Între vocația de istoric și datoria de om al Cetății.
Înfăptuirea Marii Uniri a determinat reevaluarea unor chestiuni fundamentale ale evoluției istorice a României și românilor, în vederea consolidării noului stat național unitar. În consecință, în România interbelică s-a consolidat tradiția ca oamenii de știință și de cultură să se implice activ în viața politică, în treburile „cetății”. Astfel, calitatea de om politic și cea de istoric nu erau considerate a fi incompatibile, iar Gheorghe I. Brătianu nu a fost o excepție în această privință, pendulând între datoria civică și exigențele profesiei de istoric, între vocația de istoric și datoria de om al cetății [39].
Implicându-se în viața politică a României interbelice, Gh. I. Brătianu considera că în acest domeniu specific de activitate, oricine are de ales între două destine: „acel al trestiei și acel al stejarului” [40]. Dezvoltând respectiva metaforă, istoricul preciza că trestia e mlădioasă, se îndoaie la orice suflare a vântului, iar când încerci să te sprijini pe ea, se rupe și îți străpunge mâna. Dimpotrivă, stejarul crește cu greu și se dezvoltă încet, pentru că își înfige rădăcinile în adâncime, în trecutul cel mai curat al patriei, dar se dezvoltă măreț, cu fruntea sus. Considerând că în jurul Tronului și în locurile de conducere erau „prea multe trestii și prea puțini stejari”, era rostul noului partid politic „să ridice pădure de stejari, mândră și deasă apărare a Domniei și a țării, chezășie a conștiinței și a viitorului națiunii române” [41].
Călăuzindu-se de aceste înalte principii etice, morale și patriotice și fără să-și fi neglijat preocupările sale constante științifice și didactice, Gheorghe I. Brătianu s-a implicat inclusiv în activități de ordin politic.
În același timp, chiar și lucrările „de popularizare” sau cuvântările sale politice, s-au remarcat prin rigurozitate, bogăția argumentelor și tonul sobru și reținut. Lucrările sale, toate, sunt „o cercetare atentă și migăloasă a celor mai autentice izvoare”, urmărind în mod constat „să lase oamenilor și evenimentelor expresiunea pe care înșiși le-au dat-o”. A considerat ca obiectiv primordial al activității sale „deșteptarea sentimentului puternic al mândriei naționale”, având în vedere „vremurile pe care le trăim, când atâtea griji ne întunecă zările, când adesea îndoiala ne cuprinde sufletul în privința viitorului”. Având în vedere că „din conștiința acestui trecut pe care avem datoria să-l cunoaștem cât mai deplin, căpătăm încredere în destinele neamului”, a depus în permanență eforturi ca și cititorii și adepții săi să se pătrundă de aceeași credință [42]. Aceste caracteristici sunt proprii întregii sale opere științifice, Gh. I. Brătianu cunoscând foarte bine diferențele care îi separă pe oamenii politici de istoricii de profesie.
Astfel, în paralel cu activitățile sale de constituire și de consolidare a unui nou partid politic, Gh. I. Brătianu a publicat în 1932 un documentat volum despre politica externă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza și dezvoltarea ideii de unitate națională [43]. A pornit de la considerentul că Alexandru Ioan Cuza face parte din galeria acelor oameni politici, care n-au fost niciodată priviți și apreciați cu indiferență: „ura pătimașă sau înflăcărata apologie au fost o vreme îndelungată sentimentele care l-au însoțit, lipsindu-i „o privire liniștită și obiectivă” chiar și după ce „osemintele sale i se odihneau în cripta de la Ruginoasa”. În consecință, valorificând o serie de noi documente și publicații recente referitoare la domnia lui Al. I. Cuza și dezvoltând ideile conținute în lucrarea lui A.D. Xenopol și scrierile lui N. Iorga în acest domeniu, a contribuit în mod decisiv la „deplina lămurire a rolului istoric” al marelui domnitor.
