Nichifor Crainic (s-a născut la 2 decembrie, 1889, Bulbucata, Vlașca - a decedat la 21 august 1972, Mogoșoaia, Ilfov) face parte din galeria celor mai cunoscuţi universitari ai perioadei interbelice, teolog şi om politic, poet şi publicist, sociolog şi ideolog, este cel dintâi teolog român, în epoca modernă a istoriei noastre, care scoate teologia din cercul strâmt al specialiştilor prezentând-o într-o formă impunătoare atenţiunii generale a lumii intelectuale. Pe bună dreptate, ilustrul teolog Dumitru Stăniloaie spunea că gândirea şi apostolatul lui Nichifor Crainic sunt ca o lumină şi ca o adiere revărsate neîmpărţit pe toate planurile principale ale vieţii spirituale româneşti, aducând fiecăreia dintre ele o îndrumare, o limpezime şi o creştere proprie şi de însemnătate epocală[1]. El lega în mod strâns spiritualitatea românească de Ortodoxie, pe care o vedea ca pe o componentă esenţială a acesteia.

Nichifor Crainic a fost socotit de Lucian Blaga drept cel mai responsabil de renaşterea spiritului ortodox în spaţiul românesc interbelic, având în anii ’30 cea mai fertilă epocă a scrisului său alcătuit atât din proză cât şi din poezie. Lucrarea cea mai reprezentativă şi apreciată a sa rămâne „Nostalgia Paradisului” în care este prezentată o concepţie generală asupra culturii şi o doctrină politică de dreapta, cea care s-a numit „naţionalismul constructiv” şi care a avut un mare ecou în societatea românească.

Privită cu ochii adevărului, când vremurile s-au mai aşezat în alte raţiuni analitice, echilibrate, fără ură şi fără patimi, constatăm că Nichifor Crainic era un scriitor viguros şi penetrant, avea mulţi simpatizanţi în ţară şi peste hotare, în lumea presei şi a universitarilor, articolele sale fiind adesea reproduse în mari cotidiene europene iar poeziile sale s-au publicat în mai multe limbi. Tudor Vianu îl aşează pe Nichifor Crainic în vecinătatea celui mai înalt pisc al publicisticii vremii.

Fiind o fire curajoasă,  hotărâtă,  îşi exprima opiniile direct şi deschis, într-o perioadă istorică tulbure pentru ţară, de aceea se formase în jurul său o armată de adversari îndârjiţi şi periculoşi, însă el a avut puterea de a-şi construi, prin propriile eforturi, drumul său de credinţă în românism. Aceasta rezultă din propria sa stare de spirit din anul 1939, când se pregătea pentru aniversarea celor 50 de ani de existenţă. A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, înseamnă a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urât, mai prigonit şi mai lovit decât dragostea supremă de românism. O viaţă întreagă de luptă înseamnă o viaţă întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană şi alta se cască mai adânc în înfăptuirea ta morală. A cui este această ţară şi care este destinul său, că românii care se ridică până la conştiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul ca nişte năuci[2].

Ioan Nichifor Dobre, devenit Crainic mai târziu, s-a născut într-o familie modestă de oameni nevoiaşi. A văzut lumina zilei (cum afirma el în lucrarea autobiografică „Zile albe, zile negre” – apărută postum), „în anul de jale, când a picat din cer Luceafărul cântecului românesc”[3].  El s-a considerat pe sine „un simplu mânuitor de cuvinte, un copil desfăcut din cea mai anonimă umilinţă rurală şi intrat în altă lume, în care nu puteam să am nici rude şi nici ocrotitori”[4].

Formarea intelectuală

Din copilărie a cunoscut viaţa, truda şi creaţia artistică a ţăranului, mentalitatea satului, limbajul proaspăt al ţăranilor, credinţa ortodoxă pură a neamului românesc. Urmează cursurile primare în localitatea natală, avându-l ca reper pe învăţătorul ce i-a marcat sublim copilăria, Constantin Spâneşteanu, purtător de „geniu didactic”. Studiile secundare le face la Bucureşti, ca bursier la Seminarul Central din Capitală, unde deşi era interzisă lectura presei, ia cunoştinţă  de revista  „Semănătorul”,  al  cărei  conţinut l-a atras foarte mult: m-am dus atunci pe la anticari şi mi-am procurat colecţiile anilor din urmă. Le-am citit cu atâta pasiune încât făceam prinsoare cu prietenii şi spuneam exact în ce an, în ce număr şi pe ce pagină se găseşte cutare bucată[5].

