Conjuraţia anti-Panait IstratiDe fiecare dată când am avut ocazia am afirmat că „o personalitate n-ajunge să se definească decât prin adversităţile pe care le trezeşte”[¹], aşa cum afirma cândva Tudor Vianu. Ceea ce s-a spus despre Panait Istrati, din dorinţa evidentă de a-i minimaliza personalitatea şi opera, mergând până la executarea morală a existenţei lui, nu a făcut decât să-l urce pe scriitorul brăilean pe podiumul învingătorilor. Reabilitările venite ulterior nu au avut decât să confirme aceasta.
M-am întrebat adeseori, în naivitatea mea de această dată, care ar fi fost motivele punerii la zid a ziaristului „vagabond de geniu”? După parcurgerea mai multor lucrări de referinţă am reuşit să înţeleg îndeajuns de mult cum funcţionează „sistemul” cu mecanismele lui ruginite şi infecte. Astfel, pot afirma, fără îndoială că sinceritatea izvorâtă din abisurile sale sufleteşti, izvorâtă din setea de dreptate, avea să-l transforme pe Istrati într-un personaj incomod pe scena politică a lumii. Ajunsese să fie considerat un pericol, nu doar pentru ceea ce putea spune - credibilitatea lui nefiind pusă la îndoială - ci, pentru simplu fapt că exista. Citatele pe care le voi aduce în discuţie nu fac altceva decât să scoată în evidenţă ideea că scopul scuză mijloacele, ajungând la o alta conform căreia „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Aceasta din urmă poate fi considerată laitmotivul acestui capitol.
Detractor vs. critic
Înainte de a continua prezentarea atitudinilor voluntare sau comandate ale contestatarilor consider importantă şi necesară delimitarea termenilor detractor şi critic. Pentru a fi clară o astfel de delimitare - deoarece nu toate numele prezente aici pot intra în categoria detractorilor - am apelat la editorialul lui Nicolae Manolescu din revista România literară (12-18 martie 2003): „Detractorul este de rea-credinţă şi îşi face din negare un scop precis. El porneşte de la ideea că scriitorul la care se referă trebuie să fie contestat. Nu ajunge la ea în urma unei demonstraţii. Ideea e aşadar preconcepută”.
Un caz ce poate fi considerat o nedreptate la adresa lui Panait Istrati este acela în care cotidianul francez Le Monde adoptă o poziţie cel puţin ciudată prin comentariile făcute privind anchetele de la Lupeni, publicate în Lupta. Conform monografiei lui Alexandru Oprea, Le Monde publică aşa-zisele probe ce „dovedesc” trădarea şi cumpărarea sa „de către guvernul burghezo-moşieresc din România”: „Se ştie că a făcut parte dintr-o comisie guvernamentală, pe vremea unor împuşcături la Lupeni, de pe urma cărora au fost victime nouă muncitori şi, că această comisie a aprobat pe de-a-ntregul autorităţile”. Gravitatea mare constă în faptul că, dând credit publicaţiilor prestigioase din lume, care cu trecerea vremii nu au revenit cu corecturile care s-ar fi impus, istoricul literar Al. Piru cade în capcana de a da curs celor publicate. Astfel că, în studiul său din Viaţa Românească, nr.2 din 1957[²] apar următoarele informaţii: „Imediat după întoarcerea din U.R.S.S în România, în 1929 luă parte, cu ocazia grevei minerilor de la Lupeni, la ancheta întreprinsă de ziarul Lupta. În loc să protesteze împotriva guvernului, care împuşca pe grevişti, Panait Istrati, înhămat la carul burgheziei, arunca răspunderea crimelor pe seama aţâţătorilor la grevă din sindicatul muncitorilor”. Dar, revenind la cele scrise de Le Monde, Panait Istrati se simte obligat să intervină pentru a clarifica lucrurile spunând că, ancheta sa de la Lupeni „unde au fost împuşcaţi nu 9 ci 30 de mineri şi o sută de răniţi, a fost personală” şi nu comandată. El vine şi adaugă că, însuşi profesorul Romulus Cioflec, care era membru în partidul la putere şi care l-a întovărăşit pe tot parcursul anchetei avea să demisioneze din partid, „cu scandal în presă, deoarece se convinsese ca şi mine de vinovăţia guvernului”.
