Frontiera dintre România şi Iugoslavia a fost stabilită de Conferinţa de Pace de la Paris, pe un traseu general de la confluenţa Mureşului cu Tisa, către sud-est, până la confluenţa râului Nera cu Dunărea (lăsând în dreapta aşa-zisul astăzi Banatul Sârbesc), apoi pe şenalul navigabil al acesteia, în aval, până la Vârciorova, de unde continua pe vechea graniţă de sud a Munteniei. Frontiera de la confluenţa Mureşului cu Tisa până la Gaiul Mic a fost încredinţată pentru pază Batalionului 3 din Regimentul 4 Grăniceri, căruia i s-a stabilit garnizoana la Timişoara, iar companiile la Sânnicolau Mare, Checea şi Modoş. La Cacova şi Moldova Veche, au fost dispuse Companiile 1 şi 2 din Batalionul 1 al Regimentului 1 Grăniceri, care constituiau flancul stâng al primului dispozitiv de pază creat de Corpul Grănicerilor în anul 1919, pe frontiera de vest a României Mari[19]. Schimbarea guvernelor a condus la numirea în fruntea Ministerului de Finanţe al României Reîntregite a fostului director şi viceguvernator al Băncii Naţionale Române, Oscar Kiriacescu[20]. El i-a semnat generalului Lişcu, Foaia Calificativă pe două perioade: 1 noiembrie 1918 - 31 martie 1919 şi 1 aprilie - 26 septembrie 1919.

Pentru prima perioadă, primul ministru de Finanţe al României Mari nota pe generalul Lişcu: „Mă simt fericit, ca şi predecesorul meu, că am găsit la Comandamentul Grănicerilor pe Generalul Lişcu în aceste timpuri de aşa mari prefaceri ale graniţelor ţării. Graţie priceperii sale desăvârşite de organizare şi conducere a propus şi a executat misiunile cele mai proprii pentru întinderea pazei noilor graniţe; fiind însufleţit de cel mai puternic patriotism a ştiut să treacă peste toate situaţiunile dificile ce în circumstanţele actuale s’au putut ivi, fără a provoca nici o nemulţumire; posedând cele mai alese însuşiri sufleteşti a arătat cel mai viu interes şi cea mai caldă iubire pentru trupa sa, ca ea’şi face datoria cu un devotament fără margini pentru Şeful ei; având o nesecată putere de muncă şi un respect sfânt al dreptăţii şi cinstei a ştiut să inspire în Corp sentimentul datoriei şi în rarele cazuri de abatere a ştiut să intervină cu energie pentru reprimare; unite toate acestea cu natura sa modestă fac ca Generalul Lişcu, care este o podoabă a Corpului Generalilor noştri Comandanţi, să fie admirat şi agreat de toţi care au fericirea să lucreze împreună cu dânsul şi de aceea Ministerul de Finanţe este şi mândru şi fericit că’l are în capul unui Serviciu aşa de însemnat ca Corpul Grănicerilor[21].

Ministrul Finanţelor îşi menţinea bunele sale aprecieri şi în Foaia Calificativă pentru perioada 1 aprilie - 26 septembrie 1919: „Generalul Lişcu a continuat să comande Corpul Grănicerilor cu aceeaşi conştiinciozitate şi pricepere şi graţie activităţii sale neîntrecute s-a putut face sub dânsul întregirea şi reorganizarea Corpului de Grăniceri după dezvoltarea noilor graniţe pe o întindere de 3500 kilometri şi astfel ca să se poată asigura o bună supraveghere militară şi vamală. Înzestrat, cum este dânsul, cu însuşiri alese, a reuşit să dea ofiţerilor şi trupei educaţia specială cerută acestui Corp ca să poată face faţă atâtor grele şi variate chemări. Nu a fost uşoară sarcina ce a avut să se reocupe în condiţiunile cunoscute de toţi graniţa de sud a Cadrilaterului. A trebuit pentru aceasta un tact deosebit şi o muncă continuu susţinută spre a se strecura prin toate dificultăţile fără să dea naştere niciunui conflict. Graţie trupei sale inspirate în fiecare moment de Comandantul neobosit s-a putut pune capăt nesfârşitelor contrabande, jafuri şi chiar omoruri din acea regiune.Toate acestea fac să exprim credinţa că oricine va cunoaşte activitatea Generalului Lişcu o vor aprecia ca foarte merituoasă, că este în cel mai înalt grad în interesul instituţiei să fie ţinut cât mai mult la Comandamentul Corpului de Grăniceri şi că pentru meritele sale deosebite se cuvine să fie înaintat în grad[22].

