„Acest timid e convins că are un mare drept părintesc și o mare misiune națională”. (Nicolae Iorga) 

După o lungă perioadă de excomunicare, figura inconfundabilă a istoricului Gheorghe I. Brătianu (28 ianuarie / 10 februarie 1898, Ruginoasa, în fostul jud. Suceava, în prezent jud. Iași - 27 aprilie 1953, la penitenciarul de la Sighet / Sighetu Marmației, jud. Maramureș) revine în prim-planul istoriografiei contemporane, constituind un act de justiție încă nefinalizat. Inițiată din exterior, - la München, Paris, Evry, apoi Montpellier, - acțiunea de restituire a operei marelui istoric a continuat în centrele academice și universitare din București, Iași, Cluj-Napoca[1], dezvoltând un interes cu totul particular prin valoarea științifică a lucrărilor sale, originalitatea discursului său, înnoirile metodologice, spiritul polemic, dar desăvârșit academic, fără accente pătimașe, - toate acestea dublate de preocuparea pentru omul Gh. I. Brătianu, care s-a lăsat atras de imperativele timpului și a apărat interesele țării și ale neamului său inclusiv pe câmpul de luptă.

Cunoscut drept omul de știință care și-a legat numele de studii fundamentale de istorie bizantină, de Ev Mediu timpuriu, de formare a statului medieval românesc, care a urmărit întruchiparea ideii de unitate națională din cele mai vechi timpuri până la conducători de stat și oameni politici precum Alexandru Ioan Cuza, Carol I, Mihail Kogălniceanu, Ion I.C. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu este autorul unei opere care își păstrează și astăzi viabilitatea datorită unei perspective de o largă deschidere către toate orizonturile istoriei, civilizației, a unei metode de investigație caracterizată prin subtilitatea interpretărilor, a ipotezelor, a noilor relații și explicații date fenomenelor istorice văzute în conexiunile lor economice, sociale, politice, culturale și spirituale[2].

Oricine urmărește opera istoricului Gheorghe I. Brătianu în domeniul istoriei românești și activitatea sa politică, nu poate să nu observe remarcabila convergență și chiar unitatea de viziune și acțiune în desfășurarea celor două laturi esențiale ale activității sale publice. O atare coincidență între gândire și acțiune vine, desigur, în sens imediat, din sfera reflecției, dar în chip decisiv și de departe este produsul unui irezistibil imperativ moral. Gheorghe I. Brătianu a fost nu numai un istoric a cărui operă, prea timpuriu curmată, l-a situat în primele rânduri ale istoriografiei naționale și celei europene, ci și o conștiință istorică în acțiune[3].

La aproape șapte decenii de la dispariția sa fizică, Gheorghe I. Brătianu apare drept unul dintre cei mai cunoscuți și înzestrați istorici români, cu prestigiu durabil pe plan național, european și internațional, fapt datorat instrucției îngrijite, dotării intelectuale, amplitudinii orizontului cultural, erudiției polivalente, lucidității și supleței interpretative, acribiei elaborării lucrărilor. A abordat un larg diapazon problematic și cronologic, extins din Antichitate până în contemporaneitate, cu opțiuni preponderente spre Evul Mediu, perioadă căreia i-a dedicat și cele mai numeroase și izbutite lucrări, capabile să înfrunte eroziunea timpului. Și-a focalizat direcțiile prioritare ale demersurilor științifice spre teme de larg interes, păstrând reperele coordonatelor naționale, dar manifestând și o pregnantă receptivitate față de principalele tendințe istoriografice vehiculate pe eșichierul cultural internațional[4].

Ideea fundamentală a vieții și operei lui Gheorghe I. Brătianu, dominanta demersului său a reprezentat unitatea națională a românilor, în pofida varietății subiectelor și temelor de istorie investigate. A trăit și a murit în numele acestei idei pe care a pus-o în evidență prin volume și studii de o mare ținută științifică, prin articole, conferințe publice și prin cursuri universitare. Chiar dacă porneau, de cele mai multe ori, de la un moment aniversar, de la celebrarea unui eveniment istoric, lucrările lui Gheorghe I. Brătianu nu au avut nimic conjunctural, nu au plătit tribut grabei sau dorinței de a fi cu orice preț prezent în arena publică, ci au fost întotdeauna încărcate de erudiția istoricului, de convingerile pe care își clădise opera și atitudinea fermă[5].

