a îmbolnăvit de tifos tăind cinci ani păduri în taigaua siberiană putea să i se rupă sufletul după cei care i-au năpădit țara și după alogenii aduși pe tancuri și instalați la putere în România după 23 August 1944? Evident că nu, însă tatăl meu a preferat să trăiască în tăcere o asemenea dramă, pentru a nu-i face rău fiului său, care abia pășise în viață și nu știa ce-i va rezerva viitorul!

Între cursuri și activitatea politică

Cursurile primare le-am făcut în satul natal, cu rezultate bune, iar liceul la Craiova. Bacalaureatul l-am promovat în anul revenirii tatălui meu din Rusia. Anii de liceu pe care i-am făcu în totalitate la internat, au avut un mare rol în formarea mea, iar școala care a fost pentru mine și casă mi-a rămas în suflet pentru totdeauna... Chiar și clădirea liceului, de cum i-am pășit pragul, m-a impresionat. Este o construcție ce se situează printre cele mai frumoase instituții publice din oraș și a fost înălțată de Gheorghe Chițu, fost ministru al Educației, care era originar din zonă și a revenit în câteva rânduri ca primar al Craiovei. Drept mulțumire pentru ceea ce a lăsat orașului și întregii regiuni, numele său a fost pus pe frontispiciul liceului. Și în prezent clădirea are o destinație dintre cele mai bune cu putință, aceea de sediu al Universității de Medicină din Craiova. Așa cum spuneam, anii de liceu i-am făcut la internat, cu bursă, pentru că aveam note foarte bune, iar mama nu avea mijloacele bănești necesare pentru a suporta cheltuielile aferente studiilor.

În activitatea politică am intrat foarte timpuriu. La vârsta de 16 ani am fost primit membru al P.C.R. Mai târziu, pe când eram prim-secretar al U.T.M. din Plasa Băilești, la verificările de partid, unii din membrii comisiei împuternicită de Comitetul regional de partid Oltenia, mi-au pus o sumă de întrebări pentru a se convinge de maturitatea gândirii mele și de faptul că am intrat conștient în partid. Am trecut cu succes acest examen greu, de care îmi amintesc cu plăcere. Înainte de a mă consacra activității politice, am lucrat ca învățător. Conștient că pentru o asemenea activitate trebuie să ai și calificarea necesară, am urmat, la fără frecvență, cursurile Institutului pedagogic. A fost o muncă pe care am făcut-o cu multă plăcere. Pe parcursul vieții au fost momente în care am regretat plecarea din învățământ. Concomitent, am desfășurat o intensă activitate politică. Drept urmare, am fost promovat în conducerea organizației de tineret, începând de la funcția de secretar de plasă (raion), până la cea de secretar al Comitetului județean Dolj. La începutul anului 1948, am fost promovat la Comitetul Central al U.T.M. Aici am fost repartizat la sectorul care se ocupa de pregătirea și perfecționare cadrelor, ceea ce m-a atras nespus de mult. În această calitate, am lucrat ca lector la școlile C.C. al U.T.M. de la București, de la Timișul de Sus, județul Brașov și de la Vălenii de Munte, județul Prahova.

Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Ești cel mai tânăr și, poate cel mai potrivit pentru misiunea importantă ce urmează să v-o încredințăm".

La sfârșitul lunii martie sau începutul lui aprilie 1949, am fost chemat la Secretarul general al U.T.M., Gheorghe Florescu, un om a cărui amintire mi-a rămas de neuitat. Fusese tipograf de meserie și camarad de închisoare cu Gheorghe Gheorghiu-Dej și cu alți fruntași comuniști. Era un muncitor cu un nivel de cultură generală mai ridicat. Probabil că meseria de tipograf îl ajutase cel mai mult să se lumineze. Fusesem convocați la dânsul patru activiști ai Comitetului Central și ne-a comunicat că urmează să primim o misiune foarte importantă. Pentru acesta trebuia să plecăm imediat împreună la Comitetul Central al partidului. Ne-am uitat întrebători unul la altul, fără a putea să ne dăm vreo explicație. Grupul celor patru era alcătuit din Aurora Roșca, o fată adusă de la Petroșani. În timpul întâlnirii cu Dej mi-am dat seama că familia ei fusese cunoscută în ilegalitate. Al doilea era Nicolae Matei, fost ilegalist, al treilea – Grigore Daia, muncitor stahanovist la Șantierele Navale de la Turnu Severin, iar al patrulea eram eu. Ne-am înghesuit într-o mașină Skoda, cu care am ajuns la Comitetul Central, care avea atunci sediul în Aleea Alexandru, unde funcționează în prezent Ministerul de Externe. Ajunși acolo, am fost conduși la biroul lui Teohari Georgescu, care era Secretar al CC și ministru de Interne. Nu aveam cum să mă gândesc atunci că peste câțiva ani ar urma să devin ofițer al Ministerului Afacerilor Interne și să intru în subordinele personalității în fața căreia mă aflam în acel moment.

