Ministerul de Externe al României - Abstract. From the impressive gallery of figures who illustrated the unique generation of the Great Union - Romanians from all the provinces – the author describes the portrait of the great scholar-pedagogue Onisifor Ghibu, a consistent fighter for the national cause, parable for the generations that followed. „The Deserving Professor”, as named by Nicolae Iorga, was with his entire family in the exile in Chisinau on 2 March 1917 and actively contributed to the emancipation of the Romanians in Bessarabia, a province that for a century was under the administration of the Tsarist Russia”. „Marii eroi ai cugetării, ai artei, ai acţiunii sunt sintezele etnice ale popoarelor. În ei se concretează însuşirile de energie, de voinţă, de aspiraţiuni ale tuturora; ei desfundă căile, dezleagă mersul, unifică dorinţele, fixează idealul şi adaugă actualităţii o parte din forţele viitorului” (Barbu Delavrancea).

Aşa cum, cu deplin temei, Vasile Goldiş, unul din conducătorii mişcării naţionale de la începutul secolului al XX-lea, a subliniat: „România Mare nu este creaţia partidelor politice sau a armatei, ci a evoluţiei istorice, ce nu poate fi oprită de nicio forţă umană”. Dar, în acelaşi timp, se cuvine, pentru a nu cădea în eroarea săvârşită de unii istorici şi analişti ai epocii respective, să evidenţiem rolul marcant pe care personalităţile, fie ele politice, militare sau din domeniul cultural - „sarea pământului” cum îi definea atât de sugestiv marele filosof şi pedagog britanic Thomas Carlyle - l-au avut în împlinirea „ideii stăpânitoare” a vremii, cea a Unităţii Naţionale. Unitate a pământului şi a neamului românesc, care a fost şi rămâne o realitate pe care vicisitudinile de tot felul şi actele politice vremelnice de forţă, precum Pacea de la Bucureşti din 1812 sau Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 şi ultimatumul sovietic din 1940 - nu au putut şi nu o pot schimba. În clipele de răscruce ale istoriei Marelui Război al omenirii din 1914-1918, încrezători în primul rând în virtuţile şi spiritul de jertfă ale poporului din mijlocul căruia se ridicaseră, aceste personalităţi au pregătit marele praznic, mobilizând conştiinţe şi braţe oţelite, voinţa istorică a unei întregi naţii, îndrumând-o cu îndrăzneală, inteligenţă şi energie pentru a sfărâma hotarele nedrepte şi a deschide porţi largi afirmării depline a românismului.

Generaţia acelor ani a fost convinsă de imensa responsabilitate a misiunii pe care era chemată să o înfăptuiască, de faptul că în acele momente de supremă încordare toate interesele particulare trebuiau să fie subordonate ideii întregirii Ţării Româneşti într-un Stat liber, independent şi suveran. Din impresionanta galerie a figurilor care au ilustrat generaţia unică a Marii Uniri - pentru că unice i-au fost faptele – români din toate provinciile, munteni, moldoveni, transilvăneni, bănăţeni, bihoreni, bucovineni, basarabeni, maramureşeni, dobrogeni sau aromâni - am desprins portretul marelui cărturar-pedagog Onisifor Ghibu, luptător consecvent pentru cauza naţională, pildă mereu pentru generaţiile care au urmat. Timpul, acest judecător implacabil, a rostuit imaginea sa reală, îndepărtându-i treptat umbrele şi corijând reticenţele unora, apropiindu-ni-l la dimensiunea adevăratei sale personalităţi. „Nu aş vrea să exagerez rolul lui Onisifor Ghibu, avea să releve marele bărbat de stat I. Gh. Duca, în Memoriile sale politice, dar este dovada că în mijlocul haosului din rândul românilor de peste Prut, al totalei lor nepregătiri politice, al mentalităţilor datorate mediului şi culturii ruseşti, care îi predispuneau mai mult spre latura lor socială, Ghibu, cu naţionalismul lui de ardelean hotărât şi intransigent, a contribuit mult la îndrumarea mişcării spre singura ei cale logică: Unirea cu vechiul Regat”.

