Căutaţi cărţile semnate de acest om şi puneţi-le petale de flori între pagini. Le merită din plin.

Într-o vreme în care dreptul constituţional român era apanajul a doi boieri mari - Constantin Stere şi Constantin Dissescu -, Gheorghe Alexianu vine şi îşi ocupă locul bine-meritat, când încununează capitala Bucovinei prin întreaga sa activitate de Rezident Regal şi transformă Facultatea de Drept a Universităţii din Cernăuţi în altar pentru ştiinţă.

Practician şi teoretician deopotrivă, cum arareori se întâlneşte în viaţă!

Dacă Facultatea de Teologie din Chişinău se lăuda cu străluciţii profesori Gala Galaction şi Nichifor Crainic, apoi Facultatea de Drept a Cernăuţilor îi avea la catedre pe Gheorghe Alexianu şi pe profesorul de drept comercial D. Gălăşescu-Pyk, supranumit „Ursul” - pentru puterea sa de muncă. Dovadă curată a faptului că Guvernul de la Bucureşti nu era tocmai ignorant în privinţa cadrelor universitare din cele două provincii surori, aşa cum se mai spune câteodată. Două merite are profesorul Alexianu, pentru cunoaşterea dreptului constituţional de către români, la o privire de ansamblu: acela de a fi scris, în 1926, primul curs practic de drept constituţional pentru studenţii de la drept, curs prefaţat de Constantin Hamangiu, precum şi acela de a fi revenit cu un vast tratat de drept constituţional în trei volume (denumit impropriu „Curs”, dată fiind bogăţia sa de idei), publicat între 1930 şi 1937. Paginile acestea „au pornit în lume ca să-şi găsească ursita”, după cum o spunea chiar domnia sa în prefaţa tratatului, tot aşa cum au pornit şi paginile de economie politică ale lui Charles Gide, pe care l-a tradus în limba română chiar Gheorghe Alexianu. Tălmăcirile au fost începute înainte de Primul Război Mondial când, student fiind, îngrijea de nişte elevi. După ce erau culcaţi, în ceasuri târzii de noapte, în odaia unui pension, lumina lumânării se revărsa peste fruntea viitorului savant. Cursul de economie politică al lui Charles Gide a fost publicat, în traducere, în 1921.

Căzut în ţărâna din Valea Piersicilor şi trimis în uitare.

Contribuţia sa de netăgăduită pentru dezvoltarea ştiinţei juridice, lupta pentru unificarea legislativă, înfiinţarea, împreună cu Paul Negulescu, a Institutului de Ştiinţe Administrative, studiile ireproşabile de istorie a dreptului şi de drept constituţional din „Pandectele Române” şi „Revista de Drept Public” şi câte altele!

Întregul parcurs pământean al acestui om a fost marcat de evenimente tragice care au vrut să-i împiedice, parcă, avântul ştiinţific. Tânăr, la numai 19 ani, pleacă pe front, în lupta pentru reîntregirea neamului şi este rănit la Mărăşeşti. În aceeaşi perioadă, îi este împuşcat tatăl de membrii unei bande răzleţe de soldaţi ruşi, care se retrăgeau în Rusia. În 1939, închide pleoapele unui prieten, în chiar locul asasinării lui şi Armand Călinescu, doborât de un grup de legionari. Mai apoi, după venirea legionarilor la putere, când avocatul Istrate Micescu le spunea intimilor „Nu vreau să văd cu de-a sila morga, ca Madgearu ori ca Iorga”, când sociologul Petre Andrei îşi lua viaţa la Iaşi de frica „echipelor morţii”, profesorul Alexianu avea să fie împuşcat în plămânul stâng, după ce l-au „vizitat” „justiţiari” din aceştia. Ca într-un scenariu tragi-comic, grav rănit şi aflat în spital, primeşte o misivă de la preşedintele Comisiunii pentru revizuirea profesorilor universitari, istoricul P.P. Panaitescu, în care i se cer lămuriri cu privire la activitatea în masonerie, la prigoana şi uciderea legionarilor, la solidaritatea sa cu guvernul de atunci, la probele pe care le aduce în sprijinul dezvinovăţirii sale. Executat, la câţiva ani distanţă, căzut în ţărâna din Valea Piersicilor, avea să fie încă o dată condamnat şi trimis în uitare.