Alegerea sa primă a fost adeziunea firească, dictată de puternica tradiție a familiei căreia îi aparținea, la Partidul Național Liberal și, implicit, la cele două mari principii îngemănate, înscrise în numele însuși al partidului: idealul libertății, înlăuntrul societății românești, și acela al extinderii acesteia la toți românii, prin împlinirea și apoi apărarea unității naționale. Și unul și celălalt aveau să rămână principii călăuzitoare pentru gândirea și acțiunea politică a lui Gheorghe I. Brătianu [44].
Cu referire la locul și rolul său în viața politică românească interbelică, trebuie neapărat precizat faptul că Gh. I. Brătianu nu a fost demnitarul nici unui guvern din anii prezenței sale în viața publică și nu a îndeplinit nici o funcție de stat. Nici în timpul deceniului în care Carol al II-lea a fost rege al României (1930-1940), a cărui revenire la tron a susținut-o, și nici după aceea. Deși i s-au făcut mai multe propuneri, iar numele lui a fost vehiculat pentru constituirea diferitelor echipe guvernamentale, Gh. I. Brătianu le-a refuzat în mod constant, ceea ce nu s-a întâmplat cu alți savanți. Acest fapt ajută la înțelegerea mai clară a caracterului și personalității unui om care n-a urmărit obținerea cu orice preț a unor demnități publice, ci le-a refuzat atunci când au fost în contradicție cu principiile și concepțiile lui etice, pe care nu le-a sacrificat și cu care n-a înțeles să tranzacționeze [45]. Om de o aleasă integritate morală, Gheorghe I. Brătianu n-a urmărit ca prin activitatea lui politică să parvină în viața socială, la fel cum nici în ierarhia științifică sau în cariera universitară.
Considerându-se un urmaș firesc al tatălui său, Ion I.C. Brătianu, a avut ambiția de a ajunge în fruntea Partidului Național Liberal, nereușind însă să conducă decât un grup disident al acestuia. Din acea postură, a depus eforturi constante pentru a aduce la cunoștința opiniei publice importanța problemei naționale și a celei constituționale, apreciind că membrii partidului său erau „singurii care considerau aceste chestiuni de egală importanță, așezându-le în fruntea programului partidului” [46].
La 11 decembrie 1926, delegația permanentă a PNL din Iași i-a aprobat cererea de înscriere în partid, pentru ca deja în anul următor, la 12 octombrie 1927, să fie ales șef al organizației liberale din oraș. Tot din 1927 a fost ales în Camera Deputaților, mandatul de deputat fiindu-i reînnoit și în anii următori, până la dizolvarea Reprezentanței Naționale din 1940. După decesul tatălui său, la 24 noiembrie 1927, unii din apropiații săi au vehiculat ideea de a prelua președinția PNL, membrii familiei soției încurajându-i ambiția de a viza poziții politice din cele mai înalte [47].
Ocazia de a se propulsa în fruntea liberalilor s-a ivit în vara anului 1930, atunci când prințul Carol, care renunțase la prerogativele regale în 1926 și se exilase, a revenit inopinat în țară, spre a revendica coroana [48]. Astfel, spre deosebire de majoritatea liderilor PNL, în frunte cu Vintilă Brătianu, unchiul său [49], și I.G. Duca, Gheorghe I. Brătianu a sprijinit reîntoarcerea în țară a principelui Carol și proclamarea acestuia ca suveran. Ca urmare a atitudinii sale, Gh. I. Brătianu va fi exclus din partid. Cu toate acestea, tânărul istoric a reușit să adune în jurul său o serie de personalități marcante ale vieții științifice și culturale românești precum Ștefan Ciobanu, Constantin C. Giurescu, Petre P. Panaitescu, Simion Mehedinți, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu ș.a., iar la 15 iunie 1930 a anunțat înființarea propriei formațiuni politice pe care a denumit-o Partidul Național Liberal – Gheorghe I. Brătianu [50].
