Nicolae Ceaușescu: „Vlad, am hotărât să te numim Șef al Securității"

În toamna lui 1987, am fost chemat din nou la Cabinetul 1. Odată cu mine a intrat și ministrul George Homoștean, care dăduse deja funcția în primire. Îl mutase, din nou, la Hunedoara, înainte de a-l numi ambasador la Praga, unde l-au prins evenimentele din '89. Tudor Postelnicu nu fusese încă investit ministru. L-a numit odată cu mine. M-a chemat pe mine primul. Am intrat la Ceaușescu împreună cu premierul Constantin Dăscălescu și, bineînțeles, cu Emil Bobu. Ne-a invitat să luam loc și, fără niciun fel de introducere, a intrat direct în subiect: „Vlad, am hotărât să te numim Șef al Securității. O sarcină foarte importantă și extrem de grea. Cred că îți dai seama. Unii au mai făcut și alte propuneri. Eu am hotărât însă ca tu să preiei această funcție de mare responsabilitate și cred că o să-ți faci datoria cu prisosință. Uite, o să meargă Dăscălescu să-ți facă instalarea".

Ceea ce bănuiam, se confirmă: Tudor Postelnicu urma să fie numit ministru de Interne. De altfel, el a intrat imediat după mine și, după aproximativ zece minute a ieșit din biroul lui Ceaușescu și am plecat împreună la sediul Ministerului de Interne. Postelnicu era atât de emoționat încât pe tot drumul de la Comitetul Central până la minister nu a scos o vorbă! Dar poate că „emoția" avea și o alta explicație... Nu m-a întrebat nimic și nici eu nu i-am spus nimic! Au fost convocați rapid șefii de direcții, prim-ministrul Constantin Dăscălescu a spus câteva cuvinte și a plecat. A fost un moment delicat, aș putea spune, care nu i-a căzut bine proaspătului ministru de Interne: nici nu ieșise premierul din sala de consiliu, că mai mulți dintre participanți s-au grăbit să mă felicite, iar primul care a făcut acest gest, poate chiar cu prea multă efuziune, a fost generalul Emil Macri, cu care lucrasem zeci de ani. Vă dați seama că manifestarea de bucurie a lui Macri și a altora dintre colegii mei l-a indispus pe ministrul Postelnicu. Normal ar fi fost să-l felicite întâi pe ministru și apoi pe mine! Peste acest moment Postelnicu nu a putut trece. Nu după mult timp, mi-a spus: „Tovarășe general, n-am știut că între dumneavoastră și generalul Macri sunt relații atât de strânse...!". Și așa, în noiembrie 1987, am preluat această funcție. Nu știu daca a doua sau a treia zi, a trebuit să mă duc cu o lucrare la Președinte. I-am prezentat o notă cu informații dintre cele mai sensibile. După ce a parcurs nota și a văzut despre ce e vorba, a zis: „Bine, las-o la mine și ți-o trimit eu. Dar știi ce, Vlad, vreau să-ți spun ceva ce nu ți-am spus alaltăieri... Măi, ține minte că Postelnicu n-a vrut să te numesc pe tine. El a venit cu alte propuneri. Așa că fii atent cum lucrezi cu el". Am înțeles că trebuia să fiu prudent. Și așa am fost.