În același timp, în centrul concepției sale istorice, al opțiunii și acțiunii sale politice s-a aflat noțiunea de libertate, aflată într-o relație organică cu ideea unității naționale. Pentru Gheorghe I. Brătianu, istoria nu este o succesiune automată a unor situații predeterminate, ci împletirea factorilor generali cu voința omului care acționează în acest cadru. Nu alta a fost viziunea sa ca om politic, dezvoltată în mediul de familie și politic în care s-a format. Libertatea în viața publică și în cea privată și, în primul rând, în domeniul activității economice s-au aflat în centrul crezului său politic[6].

Drept urmare a acestor calități, timpul n-a erodat, ci dimpotrivă, a pus și mai mult în evidență valoarea operei sale ce constituie rezultanta unei concepții și a unor mijloace de investigație de o îndrăzneață noutate pentru epoca sa, validată de anii trecuți de la redactarea ultimei sale lucrări.                                            

Anii copilăriei și adolescenței. Pasiunea pentru istorie a tânărului Gheorghe Brătianu.

Născut la 28 ianuarie / 10 februarie 1898 în comuna Ruginoasa, în fostul județ Suceava (în prezent jud. Iași), destinul fiului marelui om politic Ion I.C. Brătianu (1864-1927)[7], Gheorghe, avea să-i fie influențat și, poate chiar, determinat într-o măsură covârșitoare de descendența sa dintr-o veche familie românească cu rol important în viața politică, economică și culturală națională în secolele XIX-XX, prezentă în câteva din marile și decisivele momente ale istoriei României moderne. Provenea din două familii de notorietate, Brătienii și Moruzeștii.

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, tatăl său, Ion (Ionel) I.C. Brătianu, fiul fostului prim-ministru Ion C. Brătianu (1821-1891)[8], practica ingineria, devenind ulterior, în mai multe rânduri, prim-ministru, cu rol crucial în realizarea României Mari[9]. Mama sa, Maria, care provenea din familia fanariotă Moruzi, ce a dat doi domnitori în ambele Principate în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea și începutul celui următor[10],  avusese o primă căsătorie în 1899 cu Al. Al. Cuza, fiul mai mare al domnitorului Al. I. Cuza, dar a rămas văduvă prin moartea prematură a soțului. Prin moștenire, văduva Maria Moruzi locuia la castelul de la Ruginoasa, unde a invitat să locuiască și pe tânărul Ion (Ionel) I.C. Brătianu, proaspăt inginer ce lucra la calea ferată Iași-Pașcani. Între cei doi s-a înfiripat o idilă, în urma căreia s-a născut Gheorghe I. Brătianu, părinții căsătorindu-se doar de conveniență, necesară legitimării lui Gheorghe, desfăcând-o imediat după contractare, astfel că de creșterea sa s-a ocupat doar Maria Moruzi, care, dispunând de o avere considerabilă, a fost în măsură să-i asigure o instruire deosebit de îngrijită[11].

A trăit acei ani la Ruginoasa, într-unul din locurile mitice românești de care se leagă numele și fapta lui Alexandru Ioan Cuza. Anume în acele locuri din Moldova, în atmosfera marcată de amintirea primului Domnitor al Unirii s-au format fundamentele patriotismului său nedezmințit, ideea unității naționale pe care a slujit-o cu devotament pe tot parcursul existenței sale. Întreg ciclul școlar s-a desfășurat sub îndrumarea unor profesori particulari de înaltă ținută morală și profesională, pentru domeniul istoric apelându-se la A.B. Brandia[12] și Vasile Bogrea (1881-1926), iar omologarea cunoștințelor s-a realizat prin examene susținute la Liceul Național din Iași[13].

Pe tatăl său avea să-l vadă pentru prima oară abia la vârsta de 12 ani, în anul 1910, când acesta, prim-ministru al României, a fost victima unui atentat eșuat și a cerut să-și vadă fiul. Legăturile propriu-zise au fost reluate după 1914, o contribuție însemnată la această apropiere între tată și fiu având-o Nicolae Iorga, cel care, în timpul unei vizite la Ruginoasa, a primit de la Maria Moruzi un manuscris al fiului său. N. Iorga l-a publicat în „Revista istorică”, acest lucru echivalând cu o adevărată consacrare. Mai mult ca atât, într-o comunicare academică din acel an, Iorga a prezentat și câteva documente pe care le primise de la foarte tânărul Gheorghe I. Brătianu, însoțite de cuvinte elogioase pentru cel care încă era pe băncile liceului[14].