Cu aceeaşi pasiune va citi şi „Neamul românesc” care apărea la Vălenii de Munte, iar pentru Nicolae Iorga, Crainic avea o profundă admiraţie.

Tot în anii de Seminar ia cunoştinţă de revistele din Ardeal „Luceafărul” şi „Ţara noastră” ale lui O. Goga, „Revista teologică” de la Sibiu, „Drapelul” de la Lugoj şi „Tribuna” de la Arad.

Îşi continuă studiile la Facultatea de Teologie - în paralel cu cele ale Facultăţii de Litere - ajungând profesor universitar ilustru, impunându-se ca un strălucit gazetar şi eseist, ca director al uneia dintre cele mai frumoase şi elevate reviste interbelice „Gândirea”, ca mentor de conştiinţe, ca unul dintre cei mai mari poeţi creştini ortodocşi de limbă română.

Activitatea publicistică şi opera

Încă de pe băncile seminarului Nichifor Crainic manifesta înclinaţii literare şi publica propriile creaţii în diverse reviste: „Viaţa Românească”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Neamul românesc”. De timpuriu se afirmă ca poet prin volumele „Şesuri natale”(1916), „Icoanele vremii”(1919) şi „Dorurile pământului”(1920). În 1930 i se decernează Premiul Naţional de Poezie, ceea ce îl va determina să-şi tipărească versurile scrise după 1920 sub titlul „Ţara de peste veac”(1931).

În timpul războiului va funcţiona ca redactor permanent la „Neamul românesc” condus de Nicolae Iorga, iar imediat după război, dornic de a cunoaşte în profunzime sensurile vieţii noastre, în toamna anului 1920, pleacă la Viena şi se înscrie la Facultatea de Filosofie unde îl cunoaşte pe Lucian Blaga cu care va lega o trainică prietenie. Aici, contactul său cu specificul cultural şi literatura germană îl va influenţa în mare măsură în opiniile sale viitoare, atât în cultură cât şi în viaţa politică.

Venind în ţară, preia şi conduce doctrinar revista „Gândirea” (1922) şi va deveni mentorul ei creând curentul „tradiționalist gândirist” sau „ortodoxist”. Colaborează la „Cuvântul” şi „Curierul” iar activitatea de la aceste publicaţii este sintetizată în volumele „Puncte cardinale în haos” (1931) şi „Ortodoxie şi etnocraţie”. A colaborat, pentru scurtă vreme, cu Pamfil Şeicaru la ziarul „Curentul”. Tot în această perioadă îşi începe cariera universitară.

 Privită în conţinut, opera lui Nichifor Crainic este amplă şi variată, înscriindu-se pe direcţia naţionalistă şi creştină, impunând în cultura românească interbelică  așa cum menționam, curentul cu numele de „gândirism”. Ţinând cont de condiţiile istorice şi de atmosfera în care a trăit şi scris Crainic, se impune ca opera acestuia să fie analizată cu discernământ, nuanţând anumite direcţii din gândirea acestuia.

Cine pătrunde în concepţia sa filosofică constată că aceasta este de natură spiritualistă, delimitându-se astfel de materialism şi idealism, iar doctrina sociologică a lui Nichifor Crainic este de factură corporatistă, concepe societatea ca pe un  organism viu ale cărui funcţiuni creatoare nu sunt clasele sociale ci profesiile. Cât priveşte doctrina politică a lui Crainic, aceasta are în esenţă naţionalismul sau românismul integral. În concepţia sa, nu demosul alcătuieşte statul, ci etnosul, adică neamul sau naţiunea ce îşi crează statul în care îşi exprimă propria voinţă politică. Statul trebuie să fie expresia specificului permanent al neamului respectiv, etnocraţia fiind creaţia sa originală, care la noi exprimată sintetic înseamnă „România e a românilor”.