Din tonul reacţiilor apărute în ziarul Vremea, la 10 octombrie 1929, putem să deducem că cele scrise de Istrati privitor la cazul Lupeni era o expresie a realităţii: „Ai colindat regiunea Lupenilor şi ţi-ai scris într-un ziar de seară nu impresiile, fiindcă n-ai fost acolo ca un simplu călător şi om, ci rechizitoriul [...] Ai venit să urechezi guvernul, să ţii conferinţe şi să ne scuipi în plin obraz”. [³]
Punând în balanţă reacţiile furibunde apărute în presa română vom putea observa ce greu atârnă insultele aduse de Pamfil Şeicaru în 30 septembrie, în aceeaşi publicaţie, Vremea: „Ah, Panait, Panait... Torente de invective, dintre cele mai triviale. Poza lui Istrati reprodusă în centrul paginii purta explicaţia: « Proxenetul care ne insultă ». Articolele din Lupta erau calificate: « o dezgustătoare acumulare de măgării », iar autorul lor, « un biet mardeiaş cu degetele butucănoase ce se screme », într-un stil “siluit; Istrati mai beneficiind, pe deasupra, de gingaşele gratificaţii de « liric povestitor al invertirilor sexuale » sau, şi mai pudic, « biet poet al şezuturilor deflorate » etc., etc.”- notă extrasă din „dosarul vieţii şi al operei” lui Istrati, de Al. Oprea, pag. 268).
Dovada că simpla lui prezenţă era un pericol o putem deduce din scrisoarea către Romulus Cioflec, în care se scuza că nu mai are timp să se oprească la Timişoara: „Cauza: sunt grozav de urmărit... Aseară, însuşi Ioniţescu mi-a trimis vorbă că studenţii creştini umblă să mă omoare [...] toată seara şi noaptea până la unu mi-au ţinut calea pe Dragoş-Vodă şi au băut la o cârciumă lângă noi, urlând şi arătând revolverele”. Şi, cum acesta nu este singurul moment în care Panait Istrati este ameninţat cu moartea, îl mai amintim şi pe cel din 1927, moment ce coincide cu aderarea scriitorului la comunism. Astfel că, în paginile „Cuvântul”-ui cineva îl atenţionează pe Istrati că, în cazul revenirii lui în ţară va fi urmărit cu degetul pe trăgaci.
Nicolae Iorga şi Alexandru Sahia
Întorcându-ne în timp cu câţiva ani descoperim campania de discreditare a omului, scriitorului Istrati şi a operei lui. Fără a le nega meritele - căci ar fi nedrept - vom observa că, pentru mulţi scriitori români opera istratiană - în speţă Chira Chiralina - nu reprezintă nimic altceva decât „memoriile unui om care câtuşi de puţin nu are respectul fiinţei omeneşti”. Cine spunea aceasta? Nicolae Iorga[⁴] care, prin intermediul Rampei, la 12 noiembrie 1924 declara astfel: „Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de-a face cu un hamal din portul dunărean”.
Negăsindu-i nici o calitate „hamalului din portul dunărean”, Nicolae Iorga, prin discursul susţinut la înmormântarea lui Istrati avea să facă dovada unui caracter îndoielnic considerându-l „răsturnător de lume cu puterile unui real talent”. Dar, poate era conştiinţa deşteptată care-i dicta sincere şi adevărate laude, o dezabuzare; sau poate avea nevoie să se descarce pentru a-şi linişti conştiinţa.
Ştiind părerea lui Slavici[⁵], cronicile apărute în străinătate privitoare la apariţia Chirei şi multe alte aprecieri aduse operei apărute în Europe, la 15 august 1923 putem să realizăm că la mijloc – între aceste afirmaţii tendenţioase - stau cauze politice (ca să nu le spunem principii!?). Invocându-se ideea de naţionalism, lui Panait Istrati i se reproşează influenţele democratice acumulate în occident. Şi nu numai. Conform articolului din publicaţia L'Orient redactată în franceză la Bucureşti, semnatarul Arion completează marea de acuze spunând că „e socialist”, „că nu a frecventat Capşa şi, deci, nu face parte din nici o gaşcă literară”, „că nu are talent” şi, cea mai gravă că „e un pornograf ignobil”[⁶]. În faţa acestor păreri emise de detractorii săi, Panait Istrati avea să răspundă ripostând la rându-i prin două „scrisori deschise domnului Cazaban şi domnului Iorga, scrisori apărute în „Adevărul literar şi artistic”[⁷] din data de 3 august 1924. Tot despre cei doi mai sus amintiţi va face referire şi în materialul „Revenire în patrie după zece ani”, cuprins în volumul „Cum am devenit scriitor”: „Câtă vreme mi se criticară cărţile, nu suflai o vorbă... Dar când ieşiră la atac, cu bastoanele lor seniorale, crezând că au de-a face cu un biet vântură-lume ce şi-a trecut viaţa prin cârciumi şi că numai din pură întâmplare a avut « norocul să întâlnească pe Romain Rolland » şi să mâzgălească o carte « pretins frumoasă », ei bine, aceşti domnişori au întălnit măciuca lui Codin care-i făcu cnocaut. Duşmanii mei: şacalul Cazaban, simbriaş mârşav al guvernului şi N. Iorga, academician, bărbat de stat şi şef de partid huligănesc”.