Fotografii între doi președinți

Timp de 11 ani, pe lângă atribuțiile funcției pe care o îndeplineam, mi s-a încredințat și misiunea de a pregăti vizitele în străinătate ale șefului statului. Niciodată în acest timp nu am primit nici cel mai mic reproș. Dimpotrivă, s-au făcut multe aprecieri pozitive. În prima decadă a lunii mai 1984, am plecat în Pakistan, pentru a pregăti vizita președintelui României. Știam că Pakistanul se confrunta cu multe probleme, mai ales din punctul de vedere al securității. Când președintelui Ziaul Haq i s-a raportat că grupa venită din România pentru pregătirea vizitei este condusă de un general, i-a spus șefului protocolului de stat că vrea să-l cunoască personal. Oricum, eu aveam în plan să mă prezint la dânsul, dar dacă se anticipa primirea era cu atât mai bine. M-am prezentat la Palat, președintele m-a primit imediat, i-am relatat în principiu despre misiunea mea, apoi a zis: „Domnule general, astă seară luăm masa împreună. Vom putea discuta mai pe îndelete". În ziua când Președintele României a sosit în Pakistan, la aeroport a fost așteptat de președintele Ziaul Haq, care a venit personal să-l primească. Până la deschiderea ușii avionului, aghiotantul președintelui pakistanez s-a apropiat de mine și mi-a spus că Ziaul Haq mă invită să stau lângă dânsul. M-am dus și, politicos, i-am raportat că locul meu trebuie să fie acolo unde erau aliniați oficialii români sosiți anterior și membri ai Ambasadei noastre. Eu trebuia să urc în avion după oprirea motoarelor, odată cu șeful protocolului țării gazdă și să raportez dacă „pe pământ este pace sau război", se înțelege metafora! Cu alte cuvinte, dacă situația era sub control și nu există riscuri de securitate pe perioada vizitei. Delegația a coborât și, după momentele de protocol prevăzute în program, s-a deplasat la reședința rezervată înaltului oaspete român.

L-a scurt timp, Președintele României a mers la Palatul Prezidențial, unde a fost întâmpinat de omologul său pakistanez, membri ai corpului diplomatic, politicieni autohtoni și reprezentanți ai mass media pakistaneze și străine. Eu eram la locul meu, mai retras, astfel încât să-l pot observa pe șeful statului și să pot comunica cu dânsul din privire. Vine, din nou, aghiotantul pakistanez cu care mă împrietenisem într-un fel, și-mi spune discret că mă cheamă președintele. Zic: „Care Președinte?" „Domnul Președinte Ziaul Haq". M-am dus, era lângă șeful statului român, și discutau împreună. La un moment dat îi spune: „Domnule președinte, vă rog să fiți de acord să facem o fotografie cu domnul general, noi trei". Ceaușescu a dat afirmativ din cap. Facem fotografia, se încheie solemnitatea și plecăm la reședință, dar de cum mă vede tovarășa, mă și întreabă pe un ton răstit: „De ce-ai venit tu acolo, lângă tovarașu' ?". „Tovarășe Ceaușescu, dumneavoastră ați observat ca am fost chemat" am răspuns prompt. Auzind discuția, Ceaușescu s-a apropiat și i-a spus: „Să știi dragă că a făcut bine că a venit. L-a chemat președintele pakistanez și eu am fost de acord".

A doua zi dimineață, în timp ce se plimba pe aleile parcului palatului, Președintele Ceaușescu îmi zice: „Vlad, vii și tu la tratative!" Am rămas surprins, pentru că prin natura misiunii aveam de îndeplinit cu totul alte responsabilități. În delegația oficială erau Ion M. Nicolae, viceprim-ministru, ministrul de externe Ștefan Andrei și alți câțiva miniștri de la departamentele economice. Ceaușescu avea însă un simț deosebit al perceperii unor situații neprevăzute sau greu previzibile, favorabile sau nu. Și-a dat seama că Ziaul Haq are o simpatie aparte pentru militari – el însuși fiind general cu patru stele – așa încât i se pot deschide niște portițe, astfel că, din ordinul dânsului, am luat parte la toate convorbirile cu autoritățile pakistaneze.

