„Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos, Domnul nostru”. (Sf. Ap. Pavel, Romani 8, 39)
„Nae Ionescu este ortodox, tot atât de organic cum este Nae!”. (Părintele prof. Gheorghe Calciu – Dumitreasa)
Doctorul în Filosofie Gabriel Stănescu în relativa sa viaţă pământeană de 59 de ani a avut o apariţie, o ardere, o cădere şi o reaprindere de meteorit: s-a născut, a copilărit, s-a format profesional, a debutat şi s-a conturat ca vocaţie de scriitor în Patria Mumă - Dacoromânia, apoi a emigrat în Atlanta - S.U.A., în 1991, unde a fondat Origini Romanian Roots, A Review of Literature, Ideas, and the Arts, în 1997, iar la scurt timp şi-a înfiinţat editura Criterion Publishing. Pe celălalt continent s-a consacrat ca scriitor, iar în plină glorie, a venit, s-a stins pe pământul pe care l-a iubit ca pe sufletul său, urcând apoi spre sălaşul verde al Dacilor săi nemuritori.
A debutat la vârsta de 18 ani, în revista „Cronica din Iaşi”, în 1969. Apare cu primul volum la Ed. Albatros, 1984, Exerciţii de apărare pasivă şi reapare la aceeaşi editură în 1991, cu vol. Împotriva metodei, continuând peste Ocean, seria altor volume în anii 1994, ’96, ’98, ’99, 2000-2008. Între 1999-2010 a publicat în paralel cu seria de volume, 8 eseuri precum Ţara şi Exilul, Ed Criterion Publishing, 1999, Eseu despre Fiinţa Românească, Ed Criterion Publishing, 1999, Mircea Eliade. Odiseea Omului Modern în drum spre Itaca, Ed Criterion Publishing, 2008.
Ca editor a publicat 2 volume de poezie, alături de A. Sorkin şi Şt. Stoenescu, a realizat 7 Crestomaţii şi 3 Cărţi de interviuri: Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea, Ed Criterion Publishing, 2000; Curajul de a sfida moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau, Ed Criterion Publishing, 2007; Dumnezeu m-a salvat din iad. Convorbiri cu Traian Popescu, Ed Criterion Publishing, 2008.
Motivaţia Crestomaţiei închinată profesorului, filosofului creştin-ortodox Nae Ionescu se impune chiar prin titlul argumentului său, Cazul Nae Ionescu sau triumful spiritului socratic în cultura română.
„În cercul de fier al celor patruzeci şi cinci de ani de comunizare impusă de totalitarismul comunist, despre Nae Ionescu, spirit strălucit care a exercitat o influenţă covârşitoare asupra generaţiei de la 1930, nu s-a putut publica în ţară decât texte «critice»” (Gabriel Stănescu, Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Ed Criterion Publishing Co, Inc. Bucureşti, 1998, p. 9).
Apocalipsa roşie - provocată de doctrina comunistă iudeo-bolşevică s-a năpustit cu toată furia iadului ei, asupra Daciei - Grădina Maicii Domnului şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă AICI, se întrezărea o renaştere a creştinismului ortodox.
Paradoxal, prigoana şi persecuţiile ateo-comuniste asupra Ortodoxiei româneşti care începuse fenomenul renaşterii sale, s-a intensificat la scară mistică în rândul viitorilor neomartiri, al noilor sfinţi, al marilor mărturisitori aflaţi în temniţele Patriei.
„Au îndurat muceniceşte chinurile din închisori nu cei cu păcate grele, ci cei care clipă de clipă, zi de zi, s-au nevoit duhovniceşte în lupta cu păcatele, trăind viaţa pământească cu aleasă demnitate. Au suferit chinurile închisorilor oameni socotiţi floarea intelectualităţii, fruntaşii gospodarilor satelor. Dumnezeu a făcut mare minune cu ei, spre învăţătura noastră, a celor slabi în credinţă, dându-le puterea de a răbda chinurile atât cu trupul, cât şi cu sufletul, unii dându-şi obştescul sfârşit muceniceşte, au suferit şi familiile celor închişi” (Sergiu Ciocârlan, „Cronica trăirilor de la capătul lumii, Egumeniţa, Galaţi-2019, p. 7).
Ignorând academic, limbajul academic şi având oroare de retorisme, retori şi sisteme, Profesorul Nae Ionescu, care şi-a început cariera universitară cu lecţia – model, paradigmă, „Iubirea ca instrument de cunoaştere”, (ca teolog aş fi început cu Iubirea ca fenomen absolut al cunoaşterii n.a.), nu a scris cărţi de filosofie, dar a făcut din ziarul Cuvântul pe care l-a condus, o sinteză a gândirii sale filosofice, religioase, alături de alte articole apărute în „Ideea europeană”, „Predania”, „Logos”...
