Născut la 27 aprilie 1940 în comuna Crihana Veche, jud. Cahul, Basarabia. Studii medii în şcoala din satul natal (absolvent 1957, medalie de aur). Licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Filologie, Universitatea de Stat din Chişinău (1962, diplomă de merit). Studii postuniversitare de doctorat în domeniul lingvisticii matematice, structurale şi aplicate la Universitatea de Stat din Leningrad (1964-1967, teza de doctor elaborată şi susţinută sub îndrumarea prof. R. Piotrowsky). Asistent la Catedra de limba română a Universităţii de Stat din Chişinău (1962-1964); conferenţiar (din 1967), docent (din 1972), profesor (din 1991), şeful Catedrei de limba şi literatura română (1980-1987) şi al celei de limba română (1987-1993), decan al Facultăţii de Litere (1967-1970), redactor-şef al publicaţiei „Tânărul învăţător" (1970-1980) de la Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă" din Chişinău. Cercetător ştiinţific superior la Institutul de Lingvistică al A.Ş.M. (1978-1985). Ministru al ştiinţei şi învăţământului din R.M. (1990-1994). Militant activ pentru renaşterea naţională a românilor basarabeni. Secretar al Comisiei Interdepartamentale pentru istoria şi perspectivele dezvoltării limbii moldoveneşti de pe lângă Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M., coautor al proiectelor de legislaţie lingvistică (1988-1989). Expert la Sesiunea a XIII-a fostului Soviet Suprem al RSSM, care a adoptat legile privind conferirea limbii române a statutului de limbă de stat, revenirea acesteia la grafia latină şi funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul republicii. Profesor invitat la Universitatea Bucureşti (1994). Redactor la revista „Limba Română" din Chişinău (1994-1995). Expert la Direcţia Relaţii externe a Parlamentului României, consilier la RA „Monitorul Oficial al României" (1995). Expert la Direcţia Generală pentru Integrare Europeană şi Relaţii Internaţionale, serviciul Românii de Pretutindeni, din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării din România (1996-2007). Doctor în filologie (1967). Doctor honoris causa al Universităţii „A.I.Cuza" din Iaşi (1993), profesor honoris causa al Universităţii Bucureşti (1994). Eminent al învăţământului public din RM (1976), eminent al învăţământului superior din URSS (1981). Membru al Uniunii Jurnaliştilor din RM (1980), al Uniunii Scriitorilor din România (1999) şi al Uniunii Scriitorilor din RM (2011). Ordinul „Gloria muncii" (1996). Ordinul Republicii (2010).

Debut poetic (1956) în ziarul „Calea spre comunism" din Cahul. Debut în volum în 1997 („Surâsul Giocondei", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti). Autor, coautor, redactor, coredactor a 30 de manuale, elaborări metodice, monografii şi a peste 250 de articole în probleme de lingvostatistică, sociolingvistică, gramatică, vocabular, cultură a vorbirii.

A publicat versuri în diverse publicaţii periodice: „Literatura şi arta", „Limba Română", „Viaţa satului", „Patria tânără", „Glasul naţiunii" (Chişinău); „Contemporanul - Ideea europeană", „Dacia literară", "Revista română", „Pro Saeculum", „Paradox", „Oglinda literară", „Curierul românesc", „Dacoromania" (România) ş.a., în culegeri: „Eterna iubire" (Ed. Biodova, Bucureşti, 1999), „Iubirea de metaforă" (Chişinău, Universitatea de Stat, 2000), „Antologia sonetului românesc" de Radu Cârneci (Ed. Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009) ş.a..

Volume aparte: „Surâsul Giocondei" (B., 1997), „Trenul cu un singur pasager" (B., Ed. Didactică şi Pedagogică, 1998), "Azur" (Ed. Augusta, Timişoara, 2002), "Câte-s visele, multele...", „Coloana infinitului" (B., Ed. Pro Transilvania, 2003), „De-a alba-neagra" (B., Ed. Muzeul Literaturii Române, 2006), „Roată de olar. Sonete" (B., Ed. Pro Transilvania, 2008), „Vernale ploi" (B., Ed. Univers Ştiinţific, 2009), „Un câmp minat, urcuşul. Sonete " (B., Ed. Pro Transilvania, 2010); „101 poeme" (B., Ed. Biodova, 2011); „101 sonete" (B., Ed. Biodova, 2012. Despre poezia lui au scris: Mihai Cimpoi, Mihail Dolgan, Anatol Ciobanu, Vitalie Marin, Ion Ungureanu, Nicolae Dabija, Gheorghe Vodă, Anatol Ciocanu, Leo Bordeianu, Veronica Bâtcă, Ion Ciocanu, Ion Iachim, Vlad Pohilă, Elena Tamazlâcaru, Tudor Opriş, Adrian Dinu Rachieru, Victor Crăciun, Aureliu Goci, George Gavrilă, Ioan Mazilu-Crângaşu, Mihai Sultana Vicol etc.