În Cadrilater, tot timpul, în special în anii 1920 şi 1921, grănicerii au fost expuşi atacurilor bandelor de comitagii [terorişti bulgari] şi prin sacrificii supreme au ştiut să-şi facă datoria[23]. Titularul Ministerului de Război, generalul de Corp de Armată Arthur Văitoianu, nota în Foaia Calificativă pe perioada 1 aprilie - 31 octombrie 1919: „Generalul Lişcu l’am cunoscut în tot timpul carierei sale. Ofiţer General cu cunoştinţe distinse. Am convingerea că îi sunt deschise toate treptele carierei militare şi merită cu prisosinţă înaintarea sa la gradul de General de Divizie[24]. Elogii îi va aduce şi noul titular al Ministerului de Război, generalul Ioan Răşcanu[25] în Foaia Calificativă pe perioada 1 noiembrie 1919 - 31 octombrie 1920: „Generalul Lişcu Toma a continuat să rămână în fruntea Corpului de Grăniceri, cu aceeaşi demnitate ca şi mai înainte. Ofiţer de o valoare morală deosebită - de o cultură generală şi militară impunătoare, a deţinut cu cinste Înalta funcţie ce ocupă - mărind tot mai mult prestigiul Corpului Grănicerilor. A desfăşurat o activitate extraordinară ca să asigure buna pază a graniţelor României Mari. Cu un tact măsurat şi cu multă îndemânare a reuşit să treacă peste toate dificultăţile - fără a se da naştere la conflicte de frontieră. Graţie asiduităţii şi cinstei ce domneşte în Corpul Grăniceresc, s-a ajuns a se înfrâna într-o mare măsură contrabandele şi jafurile de la frontiere.

Foarte bun organizator şi comandant desăvârşit, Generalul Lişcu merită cu prisosinţă a înainta la gradul de General de Divizie[26]. În „Nota asupra activităţii Generalului Lişcu pe timpul 1 Decembrie 919 la 12 Martie 920”, ministrul de Finanţe, Aurel Vlad[27] enumera meritele acestuia:

1. În acest interval de timp a avut loc aducerea grănicerilor de pe linia frontului din 1916 a frontierei de vest pe linia Clemenceau şi instalarea lor pe această linie.

Operaţiunea graţie obiectivelor Generalului Lişcu s-a executat în cea mai desăvârşită ordine fără a se da naştere nici la reclamaţiuni nici la descoperirea graniţei în acest sector.

  1. A avut loc de asemenea retragerea trupelor de pe linia Nistrului către Ackerman şi Atachi după cererea şi insistenţa M[arelui] C[artier] G[eneral] a grănicerilor, apoi instalarea lor pe aceeaşi frontieră.

Ambele operaţiuni în urma unui studiu în prealabil al gen.[eralului] Lişcu, s-au executat în cea mai perfectă ordine evitându-se atingerile sau încălcările de atribuţiuni cu trupele înlocuitoare şi cu populaţia locală.

  1. Pentru înfrânarea debandadelor, General Lişcu a făcut Ministerului de Finanţe propunerea pentru a se modifica legea g[enera]lă a Vămilor prevăzându-se sancţiuni severe pentru contravenienţi şi a stăruit mult la punerea ei în aplicare în provinciile unite, aşa că datorită acestor dispoziţiuni numărul încercărilor de contrabandă a scăzut simţitor.
  2. Supravegherea graniţei din punct de vedere vamal şi militar, datorită interesului deosebit însoţit de cea mai caldă iubire pentru trupa sa inspirată de sentimentul datoriei o face aşa în cele mai mulţumitoare condiţiuni.
  3. Administraţia Corpului Grănicerilor precum şi a unităţilor ce-l compun, a condus-o cu un deosebit interes pentru ca avutul statului să fie pus la adăpost de orice risipă.
  4. A elaborat instrucţiunile după care s’a condus pe întreg Corpul Grănicerilor, instrucţia şi educaţia oficerilor şi trupei, atât la graniţă cât şi la reşedinţele reg[imen]telor (batalioanele de instrucţie contingentul 1920) pe exerciţiul 919 / 920 şi ale cărui rezultate au fost din cele mai frumoase - acest Corp, foarte apreciat din toate punctele de vedere ca cel mai bine instruit, educat şi disciplinat - adică Corpul de elită al armatei.
  5. Activitatea desfăşurată de gen[eralul] Lişcu îi dau tot dreptul pentru a fi înaintat în mod excepţional la gradul de General de Divizie, tot aşa i se poate da încredinţarea de comandă de corp de armată[28].

La 13 martie 1920 s-a instalat guvernul prezidat de către generalul Alexandru Averescu. Portofoliul Finanţelor a fost încredinţat lui Constantin Argetoianu[29], care a devenit şi ad - interim la Justiţie. Foaia Calificativă pentru perioada 13 martie - 24 iunie 1920 cuprinde aceleaşi bune aprecieri asupra activităţii generalului Lişcu: „Prin muncă stăruitoare şi însufleţit de o mare dorinţă pentru binele ţării, instituţiei ostăşeşti şi bunului mers al supravegherii graniţelor, Generalul Lişcu a continuat să pună ca şi în trecut cea mai mare râvnă la conducerea Corpului de Grăniceri. Prin străduinţa sa a reuşit să facă din Corpul Grănicerilor - atât în garnizoana Bucureşti, unde 1500 de grăniceri formează trupa de temeinică siguranţă a oraşului, cât şi în celelalte garnizoane, Corpurile de elită pentru paza ordinii şi a siguranţei. Batalioanele de Instrucţie ale grănicerilor au fost apreciate de marile Comandamente militare, ca cele mai de seamă trupe, perfect instruite, disciplinate şi administrate.