Publicistica filosofică a lui Nae Ionescu a fost adunată şi selectată de studentul său favorit Mircea Eliade, care a cuprins-o în volumul Roza vânturilor, în anul 1935, în postfaţa căruia eminentul Eliade a imortalizat exprexia autorităţii sale: „În istoria culturii româneşti moderne, o singură mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra contemporanilor mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce însă Mihai Eminescu a creat un curent de simţire şi gândire eminesciană prin opera sa scrisă - Nae Ionescu exercită o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet (...)” (Gabriel Stănescu, op. cit., p. 14)
Vocaţia de Profesor l-a întrupat pe Filosof printr-o ţesătură ideatică deductivă într-un metafizician cu ascendent în mistic, în religios, în creştinismul pur. Maieutica străbunului get Socrate, Filosofia Iubirii Mântuitorului Hristos şi autoritatea gândirii filosofico-teologice a Apostolului Pavel, l-au renăscut ca filosof-creştin într-un mediu sublim de dragoste şi gândire, unic şi inegalabil, Fenomenul - Nae Ionescu.
Sociologul, neromân şi necreştin Henri H. Stahl, care nu-l putea înghiţi fiindcă era prea Mare, cu gura amară a recunoscut totuşi în cartea sa „Amintiri şi gânduri”, apărută în 1981, „prezenţa impresionantă, alături de excepţionala capacitate de analiză care punea în scenă imaginea filosofului în curs de filosofare.”
Spiritul ortodox se află întotdeauna deasupra timpului şi a spaţiului. Fiecare Spirit clarvăzător punctează epoca sa trecând dincolo şi pururea în marele Transcendent.
Epoca în funcţie de Spiritul/ Spiritele ei se împarte în adoratori şi detractori. Nici Nae Ionescu n-a făcut excepţie în epoca sa, nici de unii, nici de alţii.
„Este ştiut că întotdeauna epocile s-au situat împotriva Individului-Spirit. Epoca l-a determinat pe Socrate să bea cupa cu cucută, epoca a fost aceea care l-a crucificat pe Iisus şi tot Epoca l-a pierdut pe Eminescu al nostru în plină tinereţe. Nae Ionescu a fost şi el surprins în plină maturitate creatoare de o moarte devastatoare... Mărturiile vorbesc despre un asasinat; se spune că ar fi fost otrăvit din ordinul amantei lui Carol al II-lea...” (Gabriel Stănescu, op. cit., p. 11, 24).
Ţinuta estetică impecabilă, autoritatea demnităţii sale pedagogice, cultura enciclopedică, profunzimea gândirii împreună lucrătoare filosofie - teologie creştin-ortodoxă, sinteza doctrinelor şi logica sistemelor circumscrise Adevărului revelat, interiorizarea harică îl făceau să strălucească peste auditoriu, folosind mlădiţele cuvântului dumnezeesc, în găteala lor sublimă, emanând lumină serafică, transmiţând emoţie, fior, bucurie, admiraţie, fascinaţie, miracol, splendoare şi taină.
„Ca dascăl de filosofie, era extrem de interesant, vădind prospeţime în gândire, pitoresc în prezentarea ideilor mai greu de sesizat, o cugetare pe viu, o cercetare în adâncimea problemelor, degajând concluzii surprinzătoare prin îndrăzneală şi originalitate. Profesorul vorbea ca şi cum ar fi fost pus în situaţia de a gândi pe loc pentru prima oară, exprimând această gândire ce se desfăşura în faţa ta, dând astfel lecţii de cum trebuie să cugeţi şi să comunici rezultatul unei meditaţii la obiect” (Arşavir Acterian, Mărturii despre Nae Ionescu, în G. Stănescu, op. cit., p. 25).
Filosoful creştin-ortodox Nae Ionescu indica şi terasa drumuri de gândire pentru ca discipolii săi să-şi niveleze propria lor CALE de menire creştină, românească.
„Om de o întinsă şi temeinică cultură, în cele mai variate domenii: filosofie şi teologie, matematici şi ştiinţe pozitive, artă şi literatură; suflet de o bogată plinătate lăuntrică: cu nevoia orizonturilor cuprinzătoare, cu un uimitor simţ al adâncimilor şi al marilor rezonanţe spirituale, cu un foarte fin simţ al esenţialului; minte de o strânsă, neşovăitoare şi necruţătoare disciplină; cu vaste posibilităţi de legare a lucrurilor” (D. C. Amzăr, Ionescu iniţiatorul, op. cit., p. 35).
