Generalul Constantin Pantazi (n. 26 august 1888, Călărași - d. 23 ianuarie 1958, penitenciarul Râmnicu Sărat).

„Nu m-a silit nimeni să fiu ministru. Puteam pleca din guvern oricând. Prin faptul că am stat în guvern tot timpul guvernării, înseamnă că m-am asociat la faptele guvernării, deci declar că îmi asum în calitate de ministru răspunderea ministerială”.

Activitatea din timpul războiului.

Numit de către Ion Antonescu (septembrie 1940) subsecretar de stat în Ministerul Apărării Naționale i-a revenit, cu precădere, sarcina administrării și aprovizionării armatei. Dificilă și în timp de pace, cu atât mai mult într-o perioadă tulbure în care țara trebuia să rezolve numeroase probleme legate de prezența pe teritoriul național a trupelor germane şi de crearea condițiilor prielnice pentru reîntregirea națională la momentul oportun.

Reliefându-i activitatea, generalul Iosif Iacobici, ministru de Război, aprecia la sfârșitul anului 1941: „Generalul Pantazi a corespuns tuturor cerințelor în mod exemplar, dezvoltând o activitate deosebită și încununată de succes, mai ales în ceea ce privește aprovizonarea armatei, făcută cu atâta energie și prevedere, încât s-a putut da de către Subsecretariatul de Stat al Armatei un ajutor însemnat și populației civile. Generalul Pantazi a dovedit astfel că este nu numai un prea bun general comandant de mare unitate, dar și un excelent organizator, foarte energic, prevăzător și plin de inițiativă. Meritele ce și le-a câștigat generalul Pantazi pentru armata română în această epocă mare, de reîntregirea statului, sunt bine stabilite și îi dau și mai departe dreptul de ascensiune„.

Apreciindu-i calitățile şi considerându-l om de încredere, mareșalul Ion Antonesu l-a numit (22 ianuarie 1942) ministru de Război, funcție îndeplinită până în seara zilei de 23 august 1944.

Arestarea, judecarea și condamnarea.

Arestat la 23 august 1944, la Palatul Regal, din ordinul regelui Mihai I, a fost preluat (în noaptea de 23 spre 24 august) de Emil Bodnăraș, reprezentant al Partidului Comunist. Evenimentele sunt descrise astfel de însuși Constantin Pantazi: „Pe la ora 2 (23 spre 24 august 1944 - n.n.) am fost deșteptați, desigur aceasta este un mod de a vorbi, întrucât nici unul nu dormeam, și dați în primirea unui domn, care purta numele de inginer Ceaușu, care ne-a spus că suntem luați în primire de reprezentanți ai Frontului Popular. Atât domnul Ceaușu, cât și cei patru însoțitori ai domniei sale, purtau câte un revolver în mâna dreaptă... Am fost, să zicem, invitați a merge într-un soi de dric, un camion lăcuit în negru, închis, cu bănci laterale, în care am luat loc, încadrați de pistoale, purtate de oameni cu înfățișări mai mult simpatice. Peste 20-30 minute au sosit, încadrați, și mareșalul împreună cu Ică Antonescu... Pe drum, mareșalul s-a adresat inginerului Ceaușu, asigurându-l că noi suntem oameni de ordine și nu este nevoie să fim păziți cu revolverele îndreptate spre noi. Apoi a întrebat cine sunt arestații. Generalul Vasiliu ne-a denumit. Credeam că este nevastă-mea (a spus Ion Antonescu - n.n.).
„- Va să zică dumneavoastră sunteți devotații mei. Vă rog, domnilor, să mă iertați, numai eu sunt vinovat că dumneavoastră vă aflați aici”.
Împreună cu mareșalul Ion Antonescu și cu ceilalți colaboratori, generalul Pantazi a fost dus în casa conspirativă a Partidului Comunist Român din cartierul Vatra Luminoasă, unde a avut loc următoarea discuție între mareșal și Emil Bodnăraș:
„- Dumneavoastră ne judecați? Sunt curios să văd și eu tribunalul care judecă pe mareșalul Antonescu.
- Nu sfida mareșale, ai scăpat două momente de a fi om mare scoțând țara aceasta din războiul nenorocit în care a-i băgat-o. N-a fost om să se bucure de încrederea țării ca dumneata, dar n-ai vrut să izbăvești oamenii care se uitau la dumneata ca la Dumnezeu. Ai merita să fii legat de un fotoliu și plimbat pe stradă să te scuipe văduvele de război și invalizii”.

În locuința din Vatra Luminoasă, precizează generalul Constantin Pantazi în memoriile sale, scrise în închisoare : „Ion Antonescu a fost cazat la etaj, într-o cameră mică, lângă sala de baie. Alături, « pe o sofa confortabilă », s-au culcat Mihai Antonescu și generalul Constantin Vasiliu, iar la parter, « pe o dormeză », generalul Pantazi și colonelul Elefterescu. « În dreptul fiecăruia dintre noi - continuă fostul ministru de Război - se afla câte un pistol întins, bieții oameni erau îngrijorați să nu intrăm vii în mâna nemților ». Cu timpul, atmosfera a devenit mai puțin încordată, celor arestați aducându-li-se în zilele următoare cărți de citit, ziare, aparat de radio etc.”[1].