Se termină vizita în Pakistan, mai facem o escală la Abu Dhabi, după care ajungem la București. La aeroport, printre oficialități, erau miniștrii George Homoștean și Tudor Postelnicu. Ultimul, după ce dă mâna cu mine, zice:
„- Au fost ceva probleme?
- Nu. Vizita s-a desfășurat în deplină securitate".
După care Postelnicu mă întreabă:
- Tovarășe general, mai veniți și pe la minister?
- Da, desigur... și m-am dus la minister.
De-abia am intrat în birou și-mi dă telefon.
- Tovarășe Vlad, veniți până la mine. M-am dus. Am întrebat:
- Cine-i înăuntru?" Era Petru Enache, Secretarul cu propaganda al C.C., pe care îl cunoșteam de când era prim-secretar al U.T.C. la Iași. Am intrat și, după ce m-am așezat pe scaunul liber din fața biroului, Postelnicu mă întreabă:
- Cum a ieșit vizita?
I-am precizat că, din punctul meu de vedere, nu au fost probleme.
- Altceva, zice, uitând-se întrebător către mine?
- Altceva deosebit n-as avea ce să vă spun. Nu s-a întâmplat nimic deosebit care să fi privit securitatea președintelui.
Se uită țintă la mine și, după o pauză care nu prevestea nimic bun, trage sertarul biroului și scoate o fotografie, pe care desigur i-o adusese Petru Enache de la Agerpres...
- Dar cu poza asta ce e?
Era fotografia cu mine, între cei doi șefi de stat.
- Este foarte simplu, zic, este președintele nostru împreună cu președintele Pakistanului. - Da, dar dumneavoastră ce căutați aici, la mijloc?
- A fost ordinul tovarășului președinte! Vădit dezamăgit, a pus fotografia în sertarul biroului, zicând:
- Bine, tovarășe, dar de ce nu spuneți de la început?"

Sergiu Nicolaescu - un trădător

Ideea organizării mitingului din 21 decembrie 1989 din Piața Palatului a avut-o, cu siguranță, Nicolae sau Elena Ceaușescu. Este o poveste cu Barbu Petrescu, care era atunci prim-secretar al Capitalei dar, în niciun caz, ideea nu i-a aparținut lui. Niciunul dintre cei care îl precedaseră în fruntea Capitalei nu a fost mai slab decât el. La ora stabilită a început mitingul cu participarea oamenilor muncii din Capitală. La intrarea în piață a participanților la miting, nu se făcea controlul documentelor de identitate. Oamenii veneau în coloană. Important era ca piața să fie plină, iar în coloane, pe lângă cei de la întreprinderile și instituțiile stabilite, puteau să mai intre cu ușurință și alte persoane. Ulterior, s-a aflat ca au venit mulți de la Timișoara cu trenurile din timpul nopții, care, chiar dacă nu se făcea mitingul, aveau de gând să organizeze demonstrații în București. Au venit și din alte părți ale țării. Cu siguranță că au participat la miting și o parte dintre cei 16.000 „turiști" sovietici, despre care se știa că sunt atunci în țară. Au mai fost, de asemenea, și diplomați de la mai multe ambasade acreditate în țara noastră, în primul rând de la cea a Olandei și a Marii Britanii. Când s-a spart mitingul, unii dintre diplomații care incitau la violență au fost scoși din mulțime și conduși la Miliția Capitalei. Am ordonat să îi identifice pe baza legitimației oficiale ce o avea fiecare, după care să le dea drumul, să nu-i rețină. Organizarea momentelor de panică și explozii urmate de țipete i-a aparținut lui Sergiu Nicolaescu. El a fost cel care a regizat acele provocări, pentru care a folosit recuzita și o parte din cascadorii utilizați la scenele pe care le turna la filmări.

De altfel, Sergiu Nicolaescu făcuse ani de zile obiectul atenției Direcțiilor a III-a, de contraspionaj și a IV-a, de contrainformații militare, care au documentat destul de bine contactele intense și dubioase ce le avea la diferite niveluri cu cadre de conducere din Armată și, îndeosebi, deplasările lungi efectuate în străinătate, mai ales în Germania și Franța. Din păcate, la nivelul cel mai înalt, ca urmare a legăturilor ce le avea, nu au fost aprobate măsurile propuse, iar acest trădător și-a făcut mendrele.

Așa după cum se cunoaște, în urma evenimentelor din decembrie 1989 Sergiu Nicolaescu în mod ostentativ „s-a pus în capul bucatelor" și a ajuns până unde se știe. Cine l-a numit pe Sergiu Nicolaescu președinte al Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989? Evident că Ion Iliescu! Adică pui lupul paznic la turma de oi? Chiar n-a știut Iliescu pe cine pune acolo? Este drept că, mai apoi, au intervenit țărăniștii și liberalii, care au simțit că este ceva în neregulă și l-au pus președinte pe senatorul Valentin Gabrielescu de la P.N.Ț. Pe acesta l-am cunoscut în toiul evenimentelor. A stat o noapte întreagă lângă mine când m-am aflat la CC și mi-a făcut o impresie bună. La fel și atunci când am fost audiat la Comisia senatorială, când Sergiu Nicolaescu credea că dacă îmi pune niște întrebări mai înțepate, eu mă prăbușesc. Bineînțeles că nu s-a întâmplat asta.