Nae Ionescu s-a opus cu toată fiinţa sa, cu toată personalitatea sa, cu întreaga sa persoană a spiritului creştin-ortodox, existenţialismului ateu şi nihilist al vremii.
„După el, omul nu e o simplă existenţă trecătoare, o imanenţă raţională, un joc atomic inteligent, o aventură întâmplătoare a evoluţiei cosmice, ci o esenţă permanentă, a cărei caracteristică fundamentală e raportul cu transcendenţa şi eternitatea, într-un cuvânt: cu Dumnezeu; existenţă care, în esenţa ei, provine de Dincolo şi este aici, pentru că va fi Dincolo – indiferent dacă, conştient, omul acceptă sau nu acest sistem de coordonare şi localizare teologică şi teonomică, adică: în raport cu singurul punct stabil şi absolut din cuprinsul întregii existenţe văzute şi nevăzute: Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu e, pentru Nae Ionescu, divinitatea anonimă a filosofului teist sau deist, ci Tatăl nostru şi al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care «S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, şi S-a făcut Om»” (ibid., p. 39).
Puterea pătrunzătoare de analiză şi spiritul său dialectic erau de o adâncime şi o înălţime ameţitoare, care-i conferea misiunea „pentru o întoarcere la ortodoxia activă şi militantă”, sublinia N. Bagdasar în Nae Ionescu şi C.Antoniade, op. cit., p. 41).
„Cuvântul” din cuvântul divin, al lui Nae Ionescu a fost în vremea sa un grai viu care, a trezvit o întreagă simţire românească, o întreagă fiinţare ortodoxă!
„Cuvântul” profesorului Nae Ionescu, mărturisea alt mare filosof creştin-ortodox Traian Brăileanu, înseamnă nu numai un început de înnoire a scrisului zilnic românesc, ci deveni în curând ziarul conducător, neîntrecut îndreptar al vieţii publice româneşti”. (Traian Brăileanu, Aşa va fi „Cuvântul”, în op. cit., p. 68).
„Cuvântul” filosofului – jurnalist nu era doar un „îndreptar al vieţii publice româneşti”, ci şi un îndreptar al clasei politice, al oamenilor de stat care pentru o vreme ajung să conducă destinele naţiunii creştine, creând astfel un sistem capabil să pună în armonie Naţiunea cu Statul. Naţiunea rămânând creştin-ortodoxă, iar Statul devenind organul ei suprem, dar vasal, ca stat naţional.
Oamenii de stat au o nevoie vitală de o presă corectă, dreaptă, rafinată, zeloasă pentru a sluji Ţara, Neamul, Naţia, condusă de înţelepţi care să le citească gândurile înaintea lor, pentru a le tălmăci apoi poporului. „Dreaptă cumpănire, dar şi îndrăzneală, limpezime, dar nu lipsită de subtilă dialectică, independenţă, dar împreună cu severa disciplină a gândirii, aşa am fost obişnuiţi să găsim expuse problemele în «Cuvântul» de pe vremuri, şi aşa îl vrem şi acuma” (idem., p. 68).
Nae Ionescu s-a inspirat în toată fiinţa destinului său creştin, cu harul dătător de viaţă al Ortodoxiei. Toate articolele sale confirmă crezul său ortodox, dar o Măsură a ortodoxiei sale o întâlnim în deosebita lucrare, Îndreptarul ortodox, pe care a analizat-o exemplar şi admirabil Părintele Calciu - Dumitreasa. Iată mărturisirea sa:
„Desigur, ştiam destule lucruri despre Nae Ionescu, încă din liceu. Prin profesorii noştri care îi audiaseră cursurile - şi nu numai cei de la filosofie - prin studenţii care ne aduceau cursurile lui, aşa că imediat după cel de-al doilea război mondial, Nae Ionescu începuse să fie citit şi se contura în înţelegerea noastră cu dimensiuni de legendă... Când am intrat în închisoare, figura lui s-a conturat printre noi, cei tineri, cu mai multă precizie, dar legenda a crescut, căci toată generaţia de intelectuali pe care am întâlnit-o, şi era, cu adevărat, o generaţie de aur, se socoteau elevii lui, chiar dacă unii erau ingineri, alţii contabili, alţii militari etc.
Toţi vorbeau de el cu pietate. O generaţie superbă de intelectuali puşi după gratii şi sortiţi fără greş exterminării, pentru a face să dispară elementele de cultură «burgheză» din memoria comună a unei naţiuni. Toţi îşi trăgeau seva intelectuală şi preocupările filosofice, ca şi ancorarea în idealul creştin şi românesc de la Nae Ionescu” (Pr. Prof. Gheorghe Calciu, Ortodoxia lui Nae Ionescu, în op. cit., p. 79).