Lansarea noului partid în viața politică a României interbelice s-a produs în condițiile în care Partidul Național Liberal părăsise puterea din toamna anului 1928, aflându-se într-o perioadă de amplă reorganizare a structurii sale politice și organizatorice, încheiată cu Congresul general din mai 1930. Programul aprobat cu acea ocazie conținea o expunere a direcțiilor generale ale activității partidului în spiritul doctrinei neoliberale, insistând asupra ideilor de continuitate a dezvoltării progresive a statului român prin respectarea și consolidarea regimului parlamentar constituțional existent și a adoptării unor măsuri eficiente care să asigure depășirea efectelor crizei economice [51].
Totodată, dacă în anii cât s-a aflat la guvernare Partidul Național Liberal a reușit să-și mențină unitatea, după trecerea sa în opoziție divergențele din interiorul partidului s-au accentuat tot mai mult, degenerând în sciziuni. Ele au căpătat noi dimensiuni o dată cu reîntoarcerea în țară a prințului Carol și proclamarea sa ca rege la 8 iunie 1930.
Susținând actul restaurației, Gheorghe I. Brătianu s-a rupt complet de conducerea PNL, punând bazele în anul următor unui nou partid cu aceeași titulatură [52]. Programul adoptat la Congresul din noiembrie 1931 se menținea în liniile sale generale în spiritul și ideologia neo-liberalismului, cu accentul pe întărirea și dezvoltarea națiunii române, prin libertate, democrație și solidaritate, progresul statului român sub regim monarhic și constituțional. În fond, se urmărea dezvoltarea structurii capitaliste în spirit modern și apărarea proprietății private, considerată ca „o funcție socială evolutivă”. În această ordine de idei, se respingea principiul luptei de clasă, preconizându-se colaborarea tuturor claselor sociale și solidaritatea lor frățească. Întreaga activitate, ca și ideile programatice promovate au situat noul partid condus de marele istoric Gh. I. Brătianu, pe linia doctrinei liberale [53].
Ruptă din întregul Partid Național Liberal, prezidat atunci de Vintilă I. Brătianu, fracțiunea constituită sub conducerea lui Gheorghe I. Brătianu va vota la congresul din 8 noiembrie 1931 un program de guvernământ, declarându-se în primul rând un partid profund dinastic [54].
Deși luase ființă prin separarea de la PNL istoric, PNL – Gheorghe Brătianu era considerat de observatorii vieții politice românești drept o formațiune politică nouă, - înainte de toate, pentru că numărul considerabil de aderenți pe care a știut să și-l câștige într-un timp scurt era compus în mare parte din elemente noi, și nu doar din partizani politici. Astfel, deja la prima prezentare în fața corpului electoral în alegerile din 1932, PNL – Gheorghe Brătianu a obținut un scor remarcabil în toate provinciile țării. Locul de frunte îl deținea Vechiul Regat, cu procentajul de 8,50 %, urmând Dobrogea (circa 8 %), Basarabia (4,76 %), Banat (3,7 %), Ardeal (3,16 %), rezultatul general fiind superior celui întrunit de PNL unitar în alegerile din anul 1928 [55].
Cu toate acestea, în pofida „succeselor electorale deosebite” [56] înregistrate în primele alegeri la care a participat, influența electorală a PNL - Gheorghe Brătianu a rămas destul de modestă, partidul sprijinind în primii ani politica lui Carol al II-lea, pentru a se distanța treptat de atitudinile politice ale regelui, pe măsură ce regimul acestuia devenea tot mai autoritar și mai ostil față de partidism și parlamentarism.
Pentru a-și spori vizibilitatea pe scena politică, PNL – Gheorghe Brătianu va semna un acord cu Partidul Poporului condus de mareșalul Alexandru Averescu [57], alcătuind împreună, în 1935, Frontul constituțional pentru ca, la începutul lui 1938, să se ajungă la fuziunea celor două grupări liberale, decizia survenind însă cu mare întârziere, întrucât la 10 februarie a aceluiași an Carol al II-lea a decretat suspendarea regimului parlamentar, substituindu-l cu dictatura personală [58].