Opera lui Gheorghe Alexianu a supravieţuit şi va mai supravieţui.

În romanul său cu tentă autobiografică - „Luntrea lui Caron”, Lucian Blaga surprinde exact o realitate cruntă ce a învăluit lumea românească odată cu instaurarea regimului comunist. După Al Doilea Război Mondial, spune filosoful, „« criminali de război » s-au ales cei care au pierdut războiul. Categorie nouă a dreptului penal, criminalitatea de război a devenit, după capitularea din august 1944, un motiv şi un pretext în numele cărora aveau să fie osândiţi la închisoare grea pe viaţă mii de oameni ale căror nume, de obicei de notorietate, ieşeau la iveală ca la un joc de loterie la care participa toată ţara. Noua categorie a dreptului penal devenea însă, după împrejurări, şi un pretext pentru a arunca, fără de nici un proces, în beciuri atâţia nevinovaţi sau simpli indezirabili care pentru vinile lor n-ar fi fost demni nici chiar de « purgatoriu »”.

Şi mai trist este că nimeni nu se ostenea măcar să salveze aparenţele juridice. O victimă a „tăcerii” dreptului a fost, culmea, şi profesorul de drept Gheorghe Alexianu, umerii săi purtând şi în prezent stigmatul „criminal de război”. Cu atât mai ciudat ne apare această titulatură cu cât, după revenirea Armatei Sovietice pe teritoriile ucrainene, profesorul Alexianu a fost judecat şi achitat chiar de către instanţele sovietice de la Odesa. A trebuit să fie condamnat de românii lui. Ce criminal de război primeşte o diplomă de onoare de la profesorii Universităţii din Odesa, toţi ruşi şi ucraineni, în care i se aduc mulţumiri pentru susţinerea învăţământului superior din Odesa?

Condamnat la tăcere veşnică

Redau după această întrebare cu răspuns cât se poate de clar, o întâmplare povestită copiilor săi de către bunicul meu, Filip Mărgineanu, ţăran basarabean din judeţul Bălţi, ordonanţă a lui Gheorghe Alexianu în 1943, cel din urmă fiind atunci Guvernator al Transnistriei. Ţăranul acesta avea grijă de treburile gospodăriei profesorului Alexianu, iar după instaurarea regimului comunist, s-a ferit o viaţă să pomenească acest lucru, de frica deportării în Siberia. De fapt, cum povestea chiar el, cam aşa l-a povăţuit şi Guvernatorul la despărţire, căci i s-a aflat în preajmă până când a fost revocat. Dar acest bunic al meu, datorită apropierii de Gheorghe Alexianu, a vorbit o limbă aleasă, deosebită de cea a sătenilor şi, costumul maro de dorobanţ, cămaşa cu două rânduri de gulere şi manşete de rezervă, cizmele de hrom şi alte câteva lucruri dăruite la despărţire de către Domnul Profesor ordonanţei sale i-au înnobilat casa şi pe el deopotrivă.

Baionetele, tancurile, zvonurile fără de dovezi, judecăţile strâmbe şi legile nedrepte, condamnările la tăcere veşnică nu vor putea acoperi niciodată faptele bune, gândurile alese, nopţile pierdute pentru progresul intelectual al unui popor întreg şi suferinţa unui om pentru neamul din care se trage.

Căutaţi cărţile semnate de acest om şi puneţi-le petale de flori între pagini. Le merită din plin!

Nota redacţiei: Gheorghe (George) Alexianu (n.1 ianuarie 1897, Străoane, judeţul Putna - d. 1 iunie 1946, valea Piersicilor, Jilava). A fost doctor în drept, profesor de liceu, conferențiar universitar, Guvernator al Transnistriei în perioada 19 august 1941-1944. În anul 1946, inculpat pentru crime de război, crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii şi condamnat la moarte de Tribunalul Poporului din Bucureşti (condamnare reconfirmată la recursurile din anii 2006 și 2008). A fost executat la 1 iunie 1946 alături de mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalul Constantin (Pichi) Z. Vasiliu.[1]

------------------------------------------------------

[1] Gheorghe Buzatu (coordonator), Trecutul la judecata Istoriei, Bucureşti, Ed. Mica Valahie, 2006, Şerban Alexianu, p.245, 257