Referiri biobibliografice: Enciclopedia marilor personalităţi, vol. V, Fundaţia Realitatea Românească, Slobozia, 2003; Tudor Opriş. Chipuri în bronz: Evocări. B., Ed. Pro Transilvania, 2003; A. Sasu. Dicţionarul biografic al literaturii române. Piteşti, Ed. Paralela 45, 2006; A. Ciocanu ş.a. Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia. Chişinău, 2010; Calendar Naţional 2005. Chişinău, 2004; Maria Cudlenco. Nicolae Mătcaş - Biobibliografie, Chişinău, 2010; Dionis Lica. Clopotul amintirilor durute. Chişinău, 2010; Ana Bantoş. Nicolae Mătcaş, îmblânzitorul de cuvinte/ În revista „Limba Română" (Chişinău), nr. 11-12, 2011, ş.a.

Nicolae Dabija - Un Învăţător al Naţiunii

Nicolae Mătcaş a lăsat o brazdă adâncă în ogorul limbii române în spaţiul dintre Prut şi până dincolo de Nistru: este unul care l-a desţelinit, l-a cultivat de buruieni, l-a semănat cu seminţe bune şi acum ne bucurăm cu toţii de lanurile mănoase care unduiesc maiestos de la un capăt al Basarabiei la altul... Am propus ca Nicolae Mătcaş să fie primit în Uniunea Scriitorilor pentru o singură poezie: „În limba română": De m-a prinde vreun dor de-al cocorilor dor,/ Îmbrăcat ca ascetu, - n târsână,/ Îmi voi pune-n boccea o baladă şi-un nai/ Să m-aline în limba română.

E un poem care îl situează în imediata apropiere a capodoperei „Limba noastră" de A. Mateevici. A fost unul dintre Învăţătorii Naţiunii într-o perioadă când limba română, scuturată de falsele adaosuri şi insuficienţe, revenea în Basarabia, când alfabetul latin îmbrăţişa după o lungă despărţire cuvintele noastre sufocate de hainele chirilice... Era o vreme când parcă ne năşteam a doua oară...Concetăţenii noştri, aproape fiecare dintre ei, aveau carneţele şi caiete de cuvinte, căutau gramatici, cărţi din care ar deprinde corectitudinea graiului; părinţii învăţau limbă, istorie, geografie odată cu copiii lor, cu elevii al căror ministru devenise Nicolae Mătcaş... Basarabia atunci, la îngemănarea anilor '80 şi '90, ca şi cum căpătase aripi... Nicolae Mătcaş venise să ne încurajeze cu spusa că Limba Română este o acţiune, că pentru ea, ca s-o ai, ca şi pentru Libertate, trebuie să lupţi zi de zi. Într-o ţară despre care un străin, Antonio Bonfini (1434-1503), ajuns la curtea lui Ştefan cel Mare, afirmase că locuitorii ei „nu luptă atât pentru păstrarea vieţilor, cât a limbii lor valahe", se mai duc bătălii, văzute şi nevăzute, pentru ca graiul strămoşesc să nu piară sau să nu se transforme în altceva. Nicolae Mătcaş e un oştean în oastea Limbii Române, iar testamentul lui e mai degrabă al unui purtător de spadă şi de stindard: Iar de fi-va să cad lângă cetini de brad/ În vreo luptă cu lifta păgână,/ Prohodiţi-mă, fraţi, după legea lui Crist,/ Cu-Aleluia în limba română.[ ]

Ion Ungureanu - Un român ancestral printre noi

O spun de la început: dacă e să scriem şi să vorbim despre Nicolae Mătcaş, trebuie să apelăm la superlative. Dacă m-ar întreba cineva ce cred eu că merită un asemenea om, ce titluri sau distincţii să i se acorde, i-aş răspunde că le merită pe toate! Unor asemenea personalităţi societatea e cea care le este datoare, şi nu invers... Citiţi-i admirabila carte „Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul", editată încă în 1998 la Chişinău de Asociaţia „Grai şi Suflet" în seria „Biblioteca revistei „Limba Română", şi vă veţi convinge neapărat de justeţea spuselor mele. Este o lucrare fundamentală, documentată temeinic, accesibilă în egală măsură tuturor categoriilor de cititori. Lucrare care, în opinia mea, ar trebui studiată în şcoli. Iată doar unele titluri ale acestor strălucite eseuri, articole şi studii: „O limbă - o naţiune", „Unitate de limbă - unitate de neam", „Expulzat din istorie pentru românism", „Intelectualii basarabeni în lupta pentru limbă şi fiinţă naţională", „Limba moldovenească": simulacrul argumentului ştiinţific", „Glasul blândei Basarabii" etc.