Generalul Lişcu conduce Corpul de Grăniceri cu vădită competinţă şi trupele de sub ordinele sale au fost peste tot straja ordinei şi a liniştei; în Cernăuţi au potolit rebeliunea Regt. 113 Bucovinean; au mai asigurat paza militară şi vamală a frontierelor României Mari şi în special paza militară spre frontiera Nistrului, spre Ungaria şi în Cadrilater spre Bulgaria, unde grănicerii au avut de învins numeroase atacuri duşmane şi de înfrânat numeroase încercări de contravenţii şi de contrabande. 

Într-un mod demn de toată lauda, Generalul Lişcu a ştiut să însufleţească ofiţerii şi trupa de sub comanda sa, la îndeplinirea desăvârşită a datoriei. Şi comunicările oficiale făcute de Corpul VII de Armată, de Divizia 5 a, de Divizia 8 a, de Divizia 17 a, de Divizia 19 a şi de Direcţiunea a VI a Sanitară din Ministerul de Război - care relevă purtarea ostăşească şi demnă a acestui corp de elită - vorbesc şi abundă în acest sens. Apreciez pe Generalul Lişcu ca şi predecesorii mei la acest Minister, că - înzestrat cu însuşiri profesionale deosebite - necesită cu prisosinţă să fie înaintat excepţional la gradul de General de Divizie şi a i se încredinţa comandă de corp de Armată activ sau teritorial[30].

Succesorul lui Argetoianu, Take Ionescu[31] nota, la rândul său: „În intervalul de la 29 Iunie la 31 August 1920 am avut sub ordinele mele pe Generalul Toma Lişcu. Mă unesc cu propunerea dlui Argetoianu şi sunt de părere că merită a înainta excepţional la gradul de General de Divizie şi a i se încredinţa comanda de Corp de Armată activ sau teritorial[32]. Inspectorul de Armată a reconfirmat propunerea ca generalul Lişcu să fie înaintat în grad şi să i se dea comanda unui Corp de Armată: „De la 1 Ianuarie 921 până azi, [30 martie 1921] timp în care Corpul Grănicerilor face parte din Inspectoratul subsemnatului mi-am întărit convingerea ce aveam despre calităţile militare ale acestui oficer general. Prin inspecţiunile ce am făcut la regimentele sale (1 şi 2) - am constatat grija ce o pune în a da directivele necesare pentru instrucţia trupei şi a oficerilor. Această instrucţiune este foarte bine condusă şi face onoare nu numai comandanţilor de regimente dar în special îndrumătorului aci adică Generalului Lişcu. În Campania trecută, notele ce are de la şefii sub care a servit îl arată ca un perfect oficer de câmp. Examenul Generalilor pentru gradul de General de Divizie a fost prea bun, aşa că nimic nu se opune ca să-l propun la înaintare la acest grad în mod excepţional şi la comandă de Corp de Armată[33].

Extrem de laudative sunt şi aprecierile lui Nicolae Titulescu pentru perioada 26 ianuarie - 31 octombrie 1921, cât a fost ministru de Finanţe: „Note din activitatea Generalului Lişcu la comanda Corpului Grănicerilor. Activitatea D lui General Lişcu nu poate fi calificată decât cu elogii. E destul să citez următoarele fapte:

  1. Contingentul 1921 a putut fi pregătit numai în 5 luni (Noiembrie la Aprilie) şi a fost trimis pe graniţă spre a înlocui vechile contingente lăsate la vatră.
  2. În vremea când contrabandele deveniseră atât de dese, a reuşit, de acord cu Direcţia Vămilor, să aducă cele mai eficace servicii prin ordinele date Corpului de grăniceri.
  3. A pacificat şi liniştit regiunea petroliferă din Valea Prahovei, din Decembrie 1918 la Octombrie 1919; a stăpânit şi stins spiritul de revoltă din Quadrilater de la Octombrie 1919; a potolit, în germene revolta Regimentului 114 Bucovinean, în garnizoana Cernăuţi, a format garnizoana de siguranţă la Sibiu, Comandamentul trupelor de Vest; iar de la 1918, o însemnată parte din Grăniceri, formează garnizoană de siguranţă a Capitalei.
  4. La graniţele Nistrului şi Dobrogei, în permanenţă atacat de bande bolşevice şi comitagii, încă de la ocuparea lor (Nistrul 1918 şi Dobrogea 1919) a luat cele mai energice măsuri pentru intensificarea pazei, aşa că atacurile au fost treptat şi cu energie înfrânate.
  5. Paza pe apă, Dunăre şi Mare, a fost asemenea complectată prin înzestrarea Corpului, după propunerile sale, cu 15 vase de patrulare (bărci automobile). Aceste fapte constatate de noi sunt confirmate oficial şi de către Comandamentele şi Ministerul de Războiu, Corpul III Armată, Comandamentul Trupelor de Est, Comandamentul Diviziilor 5, 3, 2, 8, 17 şi 19, cu care grănicerii au venit în contact şi au colaborat la acoperirea acestor graniţe. Direcţia Sanitară şi Administrativă din Ministerul de Războiu aduce laude Domnului General Lişcu.
  6. După propunerea şi stăruinţa Generalului Lişcu, astăzi, Ministerul de Finanţe se găseşte în posesiunea a două cazărmi pentru regimentele 3 Cernăuţi şi 4 Deva, fără să fi debursat vreun ban. Şi demnitatea, şi puterea neobişnuită de muncă şi spiritul de disciplină, şi energia Domnului General Lişcu, mă determină să afirm că numai prezenţa D sale la Comandamentul Corpului de grăniceri îi datorăm faptul că acest Corp a ajuns astăzi să poată face faţă nevoilor graniţelor noi. Propun, înaintarea excepţională la gradul de General de Divizie şi admitere la Comanda de Corp de Armată - activ[34].