Un tânăr scriitor contemporan, redactor al ziarului România. Organ al apărării naţionale, ce apărea la Iaşi, sub egida marelui cartier general al armatei române, Nicolae N. Beldiceanu, vorbind despre acelaşi transilvănean, consemna în numărul din 9 februarie 1918 al publicaţiei: „Luptătorii Basarabiei sunt: profesorii, învăţătorii, preoţii şi studenţii ardeleni, bucovineni, aduşi acolo de valurile războiului. Sufletul mişcării acesteia rodnice este profesorul Onisifor Ghibu, ardelean ca şi Gheorghe Lazăr. Zorii cari mijesc peste Prut izvodesc din munca mistică a omului modest şi tăcut, care calcă pe calea marelui său înaintaş. De luni de zile clădeşte, cu mâini harnice, cu tovarăşii săi de bejenie, zidurile de lumină ale învăţământului românesc din Basarabia. De luni de zile cutreieră neobosit satele şi târgurile, chemând norodul în biserica învăţăturii româneşti”.

„Merituosul profesor”, aflat împreună cu întreaga sa familia în pribegie la Chişinău, din 12 martie 1917, despre care amintea şi N. Iorga în paginile periodicului său „Neamul românesc”, avea să contribuie activ la emanciparea „norodului moldovenesc” şi revenirea acestuia „în curentul de viaţă al românismului integral” după un secol de ignoranţă apăsătoare sub cnutul ţarismului rusesc. „Nu m-am socotit nici o singură clipă străin sau oaspe în Basarabia - spune O. Ghibu în volumul de amintiri „Pe baricadele vieţii”. […] Ca şi când aş fi fost născut în Basarabia şi aş fi trăit toată viaţa mea acolo, m-am simţit din primul moment de acord cu problemele ei noi şi m-am mişcat pe picioarele proprii, cu iniţiative tot atât de hotărâte şi de îndrăzneţe, ca şi cele care mă animaseră înainte de aceea în Săliştea mea, la Budapesta, la Jena, la Sibiu sau la Bucureşti”.

În lucrarea sa De la Basarabia rusească la Basarabia românească (1926), închinată „luptătorilor basarabeni de la 1917-1918, care […] s-au ridicat peste vălmăşagul Revoluţiei ruseşti, la ideea naţională”, Onisifor Ghibu exprimă cu claritate opinia că procesul revenirii Basarabiei la Ţara-mamă în 1918 „nu se înfăţişează ca un oarecare accident datorat revoluţiei ruseşti, nici ca o simplă lovitură militară, respectiv ca o abilă manevră diplomatică, ci ca un proces natural necesar”, singurul merit al evoluţiilor din fostul imperiu fiind crearea unor oportunităţi care au permis locuitorilor provinciei de dincolo de Prut să se ridice şi să se debaraseze de exclusivistul „moldovenism” şi de regionalismul strâmt impuse de împrejurări şi de ocupanţi la conştiinţa adevăratei lor naţionalităţi şi a unei meniri superioare pe continentul european, alături şi împreună cu fraţii din celelalte provincii străvechi româneşti.

În mod firesc, nici timpul şi nici spaţiul avute la dispoziţie nu îngăduie intervenţiei noastre să întreprindă o analiză exhaustivă asupra activităţii sale complexe şi stăruitoare în serviciul întregirii Basarabiei şi al cauzei naţionale. Aceasta este o îndatorire de viitor, în primul rând a istoricilor tineri, cu atât mai mult cu cât, în special în ultimele trei decenii, s-au publicat noi documente, multe şi valoroase studii dedicate vieţii, ideilor şi realizărilor eminentului pedagog naţional care a fost şi rămâne Onisifor Ghibu. Acesta a înfăptuit şi a scris, în acelaşi timp, cu credinţă, abnegaţie şi un devotament exemplar, pagini ale unei istorii adevărate care merită a fi cunoscută şi perpetuată. Radiografia acelor timpuri tumultoase, de adânci prefaceri, nu poate fi făcută fără Onisifor Ghibu, fără mărturiile sale despre renaşterea sentimentelor naţionale şi despre toţi acei apostoli care au reuşit în timp scurt să trezească încrederea în dreptatea cauzei şi realizarea unităţii naţionale.

