Florescu Ioan EmanoilUna dintre personalităţile proeminente care au dominat viaţa politică a secolului al XIX-lea a fost, fără îndoială, vâlceanul Ioan Emanoil Florescu. Născut la 7 august 1819 la Râmnicu Vâlcea, ca fiu al marelui vornic Manolache Florescu, Ioan Em. Florescu şi-a început studiile la Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1833. Imediat după absolvire, s-a înrolat în armata Ţării Româneşti ca iuncăr, la doar 14 ani, obţinând după trei ani gradul de sublocotenent. După ce urmează cursurile Liceului „Louis le Grand" şi ale Şcolii de Stat Major din Paris în perioada 1836-1842, revine în ţară cu gradul de locotenent şi este încadrat pe funcţia de aghiotant al domnitorului Gh. Bibescu, ce a domnit în Ţara Românească între 1842-1848. Din însărcinarea lui Gh. Bibescu, al cărui ginere a şi devenit prin căsătoria cu fiica acestuia, Ecaterina, se ocupă de organizarea oştirii Ţării Româneşti pe principii moderne şi pune bazele Şcolii militare de ofiţeri din Bucureşti în anul 1847, unde a şi predat cursul de tactică şi strategie militară. În iunie 1848, din cauza revoluţiei, îl urmează pe Gh. Bibescu în exil. Îl găsim apoi servind armata rusă cu gradul de colonel în timpul războiului Crimeii între 1853-1856, aceasta fiind singura experienţă de război din întreaga sa activitate. După reîntoarcerea în ţară, ocupă funcţia de comandant al Şcolii Superioare de Război în 1859, şi în acelaşi an este numit în funcţia de ministru de război în guvernul Ion Ghica, funcţie pe care o îndeplineşte şi în guvernele conduse de Manolache Costache Epureanu, Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu, Nicolae Kretzulescu şi Lascăr Catargiu. Este şi ministru de interne, agricultură şi lucrări publice în guvernul Nicolae Kretzulescu între 14 iunie 1865-30 ianuarie 1866.
În 1860 este înaintat la gradul de general de brigadă, iar în 1873 la gradul de general de divizie.

În anul 1860, Al. I. Cuza i se adresează ministrului de război, generalul Ioan Em. Florescu, în scopul organizării unui concurs pentru compunerea imnului naţional al României. În acest scop, Florescu dă următorul ordin de zi: „Având în vedere că imnurile ce se cântă la primirea şefilor sunt străine şi diferează de la corpuri la corpuri, având în vedere necesitatea ce este de a avea în asemenea ocazii un imn naţional, am hotărât cele ce urmează:
1.Se acordă un premiu de 100 galbeni celui ce va compune un asemenea imn.
2.Toţi concurenţii vor trimite, până la 31 decembrie, compunerile dumnealor subsemnate şi sigilate la Ministerul de Resbel, unde ecsaminându-se se va hotărî premiantul".
În urma concursului, jurizat de o comisie compusă din D. Bolintineanu, G. Sion, Gh. Reteanu, Grigore Alexandrescu, Alexandru Odobescu şi Ioan G. Massin, a fost premiată lucrarea Marş triumfal spre primirea steagului Măriei Sale Prinţul Domnitor, compusă de Eduard Hlubs, capelmaistrul Regimentului al II-lea de Linie. Această lucrare, deşi nu a fost proclamată oficial ca imn naţional, a fost totuşi uzitată ca imn până în 1881, dar fără text, iar din 1881 până în 1948 cu textul lui V. Alexandri, Trăiască regele.

Pentru unificarea armatei române şi pregătirea în comun a acesteia, Ioan Em. Florescu a organizat tabăra de la Floreşti, rămasă în istorie ca leagănul contopirii armatei române. Tabăra a funcţionat între începutul lunii iunie şi 30 august 1859, când au fost concentrate în tabără aproape toate unităţile armatei Principatelor abia unite, efective ce au ajuns la aproximativ 11000 de oameni, în scopul „instruirii lor, unificării regulamentelor, a face manevra trupelor şi formarea ofiţerilor superiori, în sfârşit pregătirea românilor ca în timpuri vechi pentru luptă".Procesul instructiv de omogenizare a trupelor în tabără a fost îndrumat permanent de domnitorul Cuza, care exercita comanda supremă a celor două oştiri. Concentrarea trupelor la Floreşti a jucat un rol deosebit şi pe plan extern, constituind o manifestare viguroasă a poporului român pentru a apăra cu arma în mână, în caz de nevoie, actul unirii. Generalul Ioan Emanoil Florescu a iniţiat şi pus în vigoare şi alte acţiuni care să contribuie la modernizarea armatei române, după cum urmează:
- în 1864 a elaborat şi pus în aplicare Legea puterii armate;
- a elaborat reglementările cu privire la funcţionarea Statului Major General;
- a unificat regulamentele de recrutare, Codul penal militar şi regulamentele serviciului de garnizoană;
- a unificat ministerele de război ale Moldovei şi Ţării Româneşti, act istoric în urma căruia a spus: „unirea ministerelor de război din ambele Principate a fost întâiul pas scris către unirea definitivă a acestora";
- a contribuit la iniţierea contactelor politico-militare secrete în scopul pregătirii eliberării prin lupta armată a Transilvaniei de sub ocupaţia habsburgică;
-este autorul proiectului de lege pentru asigurarea ordinii şi disciplinei în domeniul militar;
- a contribuit la crearea cavaleriei uşoare, a mărit numărul regimentelor de infanterie şi a introdus obligatoriu instrucţia militară la universitate;
-în 1876, a participat, în fruntea unei delegaţii militare române, la manevrele armatei ruse de la Krasnoe Selo;
- ca ministru de interne, a adoptat „Regulamentul pentru serviciul jandarmeriei de oraş", conform căruia Jandarmeria, deşi rămânea în subordinea Ministerului de Război, răspundea la solicitările Internelor pentru îndeplinirea unor misiuni de pază şi ordine publică;
-a elaborat importante lucrări în domeniul militar cum ar fi: Teoria dării la semn, Espunere de îmbunătăţirile cele mai însemnătoare introduse în armata Principatelor Unite de la 24 ianuarie 1859-1 iunie 1861, Studii şi pregătiri militare, Instrucţiunea militară bazată pe şcoală, Fortificaţiunile, Osebirea între armatele vechi şi cele moderne, ş.a. După o carieră militară de prestigiu, generalul Ioan Em. Florescu s-a stins din viaţă la Paris la 10 mai 1893, lăsând în urmă o operă impresionantă şi făcând cinste ţinuturilor vâlcene unde s-a născut.