O altă perioadă care trebuie amintită este aceea premergătoare colaborării lui Panait Istrati la publicaţia de dreapta, „Cruciada Românismului” dar şi scurta perioadă care avea să urmeze după aceea. În urma unei „Scrisori deschise oricui”, publicată la 20 ianuarie 1932 în cotidianul politic Curentul[⁸], prin exagerările prezente va primi o replică foarte dură din partea lui Alexandru Sahia. Era o ocazie care nu putea scăpa kominterniştilor de la Bucureşti.
Panait Istrati, conştient de aberaţiile spuse are grijă să completeze: „Iată un mic plan de om pustiit”. Planul consta în înfiinţarea unei gazete şi a unui partid clerical cu sprijinul „unui corp de cărvunari eoiscopi şi miniştri care, ziua cântă lui Dumnezeu liturghii, iar noaptea devastează bisericile”, dorind să susţină astfel „pe toţi cei care vor să guverneze cu dreptate” şi să nimicească ”pe toţi duşmanii”. Răspunsul lui Sahia „se înscrie în linia fidelităţii faţă de Moscova, liniei staliniste şi rosteşte o judecată echivalentă cu o condamnare”: „Ce mare canalie eşti, tovarăşe Panait! Îmi reamintesc anii tăi de glorie, când era îndeajuns să-ţi anunţi o carte, pentru ca nenumărate edituri occidentale să năvălească cu ofertele. Şi asta datorită cui? Talentului? Să fim drepţi!... Cele două vaci grase: Rakovski şi Troţki ţi-au întins ţâţele să le sugi cât vei voi, ca un mânz nărăvaş. Rakovski, pe atunci reprezentant al Sovietelor la Paris s-a simţit fericit de revederea tovarăşului; a fost în el o dulce aducere aminte, un dor discret pentru bălţile Brăilei, şi ţie s-a oferit cu ruble. Plecat în Rusia, recomandat de Rakovski lui Troţki - acesta a întrevăzut în tine elementul proaspăt pentru contramişcarea lui de revoluţie permanentă. Dar Troţki e azvârlit la timp peste bord, Rakovski - înfundat în Astrahan, şi în Rusia începe munca adevărată, formidabila industrializare şi refacere economică. Cine se mai gândeşte că există într-un colţ Panait, « cântăreţul cârciumelor »? Dar lucrurile s-ar mai fi putut încurca dacă cel care înjură astăzi comunismul, nu s-ar fi ridicat cu pretenţii băneşti supărătoare pentru cărţile tipărite, filmele de cinematograf. Drept satisfacţie, tovarăşe Panait, adept al lui Troţki, ţi s-a arătat Nistrul. Bolşevicii nu înţelegeau să-ţi plătească decât pâinea, ca oricărui muncitor, şi mai mult ca orice, îţi dădeau libertatea de haimanalâc. N-ai înţeles să preţuieşti. Ai refuzat, indignat, doreai bani şi ranguri. Te simţi bine acum, în smârcurile dunărene, preconizând dictatura regească sau luptând pentru conversiunea cea mare: iubitorule de ţărani! Însă toate bârfelile, toate ororile care le debitezi pe spinarea Rusiei comuniste caracterizează deznădejdiile unui înfrânt, stâlcit de cizma sigură”.[⁹]
Printre multele acuzaţii aduse s-a mai spus că Panait Istrati este fascist. Cum ar putea fi adevărată o asemenea afirmaţie când cunoaştem participarea lui Istrati la mitingul antifascist L'Italie aux fers, la sala Manege de Pantheon? Tot în apărarea lui Istrati mai amintesc poziţia lui fermă în urma apariţiei în Cruciada Românismului a unui articol favorabil Italiei fasciste.[¹⁰] La acuzaţia de antisemitism, adusă de tocmai Romain Rolland, articolul România însângerată vorbeşte de la sine. Publicat în Paris-Soir, în 1925, Panait Istrati scrie „despre actele de teroare săvârşite contra evreilor de la Focşani sau Piatra-Neamţ” provocând „ţipete de furie” la Viitorul, care-l denunţă pe gazetarul român ca „trădător şi calomniator al patriei”.[¹¹]
O piatră de încercare în viaţa, până acum, destul de zbuciumată a lui Panait Istrati o constituie campania de denigrare şi de condamnare a personalităţii şi operei istratiene prin articolul „Un haiduc al Siguranţei” al lui Henri Barbusse. A fost acuzat foarte aspru pentru declaraţiile antisovietice care au urmat vizitei lui Istrati în Uniunea Sovietică. Deoarece „aceste calomnii erau atât de extravagante”[¹²] se pare că ele nici nu au fost preluate de presa română.