În iunie 1916 și-a susținut cu succes examenul de bacalaureat în cadrul Liceului Național din Iași, prezentându-se exemplar la toate disciplinile, astfel că a obținut media 10 și distincția cum laude. În aceeași perioadă și-a încheiat și primul său studiu istoric – „O oaste moldovenească acum trei veacuri – Răscoala boierimii împotriva lui Ștefan Tomșa”, care va fi publicată de Nicolae Iorga în „Revista istorică”[15]. Era evident că o puternică chemare, de care nu era străină atât ereditatea, mediul profesoral favorabil dar și influența și încurajarea îndrumătorului multor vocații istoriografice ale acelei vremi, Nicolae Iorga, îi orienta de timpuriu pașii spre cercetarea trecutului, care avea să devină și să rămână până la capătul vieții pasiunea și preocuparea sa dominantă.

Intrarea sa pe drumul mare al activității intelectuale avea să fie însă amânată pentru o vreme, dată fiind intrarea României, la 14/27 august 1916, în războiul mondial „în rândul celor care sunt cel mai bine în măsură să-i asigure unitatea națională”, pătrunsă fiind de dorința „de a contribui și grăbi sfârșitul conflictului și sub necesitatea imperativă de a salva interesele neamului”[16].  În consecință, obținând încuviințarea scrisă a tatălui său, care deținea în acel moment demnitatea de prim-ministru și după un stagiu de instrucție militară de câteva luni, în urma căruia a obținut gradul de sublocotenent, în vara anului 1917 a fost detașat pe frontul din sudul Moldovei, participând la operațiunile militare de pe valea Trotușului, unde a fost rănit în două rânduri. Va fi trecut în rezerva armatei române, iar experiența războiului o va consemna în lucrarea „File rupte din cartea războiului” (1934)[17].

Așa cum pe bună dreptate afirmă acad. Alexandru Zub, notele de pe front ale tânărului Gheorghe I. Brătianu au „un întreit interes”: „ca «depoziție» a unui participant în faza paroxistică a rezistenței, ca mărturie venind dintr-o familie cu rol eminent în viața politică a țării; ca reflecție a unui istoric pe marginea unor fapte la care participase el însuși”[18]. La rândul său, Ion Toderașcu califică lucrarea lui Gh. I. Brătianu drept „un document unic, literar și istoric, care a putut fi scris numai de un om înzestrat cu o sensibilitate superioară”. Prin acel caiet de pe front se anunța istoricul, dar și omul politic atent la tot ceea ce înseamnă trecutul și prezentul unui popor[19].

Se constată, încă din acei ani, că pe Gheorghe I. Brătianu îl interesau nu doar faptele istorice în sine ci, în egală măsură, calitatea faptelor, substanța psihologică a acestora. Alexandru Zub menționează, în această privință, că în paginile lui Gheorghe I. Brătianu s-a reflectat, de timpuriu, un mod de gândire specific istoriografiei de avangardă, ceea ce a coincis, în timp, cu pledoaria lui Lucien Febvre pentru studiul sensibilității și al psihologiei colective[20].

În anii următori (1920-1921), se dedă cu ardoare pasiunii sale față de istorie, făcând studii temeinice la Paris, - la Universitatea Sorbona, precum și la École Pratique des Hautes Études și École des Chartes, audiind cursurile unor mari personalități ai vieții științifice franceze: Ferdinand Lot, Gabriel Millet, Charles Diehl ș.a. În iulie 1921 devine licențiat în Litere la Sorbona și tot în acea perioadă se logodește, la Iași, cu Elena Sturdza, fiica lui Grigore Sturdza, din căsătoria cu care vor rezulta fiica Maria[21] și gemenii Ion și Ioana.

„Muncind împreună, să învățăm împreună”. Profesor la Universitatea din Iași.

Din 1922, la sugestiile unor profesori din Paris și ale lui N. Iorga, - pe care l-a audiat la Collège de France, - Gh. I. Brătianu începe investigații în arhivele italiene din Genova și Neapole, în marile biblioteci din Paris, Roma, Berlin, Praga și Bruxelles, în vederea elaborării unei teze de doctorat. În iunie 1923 obține titlul de doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuți, ceea ce îi va deschide perspectiva admiterii în corpul profesoral de la Universitatea din Iași. Aici va deține, din 1923 și până în 1940, - anul transferării sale la București, - catedra de Istorie universală medie, modernă și contemporană a Facultății de Litere, devenită în 1929, la inițiativa sa, catedra de Istorie a evului mediu și științele auxiliare ale istoriei.