Pentru perioada 1 noiembrie 1920 - 31 octombrie 1921, Inspectorul de Armată consemna:

Cunosc bine pe Generalul de brigadă Lişcu Toma. L’am apreciat întotdeauna ca pe un excelent oficer General. Necesită cu prisosinţă gradul de general de Divizie şi comandă de Corp de Armată[35]. În anii când a comandat Corpul Grănicerilor, sub îndrumarea sa a apărut „Revista Grănicerilor”, el având calitatea de preşedinte al Comitetului de Direcţie. Revista a apărut lunar, începând cu 1 aprilie 1920. Au văzut lumina tiparului: nr. 1 (1 aprilie), nr. 2 (1 mai),    nr. 3-4 (iunie - iulie), nr. 5, 6 şi 7 (august-septembrie-octombrie), nr. 8 şi 9 (noiembrie - decembrie). În anul calendaristic următor (1921), au apărut nr. 10, 11 şi 12 (ianuarie - februarie - martie), nr. 13, 14 şi 15 (aprilie-mai-iunie), nr. 16 şi 17 (iulie - august), nr. 18 şi 19 (septembrie - octombrie). Următoarele numere (20-21) au apărut în noiembrie - decembrie 1921 (preşedinte: general de Divizie Ştefan Ştefănescu, comandantul Corpului Grănicerilor între 9 noiembrie 1921 - 10 februarie 1922), iar în ianuarie-martie 1922, nr. 22-24 (preşedinte: general de Divizie Ernest Broşteanu, Comandantul Corpului Grănicerilor între 10 februarie 1922 - 1 octombrie 1929). 

Va reapărea în anul 1932 sub titlul „Grănicerul” (nr. 1/ 1 aprilie 1932); ultimele numere 6 - 7 au apărut în iunie-iulie 1947. Prin Înaltul Decret nr. 3.074 din 17 octombrie 1921, generalul Toma Lişcu a fost numit, începând cu ziua de 8 noiembrie 1921, comandant al Diviziei a XIV-a. Cu acest prilej, generalul Lişcu a dat Ordinul de Zi nr. 25 din 7 noiembrie 1921: „Prin I.[naltul] D.[ecret] No. 3.074 din 17.X.1921, pe ziua de 8 Noembrie 1921 fiind numit Comandant al Diviziei XIV-a, las comanda Corpului Grănicerilor. Despărţindu-mă de ofiţerii şi trupa acestui distins Corp, cu drag mă întorc cu gândul la activitatea celor 3 ani şi 7 luni plini de fapte mari ce au înălţat şi mai mult gloria grănicerilor de pe Valea Oltului şi a Oituzului. La 3 Maiu 1918 când am luat comanda acestui Corp, grănicerii cu rănile ce căpătase în luptele glorioase, încă nevindecate şi foarte reduşi la număr, aveau neîncheiată pagina lor glorioasă din Istoria Neamului, ei aveau de bătut pentru vecie, stâlpul noilor hotare lărgite până acolo unde se aude graiul românesc, trebuiau deci din nou oţeliţi şi întregiţi pentru noua misiune. Cu cea mai mare satisfacţie am con­statat că ofiţerii şi trupa mi-au înţeles cugetul şi mi-au ascultat cuvântul.