Evident, că au fost și lucruri pe care nu le-am cunoscut. Nu aveam cum să le știm pe toate. Sergiu Nicolaescu a fost destul de dibaci ca să intre în bune raporturi cu o serie de inși sus-puși apoi să aburească mai pe toată lumea. Și, în mare măsură, a reușit! Nu s-a putut atunci, din cauza timpului foarte scurt, să aflăm dacă toți din cei pe care i-a angrenat în diverse acțiuni erau numai din grupare sa ori aparțineau și altor formațiuni. Nici Securitatea și nici Miliția nu a mai putut face aceste operațiuni. După cum se știe, Miliția a fost nevoită ca pe cei care îi reținuse și îi dusese la Jilava, să le dea drumul. Mai mult, a urmat condamnarea mai multor cadre din conducerea Miliței Capitalei și nu numai... Chiar ministrul de Interne, Tudor Postelnicu și subsemnatul, precum și adjunctul ministrului, generalul Gheorghe Dănescu și adjuncții mei, generalii Bucurescu și Stamatoiu, cu toții am fost arestați și condamnați pentru așa-zisele rețineri ilegale!

În timpul desfășurării mitingului s-a produs debandada, femeile au fost înțepate în spate, un lucru cu adevărat barbar. Au venit pregătiți cu lozinci puse pe furci cu două sau trei coarne. Nu putea ști nimeni că pancarta respectivă se putea transforma rapid într-o armă odioasă. Au împins-o în spatele unor femei, care au început să țipe și chiar să urle de durere. Toate acestea pentru a provoca dezordine, panică și în final pentru a sparge mitingul. Și au reușit. Toate aceste lucruri au fost făcute nu de niște inși care au avut inspirații de moment. Cu siguranță că au știut ce-au vrut să facă și, pentru aceasta, s-au pregătit din vreme cu tot ce trebuia, iar scopul a fost atins: mitingul a fost spart. Așa cum am mai spus, Miliția, împreună cu Armata, că și ea avea o prezență masivă în piață, au prins câteva sute de indivizi, i-au îmbarcat în mașini și i-au dus la Jilava. La scurtă vreme însă, sub presiunea străzii, li s-a dat drumul. Nici măcar nu au fost identificați. Dar toți au
reclamat că au fost bătuți.

De subliniat că Sergiu Nicolaescu și-a continuat „opera" și după spargerea mitingului. Ca să manipulezi o mulțime atât de însemnată nu este un lucru ușor. Lucrurile ne apar a fi fost mult mai complicate, dacă le punem într-o ecuație și vrem să le analizăm așa cum trebuie. Apoi, nu cei care au preluat puterea au transmis personal ordine și dispoziții. Nu era fizic posibil lucrul acesta. Ca să ajungă mesajele respective la urechile cetățenilor, s-au folosit de mijloacele media care s-au pus în totalitate la dispoziție. Aduceți-vă aminte de crainicii care necontenit au spus la microfon verzi și uscate, cele mai multe lucruri pur și simplu inventate, numai ca să incite populația, să scoată oamenii în stradă și să îi determine să se manifeste, uneori violent. Apoi, nu trebuie uitate miile de „turiști" care au intrat în țară și care au avut rolul de a incita populația și de a contacta legăturile acolo unde le aveau pentru a le ține în stare de mobilizare. Printre altele așa se explică faptul că evenimentele s-au întins pe atâtea zile. În sfârșit, să nu uităm că frontierele au fost deschise. Această hotărâre este condamnabilă. În mod normal, când se produc asemenea evenimente, frontierele se închid. Ordinul de deschidere a granițelor a fost dat de Iliescu și C.F.S.N., la propunerea și insistențele lui Nicolae Militaru, care comanda Armata și toate celelalte instituții de forță ale statului. El trebuia să se ducă și să propună închiderea granițelor. Ori a procedat dimpotrivă. Este doar o componentă a actului său de trădare de țară.