În scurt timp de la confirmarea sa de către Minister în baza articolului 81 din Legea învățământului secundar și superior[22], Gheorghe I. Brătianu va susține o remarcabilă lecție de deschidere a cursului de istorie universală la Facultatea de Litere din Iași, ținută la 22 noiembrie 1923[23]. Referindu-se la memorabila lecție de deschidere a lui Gheorghe I. Brătianu, marele istoric Nicolae Iorga avea să scrie că „Dl Gh. I. Brătianu a făcut bine tipărindu-și lecția de deschidere la Universitatea din Iași Concepțiunea actuală a istoriei medievale (București, 1924). E o expunere a formării Istoriei medievale și o apărare călduroasă, elocventă a evului mediu de un tânăr care a cetit mult și a avut cum și unde ceti. Idei generale largi și juste însoțesc aceste pagini. Bibliografia bogată și de cel mai mare folos face din această broșură un ajutor de lucru indispensabil oricui”[24].

Expresie sintetică a acumulărilor de până atunci, lecția lui Gh. I. Brătianu era și un veritabil program al cursului ce-și propusese să-l țină la Iași, dovedind „o stăpânire aproape surprinzătoare a domeniului, urmărit în perspectiva importantelor realizări de până atunci, dar și a necesității înnoirilor”[25].

Chiar dacă titularizarea lui Gheorghe I. Brătianu s-a făcut în baza unei recomandări în care erau menționate un număr de nouă lucrări, subliniindu-se că „aceste lucrări și pregătirea cu conștiinciozitate științifică ne arată un cercetător istoric serios, care promite să aducă încă și alte lucrări de mare însemnătate”, ceea ce îndreptățea pe deplin recomandarea sa la catedra vacantă[26], dorința de a înlătura orice suspiciuni în legătură cu situația sa de fiu al unui fost președinte al Consiliului de Miniștri, explică susținerea în 1929 a unui alt doctorat în litere la Sorbona, cu calificativul très honorable, fapt rar întâlnit pentru un om care avea deja un doctorat în țară. Publicată la Paris în același an[27], lucrarea s-a bucurat de o primire foarte bună din partea specialiștilor, ea reprezentând, după multe opinii, opera sa științifică cea mai valoroasă, ale cărei concluzii nu s-au erodat în timp.

„Muncind împreună, să învățăm împreună”, - astfel își îndemna studenții Gheorghe I. Brătianu, perioada ieșeană a activității sale constituind un stimul permanent pentru lărgirea fondului de informații pe care să se sprijine concepția sa asupra istoriei. În spiritul acestei necesități urma a se realiza dialogul în această muncă în comun. Alături de studenții săi, tânărul profesor universitar „va studia mereu cu toată dragostea, cu toată râvna - două calități indispensabile pentru un învățat”[28]. Își va extinde și diversifica în permanență aria preocupărilor sale științifice, tratând teme și subiecte de istorie modernă și contemporană, elaborând lucrări privind poziția României în rețeaua politică mondială și relevanța unor evenimente care au condus la obținerea independenței de stat și la realizarea Marii Uniri.

Trăsătura definitorie a cursurilor universitare ale lui Gheorghe I. Brătianu ținute în fața studenților, constă în elaborarea lor în baza întregii literaturi consacrate domeniului, începând cu cele mai vechi scrieri istorice și terminând cu cele mai recente studii. Astfel, în chiar lecția de deschidere a cursului de istorie universală de la Facultatea de Litere din Iași, din 22 noiembrie 1923, pe lângă numeroasele referințe din subsol, poate fi regăsită și o „încercare de bibliografie a istoriei medievale”, care „nu are câtuși de puțin pretențiunea de a fi completă”. Iar bibliografia acoperă, într-adevăr, majoritatea autorilor și a temelor (domeniilor) necesare unui student, oferindu-i trimiteri la nu mai puțin de 602 lucrări din literatura generală sau de specialitate (!).

Studiile elaborate de Gheorghe I. Brătianu în acea perioadă apăreau în volume de mare prestigiu și rezonanță, alături de savanți de notorietate - D. Gusti, N. Iorga, P.P. Panaitescu, C. Rădulescu-Motru, V.N. Madgearu, P. Andrei ș.a. Astfel se prezintă, bunăoară, textul prelegerii sale publice din 9 mai 1928, „Observații asupra culturii europene”, publicat în culegerea „Politica culturii” elaborată sub egida Institutului Social Român[29]. Tânărul profesor universitar trata cu multă erudiție și competență una din cele mai actuale și dezbătute probleme ale epocii contemporane, vizând destinul culturii europene. „E în joc, - menționa Gh. I. Brătianu, - principiul de viață al unei culturi, la cea mai grea răspântie a istoriei sale; ieșind din cadrul dualismului care opune Apusul European unui Răsărit atât de greu de delimitat, trebuie să alegem între rolul șters al prelungirii peninsulare a Eurasiei, pe care ni-l pregătește procesul de dezvoltare al materialismului practic și teoretic, și Europa ce ne-au lăsat-o tradițiile atâtor veacuri de frământare a spiritului”. În consecință, „dacă religia mai poate promite culturii europene un suflet, umanismul îi redă conștiința însăși a misiunii sale”[30].