Printr-o serie de eseuri clarifică raportul de inerenţă dintre naţional, tradiţional şi ortodox. Pentru Nichifor Crainic, tradiţionalism înseamnă în cele din urmă „disciplina lăuntrică ce călăuzeşte creşterea unui neam”, care, în cazul românilor, nu poate fi decât ortodoxia. Având acest orizont el va combate vehement îndrumările de „europenizare” , ce postulau esenţa unei „tradiţii” naţionale, precum şi ireligiozitatea poporului român. Pe parcurs Crainic se distanţează de teoriile izolaţioniste, remarcând „consumul „culturilor străine” şi în plan creator, asimularea lor[6].

Cât priveşte lirica românească - legată organic de satul natal - Nichifor Crainic aduce o viziune nobil-ţărănească asupra acesteia şi o interpretare creştină a lumii.

Naţionalismul său este întemeiat în autohtonia şi străvechimea neamului românesc, cu continuitate de stăpânire a teritoriului de-a lungul timpului. Statul, după opinia sa, este conştiinţa autohtonă. De aici, doctrina politică a lui Nichifor Crainic a servit ca ideologie mişcării legionare, iar autorul ei a urmărit, în plan politic, unificarea tuturor mişcărilor naţionaliste spre binele şi folosul neamului românesc.  Numai  că iedologia sa n-a fost înţeleasă, iar curentul care a îmbrăţişat-o s-a îndepărtat de esenţa ei.

Vremuri tulburi şi contradictorii

Personalitate de prim ordin a spiritualităţii româneşti, Nichifor Crainic a avut vocaţie de tribun şi apostol, s-a implicat cu toată priceperea şi energia, de pe poziţii naţionale, în viaţa politică a ţării. El scoate, în ianuarie 1932, ziarul „Calendarul” în care îi atacă virulent pe fruntaşii liberali şi camarila regală a regelui Carol al II-lea şi a Elenei Lupescu, ceea ce l-a  făcut să intre în dizgraţia regelui, fapt ce a condus la desfiinţarea ziarului „tuturor categoriilor sociale” întemeiat de el. Acuzat pe nedrept ca fiind unul dintre asasinii morali ai lui I.G. Duca, va fi arestat şi eliberat după trei luni de închisoare, fiind găsit nevinovat.

Pe parcursul anilor exercită importante demnităţi, bucurându-se de o mare reputaţie individuală: secretar general al Ministerului Cultelor şi Artelor (1926), delegat la diverse congrese şi manifestări culturale internaţionale (Franţa, Italia, Germania, Bulgaria, Serbia); în vremurile tulburi ale perioadei 1940-1942, în guvernul lui Ion Antonescu va fi, patru luni, ministrul Propagandei Naţionale iar în 1941 va fi ales membru titular al Academiei Române pe locul rămas vacant după moartea, în 1938, a lui Octavian Goga.

Activitatea desfăşurată în guvernul antonescian şi apropierea sa de legionari îi vor aduce marile necazuri de după război, odată cu ocuparea ţării de armatele sovietice şi introducerea noului regim „democrat popular” de tip bolşevic. Va fi exclus de la catedra universitară pe care o onorase în chip strălucit şi este condamnat în contumacie (4 iulie 1945) la detenţiune grea pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii (sic!) pentru activitate contra  clasei muncitoare, pentru dezastrul ţării, pentru opiniile sale social-politice de dreapta, pentru opţiunile lui estetice socotite naţionaliste şi mistice etc.

În astfel de împrejurări, Nichifor Crainic se refugiază şi pribegeşte în satele ardelene, sub numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea, timp în care stă ascuns, între anii 1944-1947, cu sprijinul foştilor săi studenţi sau a preoţilor din sate... Considerând că toate drumurile îi sunt închise, punând în pericol şi situaţia persoanelor amice, s-a predat singur autorităţilor (24 mai 1947). Este arestat şi încarcerat la Aiud, apoi cunoaşte calvarul puşcăriilor timp de 15 ani, fără nicio hotărâre judecătorească.

După ani grei de suferinţă şi cumplite umilinţe, la 24 aprilie 1962 este pus în libertate, fiindu-i graţiată pedeapsa. Urmărit fiind, iar scrisul cenzurat, i se oferă postul de redactor la revista destinată exilului românesc „Glasul Patriei” unde lucrau şi alţi eminenţi foşti deţinuţi politici.