Panait Istrati - scriitor român
Deşi au existat colegi din breasla scriitorimii române care negau apartenenţa brăileanului la literatura română, cu toate acestea, Panait Istrati a lăsat „pe oamenii de bună credinţă să judece”. Şi, iată că, încă din 1924 a existat un Ion Vinea ( autor celebru al volumului Ora fântânilor) care opina despre Chira Chiralina că „se afirmă tocmai prin atmosfera românească”[¹³] existentă. Tot în această categorie „de oameni de bună-credinţă” putem încadra şi pe un Gala Galaction, Pompiliu Constantinescu şi alţii. Cert este că, acei puţini scriitori care au ajutat la reabilitarea operei şi a scriitorului, au ajutat, în fond, nişte biete personaje literare, nişte eroi care „au gândit şi au grăit în româneşte”.
Conform unei scrisori redactate la Nisa în data de 15 aprilie 1925, cu scopul precis de a fi publicată „în fruntea volumului Trecut şi viitor, Panait Istrati, nemulţumit de traducerile în româneşte a operelor sale de limbă franceză, se hotărăşte să-şi traducă singur creaţiile; înainte de-a fi „prozator francez contemporan” el a fost „prozator român înnăscut”. „M-am hotărât să mă traduc singur în româneşte fiindcă, mai întâi de toate, eu sunt şi ţin să fiu un autor român. Ţiu la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept (el mi s-a contestat de oameni cari n-au nici o cădere), ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească. Înainte de a fi « prozator francez contemporan>>, aşa cum se spune pe coperta colecţiei lui Rieder, eu am fost prozator român înnăscut.[...] Las pe oamenii de bună credinţă să judece. Acestor oameni, - singurii cărora mă adresez în tot ce scriu, - le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România (ceia-ce pentru mine e acelaş lucru), că aceşti eroi au gândit şi au grăit în sufletul meu, timp de ani îndelungaţi, în româneşte, ori cât de universală ar părea simţirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea cari mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, şi că numai un « înstrăinat » ca mine va şti să le ducă dorul şi să le desmierde amintirea, aşa cum ştiu eu astăzi când trăesc din amintiri”.[¹⁴]
Mergând pe ideea lui Ion Vinea, închid acest capitol - deşi mai pot fi multe de adăugat dar, totuşi este o selecţie subiectivă a lucrurilor - considerând că, într-adevăr „paguba naţională ar fi prea mare” dacă nu vom fi capabili a îndeplini această „simplă formalitate: tălmăcirea prestigioasei opere în limba care trebuia să-i fie lut dintru început”.[¹⁵]
Panait Istrati trebuie să fie al nostru, nu pentru creaţiile care au adunat succesul internaţional, ci pentru că acest succes internaţional a fost al unui om care a văzut lumina zilei, pentru prima dată, pe pământ românesc, învăţând să spună „mamă” în limba română.