Scrise fluent, atractiv, aceste „mărturii ştiinţifice" îţi lasă impresia că autorul a fost martor ocular la tot ceea ce relatează şi apără cu dârzenie de străjer al cetăţii. Împreună cu dumnealui devenim şi noi omniprezenţi la judecata istoriei. Pe de altă parte, vai şi amar de cei care i-au stârnit mânia! Nu i-aş dori nimănui să-i fie oponent, să nimerească sub tirul argumenteleor sale imbatabile. Ţintele sunt doborâte una după alta cu o precizie de invidiat. Adversarii impertinenţi devin nişte fiinţe jalnice – să le plângi de milă, nu alta (drept exemplu „pălmuirea" publică a neobrăzatului anonim Petre P. Moldovan, pe care, pur şi simplu, îl desfiinţează!). Desigur, argumentul principal al dlui Mătcaş în aceste dueluri e adevărul ştiinţific – cea mai eficientă armă, pe care nu întotdeauna ştim s-o mânuim cu iscusinţă. Dumnealui ştie!...

[...] „transfugul" Mătcaş, aflându-se în „exil în România", a turnat în cuvinte alese una din cele mai frumoase cărţi despre neamul românesc, despre românii din Basarabia, a continuat să lupte cu dârzenie pe baricadele românismului. Iată crezul lui Nicolae Mătcaş, expus în versuri: Eu limba mea română nu mi-o vând,/ Chiar dac-ar fi şi limba să mi-o ia./ Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul/ Şi românească-mi este ţara mea!/ ...Eu neamul, pătimitul, nu mi-l vând./ ... Credinţa mea română nu mi-o vând!

Sunt cuvinte care pot deveni un jurământ sacru pentru orice român, dacă vrem ca neamul nostru să dăinuiască în istorie. Iar capitolul „Unitate de limbă – unitate de neam" se încheie astfel: „Nici un zid berlinez, nici unul vietnamez sau coreean, nici un gard de sârmă ghimpată de la Prut sau din orice parte a globului nu poate rezista veşnic în faţa aspiraţiei neamului spre reîntregire, în faţa mersului obiectiv al istoriei spre construirea unei case umane comune"...

[...] Iubirea lui de Ţară, de Neam n-are margini. Aflându-ne împreună la Bucureşti, ciocnindu-ne de unele realităţi de acolo (să nu uităm că şi regăţenii au ieşit nu demult din experienţa nefastă comunistă), eu mai crâcneam uneori, cu temei, desigur. Domnul Mătcaş, însă, nu şi-a permis niciodată lucrul acesta: „România e mama noastră; bună, rea, alta n-avem".

[...] Deşi înconjurat de oameni, Nicolae Mătcaş e un mare singuratic, şi asta se plăteşte. Cu indispoziţie, cu sănătate, cu înstrăinare, cu uitare. Dar, întâi şi întâi, e un om modest. Chiar peste măsură. De exemplu, puţină lume ştie că e şi un poet admirabil. Iar sonetele sale, scrise, mai ales, în ultimul timp, ating sublimul, au strălucire şi eleganţă, dar cine le cunoaşte?! Dumnealui nu face parte din nici o grupare literară, din nici o „gaşcă", - cine să-l promoveze, să-i facă publicitate?... Şi la acest capitol rămâne un mare necunoscut, ca şi-n activitatea sa de om de stat, de om de ştiinţă. (În Ţară câteva prestigioase universităţi i-au conferit titlul de doctor honoris causa. Aici - în Basarabia - nimic). În fond, noi avem de-a face cu un mare necunoscut. [...] Un strălucit cărturar şi un apostol al românismului în Basarabia, un român ancestral. [2]
---------------------------------------------------------------
[1] Articolul „Nicolae Mătcaş, un Învăţător al Naţiunii", semnat de Nicolae Dabija a fost publicat în săptămânalul „Literatura si arta", nr. 16 din 21 aprilie 2010.
[2] Fragmente din articolul „Un român ancestral printre noi" de Ion Ungureanu (actor, regizor, scriitor, om politic, ex-ministru al culturii şi cultelor din Republica Moldova în perioada 1990-1994). Publicat integral în cartea: Dionis LICA „Clopotul amintirilor durute: Nicolae Mătcaş la 70 de ani", Chişinău, 2010, pp. 31-39.