Preocupărilor sale constante pentru cercetare li s-au suprapus cele vizând găsirea unor metode adecvate de expunere. Articolul din 1926, „Teorii nouă în învățământul istoriei. Cu prilejul unui studiu al domnului Ștefan Zeletin”[31], oferă informații prețioase în legătură cu concepția lui Gh. I. Brătianu despre studierea istoriei și poziția savantului față de propunerile de reorganizare a învățământului istoric. Gheorghe I. Brătianu s-a pronunțat inclusiv împotriva unora din concepțiile lui Ștefan Zeletin (1882-1934)[32], exprimându-și convingerea că alături de factorii economici trebuie luate în calcul „atâtea elemente imponderabile în desfășurarea întâmplărilor omenești și atâtea înrâuriri ale mediului” pentru a căpăta „o icoană a trecutului care să ni-l înfățișeze, după spusa lui Ranke, cum a fost într-adevăr”.

Un larg ecou în acei ani a avut lucrarea lui Gheorghe I. Brătianu în care tânărul savant combătea teoriile fostului său profesor de la Paris, Ferdinand Lot[33], susținător al ideilor potrivnice continuității poporului român în spațiul carpato-dunărean[34].

În anii interbelici, Gheorghe I. Brătianu a participat și la câteva dintre cele mai importante manifestări științifice internaționale cu profil istoric, prezentând comunicări de larg interes, precum la congresele internaționale de studii bizantine de la București (1924), Belgrad (1927), Sofia (1934) și Roma (1936) și congresele internaționale de studii istorice de la Oslo (1928) și Zürich (1938).

Încă înainte de editarea lucrării de doctorat, apreciindu-i unele comunicări prezentate la congrese internaționale și articole publicate în diferite periodice, Nicolae Iorga l-a propus drept membru corespondent al Academiei Române din partea Secției istorice. La 2 iunie 1928 recomandarea sa a întrunit sufragiile plenului înaltului for științific și cultural, astfel că a fost cooptat în Academie la numai 30 de ani[35].

Cooptarea sa în Academie a coincis cu coagularea și afirmarea în istoriografia românească a unei noi generații de istorici. Câțiva dintre reprezentanții săi proeminenți au început să editeze în 1931 „Revista istorică română”, care va apare până în 1947[36]. Din comitetul de direcție a noii publicații făceau parte Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Petre P. Panaitescu, arheologul Scarlat Lambrino, istoricul literar Nicolae Cartojan, lingvistul Alexandru Rosetti și alții. Revista își propunea, după cum se arăta în primul său număr, să publice studii privitoare la trecutul poporului român, văzut în context european. Generația anterioară, - se arăta în articolul program, - se preocupase îndeosebi de problema unității naționale.

Odată ce aceasta se realizase, tinerii istorici reprezentând „Școala nouă”, aveau să se intereseze acum mai mult de aspectele economice, sociale și culturale („direcția socială, economică și culturală, fără să fie exclusivă, va fi un element esențial al programului revistei noastre. De altfel, aceasta este tendința generală a istoriografiei europene contemporane”). Respectarea strictă a adevărului științific și neacceptarea intervenției politicii în istorie erau alte puncte ale programului: „istoria nu trebuie strămutată pe planul luptelor politice și sociale. Ea trebuie să lămurească, nu să fie în slujba lor”[37].

Așa cum gruparea tinerilor istorici de la „Revista istorică română” apăruse ca o reacție la școala veche, o polemică foarte tăioasă o va opune în deceniul 1930-1940 personalității lui Nicolae Iorga, care continua să domine cu autoritate știința istorică românească. Totuși, disputa celor două „școli” a fost, mai curând, o dispută a trei mari personalități științifice – Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu și Petre P. Panaitescu [38]. În plus, polemica dintre cele două grupări de istorici a fost alimentată inclusiv de implicarea majorității lor în viața politică în cadrul unor partide politice de orientare ideologică diferită.