Așa cum menționează istoricul america Keith Hitchins, pe întreaga durată a perioadei interbelice, problema principală a vieții politice românești a fost confruntarea între democrație și autoritarism [59]. Din acest punct de vedere, alegerile parlamentare din decembrie 1937 au reprezentat un test critic pentru raportul dintre democrație și autoritarism, cu rezultate șocante pentru întreaga clasă politică românească. Partidul Național-Liberal a câștigat într-adevăr majoritatea (35,9 %) și cele mai multe locuri în Cameră (152), dar nu a obținut cele 40 % din voturi, necesare pentru a căpăta prima și, o dată cu aceasta, majoritatea în Cameră. Pentru întâia oară în istoria parlamentarismului românesc, un guvern pierduse alegerile. Extrema dreaptă obținuse câștiguri importante. Garda de Fier, prin intermediul partidului său, Totul pentru Țară, și-a asigurat 15,58 % din voturi și a obținut 66 de locuri, devenind cel de-al treilea partid din Parlament, după național-țărăniști, care au obținut 20,4 % din voturi și 86 de locuri. Naționalist și antisemit, recent formatul Partid Național Creștin a obținut, de asemenea, importante rezultate: 9,2 % din voturi și 39 de locuri [60].
Alegerile parlamentare din decembrie 1937 au fost un eșec inclusiv pentru PNL – Gheorghe I. Brătianu, chiar dacă a totalizat 119.361 de voturi (3,89 %) și 16 locuri în Parlament, situându-se pe al șaselea loc din cele 13 partide concurente [61]. Dorința lui Gheorghe I. Brătianu de a răsturna, în sfârșit, cabinetul liberal devenit impopular după patru ani de guvernare, de a da o lovitură lui Carol al II-lea și camarilei sale, de a determina o schimbare în viața politică a țării, l-au determinat să adere la așa-numitul „pact de neagresiune” electorală cu Partidul Național-Țărănesc (Iuliu Maniu) și Partidul „Totul pentru Țară” (Corneliu Zelea Codreanu). Chiar dacă nu a reprezentat decât un act de conjunctură pentru a duce la căderea guvernului Gheorghe Tătărescu și chiar dacă PNL – Gheorghe Brătianu era doar al treilea partener, pactul respectiv a legat temporar numele său de un partid față de care el se afla la antipod, ale cărui țeluri și metode Gh. I. Brătianu le dezavuase public [62].
Un moment important pentru înțelegerea personalității politice a lui Gheorghe I. Brătianu s-a produs la 10 ianuarie 1938, când cele două partide liberale Dinu Brătianu (1866-1950) [63] și Gheorghe I. Brătianu s-au reunificat. Către acel moment, regele Carol al II-lea „și-a dat perfect de bine seama că Gh. Brătianu nu era omul potrivit pentru el, deoarece nu avea stofă de om politic dispus la toate tranzacțiile pentru a deveni un instrument docil de care avea nevoie”. Din momentul formării acestor convingeri, regele va păstra tot timpul cu Gh. I. Brătianu doar relații permise unui suveran cu un șef de partid din opoziție, iar Brătianu va păstra și el formele protocolare față de rege, refuzând orice sugestie a acestuia pe măsură ce se convingea că era ținut într-o rezervă fără perspective [64].
Un savant soldat al unității românești.
După Decembrie 1989, concomitent cu afirmarea voinței nestăvilite a poporului român de a trăi liber, într-o societate democratică [65], prin efortul unor cercetători și istorici precum Ion Toderașcu, Victor Spinei, Șerban Papacostea, Petre Otu, Aurel Pentelescu, Liviu Țăranu ș.a., personalitatea și lucrările istoricului Gheorghe I. Brătianu, de rând cu numeroși reprezentanți ai elitei politice interbelice și o bună parte a celei intelectuale, nimicite după 1948 în închisorile comuniste, au fost reabilitate [66]. Numeroase lucrări ale istoricului Gheorghe I. Brătianu au fost readuse în atenția specialiștilor și a marelui public: au fost publicate studii, lucrări și volume de documente, iar multe dintre lucrările sale au fost reeditate.