La 31 august 1944, grupul mareşalului Ion Antonescu a fost preluat de către sovietici și dus la Moscova. „Pe la ora 11 sosesc la locuința noastră: generalul Aldea și doi ofițeri de la Comandamentul Militar al Capitalei. Aldea mi se adresează mie astfel:
- Mergeți în Rusia amicule, dar să n-ai nici o grije, vă păstrează rusii și vă judecăm noi. Apoi s-a urcat la mareșal și l-a avertizat că plecăm în Rusia. După două - trei minute a apărut un general rus foarte înalt, care striga tare:
- Mareșal Antonescu, mareșal Antonescu.

A fost condus sus la mareșal. Ne-am făcut repede bagajele și când mareșalul a trecut pe lângă tânărul politehnician care ne păzea, acesta foarte emoționat i-a spus mareșalului: - Ce rușine! Să vă predea rușilor!.

 Toți paznicii noștri erau emoționați și împietriți. Domnul inginer Ceaușu, de data aceasta cu numele Emil Bodnăraș, își luase înfățișarea severă a primei zile, cu o carabină mitralieră rusă în mână și încins cu centură de piele militară peste o bluză cu tăietură militară rusească. Ne-a scoborât în curte. Generalul Aldea era lângă zidul casei când Mihai Antonescu l-a întrebat:
- Dar Majestatea sa Regele știe ce se întâmplă?
- Dar de unde, nu știe nimic, nici generalul Sănătescu. Au venit la mine și mi-au spus să vă predau; eu am refuzat, însă atuncea ei mi-au spus:
- Vedeți că sunteți de rea credință?. Și atunci am fost nevoit din cauza situației țării să vă predau, a replicat generalul Aldea”[2].

După capitularea Germaniei, aflând de la interpret că fostul prim-ministru finlandez era liber, că bulgarii, reîntorși în țară, erau de asemenea la locurile lor, Ion și Mihai Antonescu, crezând că rușii sunt într-o situație delicată prin aducerea noastră în Rusia, fără drept, și guvernul rus nu știe cum să iasă din încurcătură, prin greșala ce a făcut, au alcătuit, în franceză, un Memoriu către Stalin, care începea prin a arăta indignarea mareșalului de faptul că am fost aduși fără drept, sau mai bine zis prin călcarea dreptului internațional în Rusia, și ținuți în condițiuni care nu erau demne de situația mareșalului de fost conducător de stat. Documentul demonstra apoi că războiul României a fost provocat de situația internațională a României în 1940 și intrarea în război a acestei țări a fost datorită faptului că nu avea altă soluție decât războiul. În ceea ce privește Basarabia era scris că ea nu era a mareșalului și personal nu o putea da. Mareșalul a luat asupra sa omorurile cauzate de represiunea de la Odessa și dezlegarea chestiunei evreiești[3].

La scurt timp după trimiterea memoriului, la Galitzin a început să vină din ce în ce mai des un colonel care a avut întrevederi repetate, în special cu Ion și Mihai Antonescu. Prima problemă pusă în discuție, precizează Pantazi, a fost „recunoașterea de către mareșal că România a făcut război de agresiune și de jaf”. În contextul în care Ion Antonescu s-a situat pe poziția clară că „România nu a fost stat agresor”, atitudinea colonelului sovietic a devenit din ce în ce mai dură. La 13 iunie, au fost mutați de la Galitzin, într-o altă vilă, mult mai mică, tot în apropierea Moscovei, unde interogatoriile s-au întețit și înăsprit, spre iritarea mareșalului, care într-una din zile a declarat celor care îl însoțeau:

- Eu voi fi executat sigur. Nu-mi rămâne decât să încerc să vă salvez pe dumneavoastră, și voi încerca[4].

A doua zi (generalul Pantazi menționează că era 14 iunie 1945), Ion Antonescu a încercat să se spânzure cu cearșeaful din cameră. Gestul său a intensificat măsurile de pază, în camera arestaților fiind plasat câte un planton (ofițer), noaptea interzicându-se stingerea luminii.

La 17 iunie 1945 au fost transferați la Moscova, la Lublianka, în închisoarea N.K.V.D.-ului, de unde au ieșit abia la 6 aprilie 1946, când au fost transportați în țară. Din acel moment, conchidea generalul Constantin Pantazi „nu l-am mai văzut pe mareșal, iar de vorbit cu el n-am mai avut prilejul decât după ce, fiind condamnați la moarte, am fost închiși la închisoarea militară Jilava, de lângă București. Nu știu ce anchetă s-a făcut mareșalului în Rusia și nici ceea ce a declarat la ancheta făcută acolo. Nu a făcut referiri nici la propria-i anchetă la care l-au supus sovieticii la Moscova[5].