„Sunt vremuri mari acestea pentru toate ramurile neamului nostru, scria el, la 24 martie 1917, prietenului Pompiliu Nistor, aflat în lagărul de prizonieri de la Darniţa (lângă Kiev), fiecare dintre noi are datoria să-l servească acolo unde e mai mare nevoie şi unde munca lui poate să dea maximul de rezultate”. Iar Onisifor Ghibu a ales Basarabia! Unde a contribuit cu ştiinţa şi entuziasmul său tineresc sobru şi neînfricat, la punerea bazelor ideologice şi organizatorice ale mişcării naţionale, aşezând şcoala, cultura şi biserica în fruntea efortului general de dezlegare a poporului din lanţurile robiei, clădind zorile unei noi Românii.

În toiul revoluţiei ce cuprinsese fostul imperiu rusesc, Ghibu a sesizat corect „posibilitatea de a croi o altă soartă pe seama românismului basarabean şi de a da, prin aceasta, un nou suport întregii politici a neamului”, stăruind de la început pentru „o organizare naţională completă a «moldovenilor» din Basarabia, mergând până la realizarea unei autonomii naţionale, care să înglobeze şi pe moldovenii de dincolo de Nistru”. Astfel, s-a ajuns la înfiinţarea Partidului Naţional Moldovenesc, pas hotărâtor în definirea unui program de luptă integral ce avea să conducă pe rând la autonomia Basarabiei, la independenţa ei şi, ca o consecinţă firească, la Unirea cu România de la 27 martie 1918.

Lupta de emancipare, de depăşire a propriilor slăbiciuni, pe care poporul român o desfăşura în acele împrejurări complexe, dramatice şi deosebit de primejdioase, convingerile sale puternice l-au determinat pe Onisifor Ghibu să se angajeze fără şovăială, aducând în sprijinul acestei bătălii luminile propriei sale ştiinţe, tăria verbului înflăcărat şi curajul afirmării opiniilor, chiar atunci când mulţi - chiar din cei aflaţi pe aceeaşi parte a baricadei - aveau să-l îndemne la reţinere sau renunţare. Pentru că, precum se topeşte lumânarea ca să dea lumina necesară, tot aşa marile personalităţi, cum a fost O. Ghibu, au ştiut să se sacrifice pentru triumful unei idei, care le călăuzeşte paşii. Ceasul cel mare care se apropie, despre care el scrisese în coloanele ziarului Tribuna (Arad), încă din 1915, afirmând Ardealul azi!, iar Basarabia mâine! avea acum, în 1917-1918, să-l aducă la Chişinău, unde va îndeplini o operă caracterizată drept un adevărat apostolat în serviciul idealului naţional.