Este surprinzător şi şocant totodată, paradoxal sau chiar antinomic să-l auzi pe marele filosof şi ilustru logician Nae Ionescu afirmând superioritatea teologiei faţă de ştiinţă. „Teologia este singura ştiinţă adevărată. Toate celelalte ştiinţe umane, abia şi-au luat bacalaureatul. Ele mai au de parcurs o universitate pentru a ajunge la adevăruri generale. Teologia este singura ştiinţă adevărată, pentru că ea lucrează cu adevăruri absolute” (idem., p. 84-85).
Nae Ionescu a fost un mare admirator al Sfântului Apostol Pavel - Corifeul Apostolilor, erudit filosof şi teolog deopotrivă, cunoscându-i foarte bine opera şi încercând să-l urmeze ca Dascăl al Neamului său, pe cât era posibil în spirit.
Filosoful creştin ortodox, asemeni Teologiei Ortodoxe Răsăritene, arată că puterea - autoritatea Mântuitorului Iisus Hristos de la înomenirea Sa, până în actul Răscumpărării omenirii a fost Kenoza - golirea de Sine, smerenia absolută, în vreme ce catolicismul, ramura apusă, a pus accent pe agonie, pe suferinţă şi glorie.
„Primul act al vieţii Lui, arăta Profesorul Nae Ionescu, a fost de umilinţă şi de supunere. Şi-a recunoscut natura pământească, atâta vreme cât nu-i sosise încă ceasul; şi a acceptat legea firii în care se întrupase, înţelegând că ceea ce era dumnezeesc în El abia mai târziu trebuia să lucreze” (Îndreptarul ortodox, p. 40).
„Toată această kenoză este însoţită de durere, de suferinţă. Nae Ionescu cunoaşte şi recunoaşte suferinţa drept un dat permanent al existenţei omului, o trăsătură aproape structurală lui, din clipa căderii în păcat.” (Pr. Prof. Gheorghe Calciu, p. 85)
Metafizicianul creştin ajunge la convingerea că însăşi durerea, suferinţa pe care Hristos - Domnul Vieţii şi le-a asumat, pot fi izbăvitoare, revărsând bucurie în Calea Omului creştin către Mântuire. „De la răstignire - lumea ştia că nu durerea sau bucuria noastră, ca atare, sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau bucuria noastră, ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor” (Îndreptarul ortodox, p. 48).
Cursurile Profesorului Nae Ionescu electrizau permanent auditoriul, desfăşurând un rafinat spectacol al elocinţei, un festival continuu al unor prelegeri inegalabile în Universitate. Eleganţa sa estetică se adăuga măiestriei comunicării, comuniunii, „cari ne revelau perfecţiunea arhitecturii logice, arta gândirii filosofice şi frumuseţea efortului intelectual propriu. Devenise martorul permanent pentru justificarea existenţei noastre ca generaţie cu o misiune proprie, prin lupta, prigoana şi moartea lui îndurerată... A fost al generaţiei noastre, pe care a înţeles-o, a plămădit-o în bună măsură, a girat-o şi a cinstit-o murind pentru şi în credinţa ei” (Alex. Constant, Mărturii despre Nae Ionescu, în op. cit., p. 122).
Filosoful creştin-ortodox dacoromân nu este un licenţiat sau un doctor în Filosofie, ci înţeleptul care primeşte harul Frumuseţii lui Dumnezeu, spre a înfrumuseţa sufletele celor atinse de Lumina, Iubirea şi Adevărul sublim al cuvântului divin.
Nae Ionescu a punctat Cultura şi viaţa civilă a României creştine. Indiferent de adoratori sau detractori prezenţa spiritului său, s-a asumat trecutului-prezentului şi viitorului. Aşadar, Filosoful – profesor Nae Ionescu a fost Omul Epocii sale de Aur!
„Rareori o epocă a împrumutat cu mai multă bucurie, şi mai firesc, idei, sugestii, formule şi lozinci de la un singur om, care măcar nici nu s-a ostenit să ţină socoteala de ele... Marea revoluţie adusă de Nae Ionescu în scrisul cotidian românesc a fost tocmai această familiaritate cu adevărurile elementare, cu faptele simple, această excesivă modestie a lui de a nu vorbi decât despre lucrurile la mintea oricărui om sănătos; modestie care i-a creat, într-o cultură «complicată» ca a noastră, celebritatea «gazetarului paradoxal». Nae Ionescu este un «filosof» în gazetărie - şi un «gazetar» în filosofie” (Mircea Eliade, ... şi un cuvânt al editorului, în op. cit., p. 130).