Mai departe, influența extraordinar de puternică și nocivă pe care au avut-o posturile de radio și televiziune străine, îndeosebi din unele țări vecine. Faptul că zeci de mii de sovietici veniți atunci pe teritoriul României s-au implicat direct în evenimente, că au dat buzna peste frontiere ungurii, care au făcut enorm de mult rău, apoi sârbii, pe care i-am considerat de-a lungul timpului ca pe cei mai buni prieteni ai României s-au dovedit în acele momente de grea cumpănă a ne fi fost de-a dreptul dușmani. Toți laolaltă au făcut ca Romania să fie pusă într-o situație dintre cele mai grele cu putință, pentru a determina în final dezmembrarea ei. Asta s-a urmărit! Acesta era scopul final.

Jocul cu teroriștii

Nici atunci și nici în cei 27 de ani care au urmat nu s-a pus mâna pe vreun terorist și să se spună: uite, ăsta este teroristul pe care îl căutăm din decembrie 1989...! Greu de spus ce și cum s-a făcut ca atâta vreme să nu găsești măcar câțiva dintre cei care în decembrie 1989 au comis crimele respective. Mai grav, au închis dosarul cu evenimentele din '89. De curând s-a anunțat redeschiderea procesului. Nu știu ce o să iasă din toate astea. Mă tem că până la urmă n-o să iasă mare lucru. Pe Ion Iliescu nu cred că o sa-l condamne, iar Brucan, Militaru, Stănculescu, Chițac, Eftimiu și alții s-au dus de mult. Pe cine să mai condamne? Soldatul de rând?

A fost un plan diabolic, care nu a pornit dintr-o minte idioată, de handicapat. Cel care a conceput scenariul respectiv sau care a avut ideea cu „securitatea teroristă" a făcut-o cu premeditare. Păi erau doar două forțe pe care te puteai bizui în evenimentele din decembrie: una era Armata și alta era Securitatea. Pe amândouă nu puteai să te sprijini, pentru că trebuiau găsiți și niște vinovați pentru cei care au murit sau au fost răniți. Cea mai ușor de sacrificat era Securitatea și nu Armata, care era Armata Țării, mai iubită decât Securitatea. În aproape fiecare familie există un soț, un fiu sau un nepot care a făcut armata și, pe cale de consecință, legăturile sufletești cu această instituție rămân puternice. Și apoi mai era în continuare nevoie de Armată ca să se consolideze puterea. După ce s-au potolit lucrurile în decembrie, a fost nevoie de intervenții în ianuarie și lunile care au urmat, când Armata a continuat să joace un rol important. Deci așa s-au gândit lucrurile: că este mai bine să sacrifice Securitatea. Și Securitatea a fost sacrificată!

Cazul Dumitru Mazilu

În ce-l privește pe Dumitru Mazilu, lucrurile erau în general sub control, dar în decembrie 1989 din ordinul adjunctului meu, generalul Stamatoiu, s-au dispus în acest caz niște măsuri pe care mi-e greu să le calific. Au fost implicate și unele unități interne, îndeosebi direcțiile de contraspionaj, filaj și tehnică operativă. S-a întâmplat însă, un lucru grav, despre care nu mi-au raportat nici locțiitorul meu, generalul Stamatoiu, nici șeful Direcției de contraspionaj, generalul Aurelian Mortoiu.

Au hotărât deci ca pe Mazilu să-l scoată din București, astfel că în noaptea de 21 spre 22 decembrie să-l ridice de acasă, împreună cu soția și copilul și să-i transporte pe toți trei la Alexandria, la Inspectoratul județean Teleorman. În dimineața de 22 decembrie, așa cum procedasem și în zilele anterioare, am luat la telefon pe șefii de unități să-i întreb dacă au ceva deosebit de raportat. Când am ajuns cu telefonul la Direcția de Anchete, surpriză! Șeful Direcției îmi raportează cu un glas puțin speriat: "Tovarășe general, nu avem probleme deosebite, dar știți, tovarășul general Stamatoiu mi-a dat ordin să-l primesc în arest pe Dumitru Mazilu și eu i-am spus că fără aprobarea dumneavoastră nu pot executa un asemenea ordin. A mai zis că vă informează dânsul ulterior și că așa a convenit și cu generalul Mortoiu. Acum, Mazilu cu soția și copilul se află la Alexandria...". Am rămas uimit. L-am sunat pe Stamatoiu, dar nu l-am găsit. Am lăsat ordin să-l caute și să-mi dea urgent telefon.