Drama lui Nichifor Crainic nu se sfârşeşte odată cu punerea sa în libertate, dimpotrivă, deşi sperase să fie, ca alţii, reabilitat, fostul demnitar interbelic constată că i se refuză categoric orice posibilitate de a-şi publica scrierile. Nu putea încă să-şi reia deschis această activitate în publicistica din ţară.

La vremea aceea, de mare cumpănă, existenţa lui Nichifor Crainic se petrecea în zile albe dar mai ales zile negre, aşa cum i-a fost întreaga viaţă. Indiferent de asprimea vremurilor, Crainic a ştiut să-şi păstreze fiinţa, în durere cu trupul, în învăţare cu gândul credinţei. Cărţile sale au fost scoase  din circuitul public şi interzise, aşa după cum autorul avea să mărturisească: Cărţile mele, se scriu în zile albe şi zile negre, au fost puse la index cu ale celorlalţi eliminaţi. E una din crimele de neiertat ale regimului.

Au fost scoase din circulaţie opere ce reprezentau ramura românismului şi, în schimb, s-a dat frâu liber pornografiei iudo-române, să se hrănească astfel sufletul poporului nimicindu-i ideea de frumuseţe, de nobleţe şi moralitate. Invertiţii şi libertinii de tot felul, semidocţii şi agramaţii, veneticii şi corciturile sunt ridicaţi la rangul de scriitori ai maselor. Uciderea spiritului românesc în literatură şi artă se numeşte libertate democratică. De peste hotare sunt introduşi scriitori de duzină ai proletariatului, pe care presa îi înfăţişează zilnic ca genii... Evacuarea cărţilor româneşti din circulaţia publică e tot una cu eclipsa culturii naţionale. Regimului îi trebuie un popor fără deosebire de rasă şi de credinţă, imbecilizat, care să nu vadă că a devenit un instrument al feţelor pistruiate, care au pus din nou laba pe ţară[7].

În acele zile de aşteptare, Nichifor Crainic era la curent cu reabilitarea istoricului Constantin Giurescu, reintegrat la catedra de istorie a Universităţii din București, dar şi cu situaţia scriitorului Radu Gyr, care, în urma unei audienţe la scriitorul agreat de noul regim - Mihai Beniuc - primise un ajutor lunar de 690 de lei din partea Uniunii Scriitorilor, urmând a fi primit printre mentorii „Fondului Literar”.

Starea de nemulţumire a lui Crainic se accentua şi pentru faptul că exista o campanie contra sa dusă de unii critici şi scriitori români. În cele din urmă, Gheorghe Gheorghiu-Dej răspunde demersurilor sale printr-o rezoluţie clară: E păcat că nu se înţelege importanţa utilizării lui Nichifor Crainic pentru cauza noastră[8]. O astfel de indicaţie era limpede pentru reabilitarea celui în cauză, însă mersul evenimentelor politice din ţară, îndeosebi la vârful politicii româneşti din primăvara anului 1965 - odată cu promovarea lui Nicolae Ceauşescu - a amânat orice soluţie favorabilă pentru fostul demnitar. În astfel de împrejurări incerte, resemnat şi măcinat de suferinţe, Nichifor Crainic se retrage (1968) din activitatea sa de redactor la „Glasul Patriei” şi se pensionează la vârsta de 79 de ani. În cele din urmă, cu mari eforturi, îşi termină memoriile pe care însă nu mai apucă să le vadă publicate.

Nichifor Crainic se stinge din viaţă la 20 august 1972, la vârsta de 83 de ani, la Casa Scriitorilor de la palatul Mogoşoaia. Cu puţin timp înainte  de a trece la cele veşnice, a făcut o mărturisire, ca o spovedanie, ginerelui său - Alexandru Cojan - prin care îşi exprima ultima sa dorinţă, ca, pe crucea sa să fie scris doar numele, pentru ca acei care vor şti cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista «Gândirea» al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română, printre membrii căreia m-am numărat. Acolo sunt eu; sub cruce un pumn de ţărână[9].

Bibliografie:

--------------------------------------