Dispariţia meteoritică de pe firmamentul Spiritualităţii româneşti, în plină strălucire a marelui Filosof creştin ortodox Nae Ionescu a îndoliat majoritatea covârşitoare a tineretului creştin, deopotrivă cu întreaga Elită Naţionalistă şi chiar a întristat pe unii dintre marii lui adversari, precum N. Iorga, Nichifor Crainic, Constantin Noica ş.a.
„Moartea lui, neaşteptată şi neverosimilă, pune încă o dată problema dacă noi, românii, avem îndeajuns parte de oamenii excepţionali dotaţi, pe care ni-i dăruieşte naţia noastră... Afară de aceasta, cu dispariţia lui Nae Ionescu se pune capăt uneia dintre cele mai originale, mai interesante şi mai patetice existenţe din istoria intelectualităţii româneşti” (Vasile Băncilă, Nae Ionescu, în op. cit., p. 45).
Nae Ionescu a fost un predestinat gânditor cu un izvor nesecat de bogăţii spirituale, dar şi de o ispititoare şi rafinată trăire a vieţii sale cotidiene, la cotă maximă.
Marele corifeu al gândirii creştin-ortodoxe, brăileanul universal, filosoful Vasile Băncilă, care l-a preţuit şi admirat i-a conturat cel mai reuşit portret metafizic.
„Având o inteligenţă ce constituia o permanentă surpriză şi care în viaţă a fost însuşirea care i s-a apreciat cel mai mult, fiind ridicată la nivelul de <<faculte maîtresse>>; având un puternic sentiment al eului propriu, a cărui tărie era însă interiorizată până la maximum...
Putere logică, dialectică, şi totuşi un anume lirism de fond; filiaţii şi visări metafizice, şi totuşi apreciind viaţa de societate; un oarecare dogmatism de ultime rezerve, de mari certitudini, şi totuşi un relativism de o rară capacitate de mlădiere; tenacitate şi subtilitate sau intransigenţă şi abilitate tactică; îndrăzneală neobişnuită şi modestie dusă uneori până la un tulburător anonimat; păgânism şi ascetism, ceva de om de Renaştere şi totuşi ceva de cruciat; om de societate, uneori chiar de viaţă mondenă, şi totuşi simţind o singurătate ultimă, pe care credem că a încercat-o la răstimpuri; optimism şi totuşi o bună dispoziţie care câteodată se hrănea din melancolii; preocupat de viitor şi totuşi istoricisit în chip organic şi deliberat; universal ca om, fiind interesant şi sugerând adesea simpatii chiar în taberele cele mai adverse, şi totuşi autohtonizat; ceva nefixat, de «neglijenţă» care e a vieţii însăşi şi de formulă veşnic deschisă, şi totuşi posedând anume stele polare; degajare, dacă nu dispreţ pentru erudiţie, şi totuşi având o informaţie pătrunzătoare mai în toate domeniile; simţul momentului, dar nu «impresionist»; liric, dar contra oricărui melodramatism şi «schwarmerei»; istoricisit dar nu evoluţionist; iubitor al preciziei, al faptului conturat şi just depistat, şi totuşi antipozitivist; om de teorie, artist, şi totuşi având bucuria şi aptitudinea organizării, a gospodăriei...” (idem., p. 46-47).
Fenomenul religios care a caracterizat apariţia şi istoria Filosofului nostru creştin Nae Ionescu, îl confirmă că, „şi-a pus talentul în operă şi geniul în viaţă” – smulgând astfel, focul spiritului său şi dăruindu-l oamenilor ca un nou Prometeu.
Prometeu
„Sfidând răzvrătirile beznei amare,/ Eu sînger, în lanţuri, pe vîrful stingher;/ Dar simt lîngă coastă, fărîmă de soare,/ Minunea pe care am rupt-o din cer.// Vulcan de topaze, havuz de vîltoare!/ În spaimă, orbite, nălucile pier!/ Sfidînd răzvrătirile beznei amare,/ Eu sînger, în lanţuri, pe vârful stingher.// Departe, în temple, vestale fecioare/ Păstra-vor nestinse-n altar-vistier,/ Opalele florii de foc, sclipitoare/ Ca-n genele serii-un ceresc colier -/ Sfidînd răzvrătirile beznei amare!” (Constantin-Aurel Dragodan, Itinerare în lanţuri. Poeme 1945-1964, Ediţia a doua, Bucureşti Ed. Ramida, 1992)