L-am sunat apoi pe generalul Aurelian Mortoiu, Șeful Direcției a III-a, care la întrebarea mea :
„ - Ce ai făcut azi-noapte cu Mazilu?" s-a pierdut cu totul. Cum ai putut să execuți un asemenea ordin fără sa-mi raportezi?
- Păi, să vedeți... am crezut că.. .tovarășul general Stamatoiu mi-a spus că vă raportează dânsul...
De fapt, generalul Stamatoiu care era adjunctul meu și coordona acțiunea, el trebuia să–mi raporteze. I-am dat generalului Mortoiu următorul ordin:
- Te duci personal, acum pleci la Alexandria și îi aduci înapoi pe toți trei. Să-l aduci înapoi și pe colonelul Emil Rădulescu" - unul dintre adjuncții lui care făcuse deplasarea cu Mazilu la Alexandria. A murit săracul, după ce a executat câțiva ani de închisoare, pentru că el a organizat reținerea și tot el îl condusese pe Mazilu la Securitatea Teleorman. Bine că a avut inspirația și nu l-a introdus în arestul Inspectoratului. Cum însă i-au ridicat direct din pat atunci când au plecat cu ei la Teleorman, înainte de revenirea la București l-a dus pe Mazilu la un magazin și l-a îmbrăcat, pe banii lui, din cap până în picioare.

La două-trei ore după plecarea lui Ceaușescu, în biroul lui Silviu Curticeanu, unde mă aflam împreună cu generalul Ștefan Gușe, intră Dumitru Mazilu, cu ținuta răvășită, bandajat la cap și cu plasturi pe fata:
„ - Am scăpat! Am ieșit din beciurile Securității! Iată cum arăt! Priviți ce mi-au făcut!" Evident că nu-l maltratase nimeni, așa cum voia să arate. I-am făcut semn să vină, de la ușă, unde se postase. S-a apropiat spre noi, dar a continuat:
- Tovarășe general, foștii mei colegi și subordonați ai dumneavoastră...".
Zic:
- Lasă, că o să găsim timp să discutăm mai pe îndelete. Acum ești aici, vino lângă noi".

După cum știți, în zilele care au urmat, a continuat mascarada... S-a urcat pe un tanc cerând moartea securiștilor, apoi ne-a dat în judecată pe mine, pe generalul Stamatoiu, generalul Mortoiu, colonelul Rădulescu și pe colonelul Manea. Din cei aproape 25 de ani de condamnare, 4 ani îi am din procesul intentat de el. Ca vicepreședinte al F.S.N., Dumitru Mazilu, a coordonat Procuratura și Justiția. L-a numit în funcția de Procuror General pe Gheorghe Robu, despre care s-a spus că a făcut mult rău cât s-a aflat în fruntea acestei instituții. Eu însumi și mulți dintre camarazii mei am simțit din plin efectele nedrepte ale actelor sale de conducere, inclusiv promovarea unor procurori militari răi și răzbunători. Este suficient să citez numele generalului-magistrat Dan Ioan, o chintesență a răului...
- Va urma -

Adaptare după versiunea publicată în revista „Periscop", publicație a Asociației cadrelor militare în Rezervă și în Retragere din serviciul de Informații externe, nr. 4/36, octombrie-decembrie 2016, rubrica „Memorialistică", seria „Consemnări", rezultat al convorbirii dintre domnul general-colonel (r) Iulian N. Vlad, ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului în perioada 3 octombrie 1987 - 31 decembrie 1989, domnul general de brigadă (r) Petru Neghiu și domnul colonel (r) Alexandru Omeag.