Notă: Gabriel Dragnea - Fragment din volumul în lucru, „Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptăţit ”
----------------------------------------------------------
[1] Tudor Vianu în Idei trăite (Carte de înţelepciune alcătuită de Geo Şerban), Ed. Tineretului, 1968, p. 164
[2] Cf. Alexandru Oprea, Panait Istrati - dosar al vieţii şi al operei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 266
[3] Citate extrase din monografia lui Al. Oprea, op. cit., p. 268
[4] Referitor la amestecul în politică şi nu numai, C. Rădulescu-Motru, în lucrarea sa Etnicul românesc. Naţionalismul, la p. 138-139, descrie negativ figura ilustrului cărturar Nicolae Iorga, spre exemplu: “D. N. Iorga este un cărturar, adică un om a cărui cultură este formată din cărţile citite, iar nu din o experienţă încercată în viaţa reală. Această origine a culturii sale îl constrânge sufleteşte să fie ca mai toţi cărturarii cari se amestecă în politică, şi pe cari l-a descris perfect de bine încă de acum un secol J. de Maistre: orgolios; îmbătat de ideile sale şi mai ales de ideea propriului său eu; duşman al principiului de subordonaţiune; « frondeur » din fire şi partizan înnăscut al oricărei inovaţiuni. Cu un asemenea suflet este uşor de înţeles ce politică naţionalistă are să se facă. Viaţa reală va trece pe al doilea plan, iar pe primul plan va veni mirajul idealist; [...] d. Iorga n-are nici o unitate de măsură, - căci vanitatea eului, ca şi spaţiul dintre ideile citite, nu se poate măsura [...] - Ed. Albatros, Bucureşti, 1996.
[5] Spre deosebire de alţii, Ioan Slavici este mai ponderat în afirmaţii, cum de altfel se şi poate vedea din cele referitoare la Chira Chiralina: „Se vorbeşte azi mult despre Kyra Kyralina a lui Panait Istrati şi mulţi sunt supăraţi de conţinutul romanului. Nu se vor fi potrivind cele spuse în Kyra Kyralina nici cu vederile mele, dar am rămas încântat de forma, de stilul desăvârşit în care povesteşte dl. Panait Istrati. În privinţa aceasta Ion al d-lui Liviu Rebreanu e mai dezbrăcat, mai fără perdea decât Kyra Kyralina, care foarte adeseori ne reaminteşte - ca fel de a povesti - poveştile orientale din O mie şi una de nopţi”- (interviu publicat în Rampa, 27 octombrie 1924, cf. Al. Oprea, op. cit., p. 134)
[6] cf. Al. Oprea, op. cit., p. 172;
[7] „Activitatea publicistică la Adevărul literar şi artistic începe la 15 iunie 1924, continuându-se în fiece număr al revistei până la sfârşitul aceluiaşi an. Aici apar, între altele, două povestiri inedite scrise direct în româneşte (Pescuitorul de bureţi şi Sotir), precum şi câteva profesiuni de credinţă şi pagini autobiografice”- cf. Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, vol.I, ediţia a III-a, Ed. Florile Dalbe, Bucureşti, 1998, p. 412;
[8] Interesant de adăugat este faptul că directorul acestei publicaţii este însuşi Pamfil Şeicaru. În urmă cu trei ani, în paginile aceluiaşi Curentul, Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic făceau front comun împotriva lui Istrati. În privinţa acestei colaborări, Panait Istrati precizează: „...altă dată Şeicaru « m-a înjurat din interes, după cum tot din interes e fericit azi când primeşte un articol de la mine, căci porcii n-au obraz »”. Cât despre ziar, el afirmă următoarele: „Căci nimeni nu ştie că eu sunt mult mai fericit când pot să spun într-un articol tot ce-mi trăzneşte prin cap, decât când scriu o carte. Cărţile mi se pot publica la Paris mai uşor şi mai repede decât pot eu să le scriu, pe când un articol trăznit, greu ar trece în altă parte decât la Curentul, care nu se împiedică în principii” (cf. Al. Oprea, op. cit., p. 285);
[9] Citate extrase din lucrarea lui Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p. 65
10] Citate extrase din prefaţa lui Jean Hormiere la cartea „Panait Istrati - Cruciada mea sau a noastră”, Ed. Delta Press, Cluj, 1992, p. 8;
vezi „Din fresca istorică a fascismului” de Tudor Ionescu, în nr. 12 din 21 februarie 1935.
[11] cf. Al. Oprea, op. cit., p. 193;
[12] Mihai Ungheanu, op. cit., p. 63;
[13] cf. Al. Oprea, op. cit., p. 373;
[14] Panait Istrati, Trecut şi viitor – pagini auto-biografice, Ed. Renaşterea, 1925, p. 10;
[15] Citate extrase din monografia lui Alexandru Oprea, op. cit., p. 377.