Fișierul bibliografic al lui Gh. I. Brătianu însumează, după cele mai recente și riguroase căutări datorate acad. Victor Spinei, 282 de titluri, de la Antichitate la Istorie contemporană, de istorie românească și universală, cuprinzând lucrări de teoria istoriei, izvoare, sinteze și monografii, cursuri universitare, studii, articole, recenzii și note bibliografice, memorialistică, evocări de momente istorice și personalități, comemorări, rapoarte, dări de seamă, proiecte și prefețe. Este un evantai impresionant de lucrări științifice, de angajare civică și de „popularizare savantă”, elaborate în limbile română, franceză, germană și italiană.
Recitind lucrările marelui istoric român, dar și studiile sale dedicate unor probleme speciale de istorie medievală, ca și comunicările, expunerile, articolele pe teme de istorie contemporană, se remarcă, în primul rând, viziunea unitară și coerența lor logică. Aceste calități ale discursului fac din opera lui Gheorghe I. Brătianu mai mult decât o sinteză strălucită a unei epoci sau a unor probleme speciale ale istoriei medievale, moderne sau contemporane, ridicând-o la nivelul sintezelor metaistorice, cu trimiteri la concepte filosofice, etice și științifice, mai greu de întrunit într-o obișnuită operă istoriografică [67]. Deși nu a reușit să-și ducă la bun sfârșit toate proiectele, Gheorghe I. Brătianu a rămas în conștiința contemporanilor, ca și pentru posteritate, drept un gânditor care a reușit să afirme o viziune originală în discursul istoric, numeroase principii formulate în studiile sale păstrându-și nealterată actualitatea până în zilele noastre.
A crezut în adevărul istoric și în faptul că acesta va învinge, indiferent de soarta celor care l-au servit. Pentru savantul Gheorghe I. Brătianu, fiul lui Ion I.C. Brătianu și al prințesei Maria Moruzi Cuza, România Mare nu a fost o idee trecătoare, ci un ideal pentru care a luptat cu forța ideilor creatoare, dar și la propriu, cu arma în mână. La izbucnirea Primului Război Mondial s-a înrolat voluntar și a luat parte la luptele de pe valea Trotușului (1917) și din Bucovina (1918), fiind în două rânduri rănit. A participat și la războiul pentru reîntregire, luând parte la campaniile din Bucovina (1941) și din Crimeea (1942). „Acțiunea lui Gh. I. Brătianu, - menționează acad. Șerban Papacostea, - s-a desfășurat rectiliniu pe direcția interesului național larg conceput în spiritul tradiției și al misiunii istorice asumate de familia sa. Sentimentul datoriei, sprijinit pe această tradiție, i-a inspirat deopotrivă forța de a rezista tentațiilor puterii, atunci când puterea s-a îndepărtat de rostul ei național tradițional, hotărârea de a-și expune viața pe câmpul de luptă când în joc se aflau interesele supreme ale națiunii și, mai presus de toate, tăria de a nu abdica de la crezul vieții sale atunci când a trebuit să plătească acest act de fidelitate cu prețul propriei sale existențe” [68].
La șapte decenii de la dispariția sa fizică, Gheorghe I. Brătianu apare ca unul dintre cei mai talentați și rodnici istorici români, fapt datorat instrucției temeinice de care a avut parte din fragedă copilărie, erudiției polivalente, acribiei elaborării lucrărilor și supleței interpretative. Toate aceste calități de excepție i-au asigurat un loc de primă mărime în istoriografia românească și în cea universală, un prestigiu neperturbat de scurgerea inexorabilă a anilor.