Trimise pe frontiera Nistrului, la 11 Maiu 1918, Regimentele 2 şi 3 Grăniceri ele avură fericirea cele dintâi, să pună ordinea şi cuvântul legei la noile hotare de Răsărit. În Octombrie 1918, Bucovina alipindu-se la patria mumă, grănicerii ocupă Nordul Basarabiei şi frontierele Bucovinei, iar 6 Companii din Regi­mentul 3 Grăniceri, merg în Galiţia, unde potolesc începutul răscoalelor bol­şevice şi asigură liniştea ţărei vecine în acea parte. Tot în toamna anului 1918, pe când Regimentul 1 Grăniceri ocupa şi reorganiza frontiera de Sud, un detaşament compus din unităţi dela cele 3 Regimente, pune ordine şi linişte în bogata regiune petroliferă din Valea Prahovei, unde elementele streine şi interesate semănau dezordine. În 1919, conferinţa de pace, stabi­leşte frontiera de Vest, pe care al pa­trulea Regiment de Grăniceri nou creiat şi pregătit cu tot ce îi trebuia şi cu câte un batalion din Regimentele    1 şi 3 Grăniceri ocupă frontiera Mara­mureşului, Crişanei şi Banatului, iar în toamna anului 1919, se ocupă frontiera Cadrilaterului.

Având de organizat o frontieră mare, deschisă şt expusă năvălirilor pericu­loase dela Răsărit, Apus şi Miază zi, de luptat cu greutăţile întâmpinate în aplicarea legilor locuitorilor din noile provincii în lupta cu moravurile rele ale timpului aduse de răsboiu şi cu armatele de spioni şi instigatori întreţinute şi ajutate de duşmanii ce ne invidiau gloria şi mărirea ţărei, cu bravura voastră de strejeri neobosiţi aţi înfrânat şi prăbuşit atacurile duşmane, aţi băgat groaza în instigatorii prefăcuţi, a-ţi făcut ca legea să se aplice şi ordinea să domnească la hotarele noui ale patriei întregite. Jertfa camarazilor ce au căzut vitejeşte pe malurile Nistrului, frontiera Dobrogei şi Ungariei să fie simbolul sfânt în paginile de glorie pe care a-ţi scris-o în cartea neamului. Sacrificiul vieţei pus în îndeplinirea datoriei este proba de abnegaţiune şi conştiinţă ce aţi pus în paza hotarelor ţărei unde de sufletele voastre curate s’au spulberat duhurile necurate ce au bântuit şi bântue încă peste hotare.

Cu astfel de mari calităţi şi cu faptele voastre, demne şi vrednice aţi stârnit admiraţia ţărei întregi, v’aţi atras laude şi mulţumiri şi v’aţi făcut temuţi şi respectaţi de vecini peste hotare. Vă mulţumesc călduros pentru conştiincioasa şi vrednica de laude colaborare la îndeplinirea acestei grele şi mari datorii pentru consolidarea noilor frontiere şi sunt mândru că am comandat asemenea ostaşi în vremuri aşa de grele şi de mari prefaceri.

Vă sfătuesc ca şi pe viitor să vă faceţi datoria cu acelaş spirit de abnegaţiune şi devotament pentru a păstra mai departe numele ce şi-au căpătat grănicerii şi a fi totdeauna mândria ţărei, a oştirei, a şefilor ca şi până acum[36].

Prin Înaltul Decret nr. 768 din 14 noiembrie 1922, publicat în Monitorul Oficial nr. 183 din 21 noiembrie 1922, Toma Lişcu a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Comandor.  La comanda Diviziei a 14 a din Corpul IV Armată, generalul Lişcu a activat până la 1 octombrie 1923, când a trecut la comanda Diviziei a 6-a - cu sediul la Focşani - din cadrul Corpului 5 Armată.  Pentru vrânceni, generalul Lişcu rămâne în inimile lor ca iniţiatorul ridicării Mausoleului din Focşani, operă patriotică în care a fost ajutat şi de către locotenent-colonelul Dumitru Carlaonţ. Având calitatea de preşedinte al Comitetului Judeţean Putna al Societăţii „Mormintele Eroilor căzuţi în Război”, a întreprins numeroase demersuri către Primăria Oraşului Focşani pentru ca aceasta să contribuie financiar la ridicarea monumentului. Totodată, s-au organizat serbări, baluri, s-au pus în vânzare cărţi poştale, s-au deschis liste de subscripţie etc., reuşindu-se ca în 1925 să înceapă lucrările pentru ridicarea Mausoleului - Osuar din     Focşani[37].

La 1 aprilie 1926, Toma Lişcu a fost avansat la gradul de general de Divizie şi „trecut în elementul rezervei pentru limită de vârstă” (Înalt Decret nr. 880/1926), iar la 1 ianuarie 1934 a fost trecut în retragere pentru limită de vârstă (Înalt Decret nr. 635/1934, Monitorul oficial nr. 111/934, p. 3.062, Ordin de Zi 35 / 934). S-a stabilit în Piteşti, strada Lascăr Catargiu, nr. 17, unde a decedat în anul 1958, fiind înmormântat în Cimitirul „Sfântul Gheorghe”. În ziua de 24 iulie 2004, cu prilejul zilei Poliţiei de Frontieră Române, când se aniversau 140 de ani de activitate neîntreruptă la frontierele României, la sediul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, a avut loc dezvelirea bustului generalului Toma Lişcu, comandant al Corpului Grănicerilor în perioada 1918-1921. Era un act de cinstire a meritelor acestui general dar şi a Corpului Poliţiei de Frontieră. La festivitate au fost prezenţi: Marian Florian Săniuţă - ministru de Stat, ministrul Administraţiei şi Internelor, general-maior Valeri Grigorov - şeful Serviciului Naţional al Poliţiei de Frontieră din Bulgaria şi general-maior Joszef Bendek - consilier principal grăniceresc în cadrul Comandamentului Naţional al Grănicerilor din Ungaria.