La întâlnirea cu Teohari Georgescu, am fost informați că vom fi primiți de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Era prima dată când urma să mă aflu în fața celui mai important om politic al timpului. Bineînțeles că nu numai eu ci și ceilalți am fost cuprinși de emoție. Am fost conduși la cabinetul lui Dej, în Sala de Consiliu și, la foarte scurt timp, însoțit de Teohari Georgescu și de Gheorghe Florescu a intrat și Gheorghe Gheorghiu-Dej. S-a așezat în capul mesei, a venit cu un dosar, l-a deschis, l-a răsfoit, erau probabil referatele noastre de cadre, după care ne-a fixat cu privirea pe fiecare în parte. A început cu Aurora Roșca. Zice: „Nu credeam că o să te întâlnesc aici". Apoi a întrebat-o dacă părinții sunt sănătoși. Mergând mai departe, zice: „Pe Matei îl cunosc bine, a stat împreună cu mine peste un an în aceeași celulă la Închisoarea de la Caransebeș". Despre Daia știa în ce acțiune formidabilă din acel timp fusese angrenat și apoi s-a oprit la mine, zicând: „Ești cel mai tânăr dintre toți dar, poate că ești cel mai indicat pentru ceea ce urmează să faceți. Vă dăm o sarcină foarte importantă" - parcă a numit-o chiar istorică! „Știți că în toate țările, în toată lumea, există organizații pentru tineret și pentru copii. Noi avem de-acum o organizație puternică pentru tineret, dar nu avem și una pentru copii... Este foarte important ca și copiii din primele clase să fie cuprinși într-un sistem care să le faciliteze educația. Vouă vă revine sarcina să vă ocupați de înființarea unei asemenea organizații, iar noi vă vom ajuta cu tot ce trebuie, vă vom pune la dispoziție toate mijloacele. Dar voi sunteți cei care veți munci ca să creați această organizație. Și s-o faceți bine! Sigur, vă veți inspira și de la alții, dar să aveți în vedere că această organizație este pentru copiii din România și pentru români. Să vă gândiți și voi cum să-i spunem, că trebuie să-i dăm și un nume. Nu-i putem spune organizație de cercetași, că asta este deja în America... Poate la ei se potrivește, dar la noi nu cred. Cel mai bine s-ar potrivi numele de străjerie, pentru că vine de la străjerii lui Ștefan cel Mare, dar nemernicul de Carol al II-lea, sfătuit de Richard Franasovici, a batjocorit numele acesta atât de frumos de străjer. Nu vreau să vă țin o lecție de istorie, dar vă reamintesc că « Marele străjer », cum se autointitula Carol al II-lea, transformase ceva frumos - Straja Țării - într-o organizație paramilitară, instrumentată politic și propagandistic, apropiată pe alocuri, ca structură, disciplină, simbolistică etc. de « Hitlerjugend » (Tineretul hitlerist)".

La o zi sau două după această întâlnire, într-o ședință a Secretariatului C.C. al U.T.M., s-a hotărât ca Aurora Roșca să fie numită șefă a Secției de Școli și Pioneri a Comitetului Central al U.T.M., Nicolae Matei și Grigore Daia în funcția de adjuncți ai șefului Secției, iar eu în cea de șef al Sectorului de Pregătire și Perfecționare a Cadrelor.Am deținut această funcție până în noiembrie 1951 când, venindu-mi timpul de încorporare, aveam de ales: să fac sau nu armata. Primul-secretar Gheorghe Florescu nu voia să mă lase să plec. Ba m-a și „amenințat" în câteva rânduri: „Măi, ție sub nicio formă nu-ți dau drumul".
- Va urma -

Adaptare după versiunea publicată în revista „Periscop", publicație a Asociației cadrelor militare în Rezervă și în Retragere din serviciul de Informații externe, nr. 4/36, octombrie-decembrie 2016, rubrica „Memorialistică", seria „Consemnări", rezultat al convorbirii dintre domnul general-colonel (r) Iulian N. Vlad, ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului în perioada 3 octombrie 1987 - 31 decembrie 1989, domnul general de brigadă (r) Petru Neghiu și domnul colonel (r) Alexandru Omeag.