Între timp, în țară, a fost inclus printre criminalii de război, Actul de acuzare nr. 1 din 29 aprilie 1946 al Tribunalului Poporului considerându-l ca „unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Ion Antonescu, fiind adeptul și devotatul lui, coautor și complice la toate acțiunile criminale ale guvernului Antonescu, în care a jucat un rol de prim ordin și datorită importanței, în timp de război, a departamentului ce l-a condus”. S-a considerat că în această calitate, generalul Constantin Pantazi a contribuit la „aservirea militară a țării în folosul Germaniei hitleriste, prin concursul nelimitat și prin participarea activă la aducerea trupelor hitleriste în țară sub formula mincinoasă de Misiune Militară Germană”.

I s-a mai imputat „premeditarea criminală și sistematică în toate amănuntele a războiului de agresiune împotriva U.R.S.S.-ului” și „concursul neprecupețit dat Germaniei hitleriste pentru agresiunea în Balcani”.

Prin faptul că a colaborat la încheierea protocoalelor și convențiilor de aprovizionare a trupelor germane cu materii prime și carburanți, s-a considerat că a participat la „dezastrul financiar și economic al țării și la sărăcirea poporului român”.

A mai fost acuzat de :
- participarea la declararea războiului contra Statelor Unite ale Americii;
- edictarea de legiuiri cu scop de persecuție politică și rasială, cât și a măsurilor excesive luate contra evreilor;
- organizarea sistematică a jafului din Transnistria;
- tratamentul neuman aplicat prizonierilor sovietici;
- tratamentul sălbatic aplicat în închisorile militare deținuților politici;
- alte fapte imputate, de regulă, tuturor celor care participaseră în anii 1940-1944 la guvernarea țării.

În declarațiile date în primăvara anului 1946, după întoarcerea din Uniunea Sovietică, generalul Constantin Pantazi a negat majoritatea acuzațiilor aduse, recunoscând că a executat doar ordinele pe care le-a primit, în virtutea funcțiilor îndeplinite, de la Ion Antonescu, ceea ce, în cea mai mare parte, era adevărat, dat fiind modul de conducere al mareșalului și faptul că, în timpul conflagrației ministrul de Război, nu a avut atribuții de decizie majoră.

Cu toate acestea, în memoriul întocmit la 15 mai 1946, el avea să declare: „Nu m-a silit nimeni să fiu ministru. Puteam pleca din guvern oricând. Prin faptul că am stat în guvern tot timpul guvernării, înseamnă că m-am asociat la faptele guvernării, deci declar că îmi asum în calitate de ministru răspunderea ministerială”. În pofida impresiei nefavorabile pe care a produs-o asupra unora în timpul procesului public din mai 1946, această declarație constituia un act de curaj, de demnitate, de asumare a responsabilității guvernării, deși nu fusese consultat în timpul războiului la adoptarea hotărârilor cu caracter strategic.

Contrar afirmației răutăcioase făcută de generalul Aurel Aldea din seara zilei de 23 august 1944 (că a fost „un om de paie în timpul guvernării mareșalului”), generalul Constantin Pantazi a avut în timpul războiului momente în care i-a atras atenția lui Ion Antonescu asupra evoluției nefavorabile a evenimentelor politice și militare și a propus soluții care nu au fost întotdeauna pe placul mareșalului. Inclusiv încheierea Armistiţiului cu Naţiunile Unite.

Referindu-se la această ultimă problemă, Constantin Pantazi sintetiza astfel discuția avută cu mareșalul în seara zilei de 23 august 1944, după întoarcerea acestuia de pe front: „L-am întâmpinat la aeroport și pe drum către președinție mi-a descris starea dezastruoasă a trupelor noastre, care se retrag în dezordine. Eu i-am arătat necesitatea Armistițiului ca singură soluție. Ajungând la Președinție, mareșalul a chemat pe Clodius căruia i-a cerut să comunice la Berlin că România iese din război. Apoi… s-a răzgândit!”.

Prin Hotărârea nr. 17 a Tribunalului Poporului din 17 mai 1946, generalul Constantin Pantazi a fost condamnat la moarte. La propunerea guvernului, din 31 mai 1946, regele Mihai I i-a comutat, la 1 iunie, pedeapsa în muncă silnică pe viață, generalul fiind închis la Aiud cu nr. matricol 7.836, în camerele nr. 20, 1, 47 și 20 Z. După doi ani de regim celular, la 4 septembrie 1948, după împlinirea vârstei de 60 de ani, pedeapsa de muncă silnică i-a fost comutată în temniță grea pe viață.

La 10 august 1957 a fost transferat în penitenciarul Râmnicu-Sărat, primind numărul matricol 158, unde a decedat la 23 ianuarie 1958.

Bibliografie:
- Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 204-214.
- Constantin Pantazi, Cu mareşalul până la moarte. Memorii (text stabilit, ediţie de Alexandru Diţă; studiu introductiv şi note de Adrian Pandea; cuvânt înainte de Dan Pantea), Bucureşti, Editura Publiferom, 1999.