Generalul Lişcu Toma rămâne unul dintre comandanţii care şi-au făcut exemplar datoria faţă de Ţară, slujind interesele legitime ale României Mari.

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice Retrăiri istorice în veacul XXI”, Ediţia XIV/VI - „1918-2018 Centenarul Marii Uniri”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 7-8 septembrie 2017, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

------------------------------------
[19] Sever Neagoe, Ilie Tender, Gheorghe Văduva, op. cit., p.237
[20] Oscar Kiriacescu / Chiriacescu (7 noiembrie 1869, Bucureşti - ? Bucureşti). Ministru de Finanţe în guvernul General Constantin Coandă (29 octombrie - 28 noiembrie 1918) şi în guvernul Ion I. C. Brătianu (29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919 - stil nou - (Stelian Neagoe, op. cit., p. 89).  
[21] A. M. R., fond Direcţia Cadre Învăţământ, Litera L, Generali, dosar nr. 11, f. 26 – 26 verso.
[22] Ibidem, f. 27 - 27 verso.
[23] Grănicerul …, Număr festiv …, p. 34.
[24] A. M. R., fond Direcţia Cadre Învăţământ, Litera L, Generali, dosar nr. 11, f. 29.
[25] Generalul Ioan Răşcanu (4 ianuarie 1874, Cahul - 25 februarie 1952, Sighet). Provine dintr-o ramură a unei importante familii boiereşti. După şcoala primară, a urmat mai multe instituţii de învăţământ militare: Şcoala de Ofiţeri Bucureşti (1891-1893), Şcoala de Artilerie şi Geniu (1895 - 1897), Şcoala Superioară de Război (1898-1900). Cariera militară: sublocotenent (16 iulie 1893), locotenent (1 aprilie 1896), căpitan (10 mai 1903), maior (10 mai 1910), locotenent-colonel (1 aprilie 1914), colonel (1916), general de Brigadă (1917), general de Divizie (1922), general de Corp de Armată (r) - 1942. Funcţii militare: profesor la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, Geniu şi Marină Bucureşti (din 1903), Şcoala Superioară de Război (din 1906); ataşat militar în Germania (1907-1911), şef al Secţiei Operaţii din Marele Stat Major (1914-1916); ataşat pe lângă Statul Major Francez (1916); comandant al Brigăzii 15 Artilerie (1917-1918); secretar general al Ministerului de Război (1918-1919); ministru de Război în guvernul General Arthur Văitoianu (27 septembrie – 28 noiembrie 1919), în guvernul Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919 - 2 martie 1920), în guvernul General Alexandru Averescu (13 martie 1920 - 13 decembrie 1921). A demisionat din armată în anul 1922. Este iniţiatorul, împreună cu generalul Constantin Christescu, şeful Marelui Stat Major, a reînfiinţării revistelor militare după Primul Război Mondial. Pe lângă funcţiile militare a mai îndeplinit şi următoarele demnităţi: ministru pentru Basarabia şi Bucovina (5 ianuarie - 4 iunie 1927); comisar superior al guvernului în Basarabia şi Bucovina (1931), ministru de Stat (22 iunie 1931 - 6 iunie 1932), primar al Capitalei (octombrie 1942 - august 1944), primar al oraşului Vaslui (1938-1942), prefect al judeţului Vaslui, deputat (1920, 1926, 1928, 1931) şi senator (1920, 1930). Arestat în 1950, ca fost demnitar interbelic, a fost încarcerat la Sighet, unde a decedat la 25 februarie 1952 (Lucian Predescu, op. cit., p. 716; Stelian Neagoe, op. cit., p. 91, 92, 94; Col. prof. univ. dr. Adrian Stroea (coord.), Enciclopedia Artileriei Române, Editura Centrului Tehnic - Editorial al Armatei, Bucureşti, 2014, p. 767).    
[26] A. M. R., fond Direcţia Cadre Învăţământ, Litera L, Generali, dosar nr. 11, f. 30-30 verso.
[27] Aurel Vlad (10 ianuarie 1875, Orăştie – 2 iulie 1953, Sighet). Părinţii: Claudiu Vlad şi Aurelia. A urmat Colegiul reformat „Kun” din Orăştie. A studiat Dreptul la Universitatea din Budapesta, unde şi-a luat doctoratul. A profesat avocatura la Deva şi Orăştie. Român patriot, începe cu câţiva prieteni o puternică mişcare contra politicii româneşti de pasivitate şi cere intrarea în viaţa politică activă. Ajutat şi de două ziare din Orăştie („Activitatea” şi „Libertatea” - 1901), Aurel Vlad candidează la Ilia (judeţul Hunedoara) şi cu toată teroarea ungurească reuşeşte să intre în Parlamentul Ungariei (1903). Cuvântările sale au zguduit pe conducătorii maghiari, aşa de nedrepţi faţă de români. La alegerile din 1905, pătrunde din nou în Parlament împreună cu vreo 14 deputaţi români. Îşi face datoria întreagă de bun român în cariera politică. Anul 1918 l-a găsit pe Aurel Vlad implicat total în politică. La Alba Iulia, a luat cuvântul la prima tribună, în care se afla şi prezidiul adunării în frunte cu preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti. A susţinut prin resurse materiale actul Unirii Transilvaniei cu România. El şi-a ipotecat moşia de la Bobâlna la Banca Ardeleana din Sibiu şi „Victoria” din Arad. În Consiliul Dirigent a ocupat funcţia de ministru al Finanţelor, portofoliu pe care l-a deţinut şi în guvernul Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919 - 13 martie 1920). Deputat între 1919-1920 şi 1926-1927. Ministru al Cultelor şi Artelor (10 noiembrie 1928 - 14 noiembrie 1929), apoi al Industriei şi Comerţului (14 noiembrie 1929-7 martie 1930). A fost directorul şi proprietarul ziarului „Solia Dreptăţii” din Orăştie, care, între 1923 - 1924 a fuzionat cu „Gazeta Hunedoarei” şi redacţia a fost mutată la Deva. Şeful organizaţiei P. N. Ţ. din judeţul Hunedoara. Preşedintele Camerei Agricole, al Consiliului Judeţean, al Consiliului Administrativ al Băncii Ardeleana. Membru în Sinoadele şi Congresele Bisericii Ortodoxe. Şeful Organizaţiilor de Hunedoara şi Severin ale Frontului Românesc. Arestat de Securitatea din Sibiu în data de 5 / 6 mai 1950 (avea 75 de ani), dus la Sighet la 7 mai 1950, decedat la 2 iulie 1953 (Lucian Predescu, op. cit., p. 902; Stelian Neagoe, op. cit., p. 92, 108, 110).  
[28] A. M. R., Memorii Bătrâni Generali, litera „L”, dosar nr. crt. 11, f. 31-31 verso.
[29] Constantin Argetoianu (3 martie 1871, Craiova - 6 februarie 1955, Sighet). Vreme de 7 ani (1888-1896) a frecventat la Paris trei facultăţi, revenind în ţară doctor în Medicină şi licenţiat în Drept şi Litere. La 26 februarie 1898, a intrat în Centrala Ministerului Afacerilor Străine, parcurgând ierarhic funcţiile de la secretar la consilier de Legaţie, la reprezentanţele româneşti din Constantinopol (29 iunie - 4 decembrie 1898), Roma (8 decembrie 1898 - 15 mai 1903), Constantinopol (15 mai 1903 – 30 aprilie 1904), Viena (1 mai 1904 - 31 martie 1910, cu un interegn la Sank Petersburg, 22 decembrie 1908 – 13 februarie 1909), Paris (31 martie 1910 - 19 mai 1913). S-a înscris în Partidul Conservator (1913). La 3 aprilie 1918 a devenit membru fondator al Ligii Poporului (ulterior Partidul Poporului) prezidat de către generalul Alexandru Averescu. Disidentă din Partidul Poporului (15 decembrie 1923), gruparea Argetoianu s-a unit, la 10 mai 1924, cu Partidul Naţionalist Democrat al lui Iorga, rezultând Partidul Naţionalist al Poporului, cu o conducere bicefală, partid care în martie 1925 a fuzionat cu Partidul Naţional de sub şefia lui Iuliu Maniu, de care Argetoianu se va despărţi la 5 octombrie 1925. A trecut în Partidul Liberal (1927), unde a rămas până în decembrie 1930, când a forţat excluderea sa din PNL. A deţinut importante portofolii ministeriale: ministru de Justiţie (29 ianuarie – 27 februarie 1918) în primul guvern Alexandru Averescu, ministru de Finanţe şi ad-interim la Justiţie (13 martie – 13 iunie) şi ministru de Interne (13 iunie 1920 - 13 decembrie 1921) în al doilea guvern Alexandru Averescu. Ministrul Agriculturii şi Domeniilor şi ad-interim la Industrie şi Comerţ (4 - 20 iunie 1927) în guvernul Barbu Ştirbei şi, din nou, titular la Agricultură şi Domenii (21 iunie 1927 - 24 noiembrie 1927) în guvernul Ion I. C. Brătianu şi guvernul Vintilă I. C. Brătianu (24 noiembrie 1927 - 3 noiembrie 1928). Ministru de Finanţe (18 aprilie 1931 - 31 mai 1932),    ad-interim la Externe (18-29 aprilie 1931), ad-interim la Interne (7 mai 1931 - 31 mai 1932) în guvernul Nicolae Iorga. Ministru al Industriei şi Comerţului (10 februarie - 30 martie 1938) în guvernul condus de Partidul Miron Cristea. Consilier Regal (30 martie 1938 - 5 septembrie 1940). Preşedinte al Consiliului Economic Superior (din 8 aprilie 1938-1944). Arestat în noaptea de 5 / 6 mai 1950. Opera: Marea noastră proprietate şi expropierea, Bucureşti, 1913; L’influence de la banliene sur l’âme des capitales, 1914; Marea noastră proprietate şi exproprierea, Craiova, 1914, 1907-1912-1914, Bucureşti, 1915; În jurul valutei noastre, Craiova, 1923; Problema constituţională, Bucureşti, 1923; Îndrumări politice, 1924; Moneta şi valuta, 1924; Naţionalism şi internaţionalism, Craiova, 1929; „Uniunea Naţională”, 1931; „Conferinţă fără subiect”, Bucureşti, 1933; Discurs la Budget, 1933; Statul agrar, 1933; Autour de la crise, 1934; „Conferinţă cu subiect”, 1934; Bucureştii de azi şi de mâine, f. an; În jurul Asanării Economice, 1934; În urmărirea normalizării monetare, f. an; Vitalitatea regimului republican şi democratic în Franţa, Craiova, 1929; Pe urmele trecutului, Bucureşti, 1938 (Lucian Predescu, op. cit., p. 47; Stelian Neagoe, op. cit., p. 94-97, 105-107, 115-116, 139; Idem, Oameni politici români. Enciclopedie, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, p. 34-37).  
[30] A. M. R., fond Direcţia Cadre Învăţământ, Litera L, Generali, dosar nr. 11, f. 32 – 32 verso.
[31] Take Ionescu (13 octombrie 1858, Ploieşti - 21 iunie 1922, Roma - Italia). Fiul unui negustor de cereale din Ploieşti. Studii universitare la Paris (1875-1881) unde şi-a susţinut doctoratul în Drept. Avocat în Baroul Ilfov. S-a înscris în Partidul Naţional Liberal (1883), fiind ales deputat în Colegiul III - Ilfov (1884). A trecut în Partidul Conservator (1886). În guvernări conservatoare, Take Ionescu a fost în mai multe rânduri ministru: la Culte şi Instrucţiune Publică (27 noiembrie 1891 - 3 octombrie 1895) în guvernul Lascăr Catargiu; la Culte şi Instrucţiune Publică (11 aprilie 1899-9 ianuarie 1900) şi la Finanţe (9 ianuarie - 7 iulie 1900) şi Finanţe (9 ianuarie - 7 iulie 1900) în guvernul Gheorghe Gr. Cantacuzino; de Finanţe (22 decembrie 1904 – 12 martie 1907) în noul guvern Gheorghe Gr. Cantacuzino. Ministru de Interne (14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913) în guvernul Titu Maiorescu. În anii neutralităţii României (1914 – 1916), Take Ionescu şi Nicolae Filipescu au fost cei mai zeloşi partizani ai intrării României în război de partea Antantei; în acest scop ei au creat „Acţiunea Naţională”, dezvoltată în „Federaţia Unionistă”. Ministru secretar de Stat (11 decembrie 1916 - 10 iulie 1917) al Consiliului de Miniştri şi vicepreşedinte în guvernul Ion I. C. Brătianu; Preşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor (creat la 20 septembrie 1918). A rămas în capitala Franţei în timpul lucrărilor Conferinţei de Pace. Ministru de Externe (13 iunie 1920 - 11 decembrie 1921) şi ad - interim la Justiţie  (9 decembrie 1920 - 1 ianuarie 1921) în guvernul Alexandru Averescu. Opera: La politique étrangère de la Roumanie (1891); Chestiunea naţională (1893); Discursuri politice, vol. I-IV (1897-1904); Constituirea Partidului Conservator Democrat (1908); Politica instinctului naţional (1916); Pentru România Mare. Discursuri din război. 1915 - 1917 (1919); Mica Înţelegere (1921); Amintiri (1923) [Vezi Stelian Neagoe, Oameni politici români …, p. 380-384; Idem, Istoria guvernelor …, p. 75, 79, 83, 85, 96- 97]. 
[32] A. M. R., fond Direcţia Cadre Învăţământ, Litera L, Generali, dosar nr. 11, f. 32 verso.
[33] Ibidem, f. 33-33 verso.
[34] Ibidem, f. 34-34 verso.
[35] Ibidem, f. 35-35 verso.
[36] Revista Grănicerilor, Anul II, No. 18 şi 19, Septembrie - Octombrie 1921, p. 3-4.
[37] Vezi detalii în Horia Dumitrescu, Mausoleul Focşani Sud, în Cronica Vrancei, vol. XVII, Coordonator: Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focşani, 2013, p. 342-408.