Cu spiritul lui pătrunzător şi abilitatea de a contacta medii diverse, O. Ghibu avea să-şi dea seama în scurt timp de la venirea sa în Basarabia, la începutul lui 1917, care era în realitate situaţia provinciei şi care erau problemele ce se deschideau în perioada imediat ulterioară căderii ţarismului: „va putea ea participa efectiv la mişcarea revoluţionară şi în ce chip? Va lupta ea pentru lozincile sociale generale de la Petrograd în vederea refacerii Rusiei, pe baze noi, sau se va mărgini la o luptă determinată de interese locale? Şi cine va stabili care sunt acele interese locale? Politicienii de până acum ai Basarabiei, burghezia străină a oraşelor sau «norodul» moldovenesc atât de pasiv până aci, lipsit de conducători şi chiar şi de bărbaţi tineri? […] în sfârşit, pe ce sprijin putea conta la un moment dat mişcarea din Basarabia, oricare ar fi fost ea?” Şi adaugă: „De o mişcare iredentistă, în împrejurările date, nici vorbă nu putea fi. Ideea românească trecea în acele vremuri prin cea mai completă criză”. Aici, în capitala Basarabiei, alături şi împreună cu bravii conducători ai mişcării de emancipare, Onisifor Ghibu a reuşit să dinamizeze şi să canalizeze lupta pentru Bine şi Adevăr, jucând un rol esenţial în coagularea forţelor româneşti ale societăţii basarabene, supuse până atunci la numeroase umilinţe şi privaţiuni; prin şcoală şi limbă românească, cu litere latine, printr-o presă în graiul neamului, el a reuşit să pregătească cu perseverenţă sufletele luptătorilor pentru realizarea obiectivului fundamental: o Românie nouă şi întregită.

Rezultatele obţinute într-un interval scurt de timp au fost remarcabile. „Un popor fără şcoli, fără cărţi, fără Biserică naţională, fără îndemnuri de la cei de un sânge cu dânsul - exclama N. Iorga la 10 noiembrie 1917, în articolul de fond din ziarul său «Neamul românesc» - se ridică întreg, pentru a-şi cere un drept, pe care - o minune! - cu toată tăcerea lui resemnată, el nu-l uitase niciodată”.

Aşa cum cu deplin temei avea să sublinieze Octavian, fiul cel mare şi cel care a fost, împreună cu fratele său Mihai, executorul testamentar al moştenirii Onisifor Ghibu, redeşteptarea rapidă şi emoţionantă a spiritului naţional românesc, în pofida unei rusificări avansate în rândurile elitei intelectuale şi a unei propagande de decenii privind măreţia şi atotputernicia Rusiei pravoslavnice, s-a datorat în bună măsură acţiunii perseverente şi curajoase a refugiaţilor ardeleni şi bucovineni - contribuţia lor fiind recunoscută atunci, în 1917, de toţi liderii revoluţionari basarabeni. Unul dintre aceştia, juristul şi omul politic Dimitrie Bogos, în volumul său La răspântie: Moldova de la Nistru 1917-1918, consemna: „Focul sacru al naţionalismului ardelean a încălzit sufletul tinerilor [studenţi] basarabeni la Kiev şi le-a dat avântul cel mare spre calea adevărată a întregirii neamului. [...] La Odessa, Chişinău, Iaşi, ardelenii şi bucovinenii, ca primii creştini, poartă făclia Unirii neamului cu sfinţenie şi c-un devotament, fiind oricând gata la sacrificii până a-şi pune şi viaţa”.

Profesorul Ioan Moga din Cluj scria, la rândul său: „În această acţiune de renaştere naţională a provinciei de peste Prut, Onisifor Ghibu a fost un neobosit animator prin munca stăruitoare, dusă cu convingere şi tact”. Peste decenii acelaşi fiu devotat al eminentului luptător naţional, Octavian O. Ghibu, sublinia cu multă îndreptăţire: „Participarea plină de abnegaţie a fruntaşilor ardeleni şi bucovineni la mişcarea de eliberare a Basarabiei, culminată cu intrarea acestei părţi a Moldovei în Statul naţional român […] constituie unul din cele mai puternice argumente în dovedirea unităţii de neam, a unităţii de simţire şi de aspiraţii, dintre fiii aceluiaşi popor”.

Cum s-a putut, totuşi, traversa acest temerar drum al Unirii şi ajunge în 1918 la acel liman deschizător de speranţe, în ce mod corabia Basarabiei a izbutit să se strecoare nevătămată printre Scylla şi Charybda rusească şi ucraineană, aşa cum sugestiv însuşi Onisifor Ghibu denumeşte multiplele primejdii întâmpinate – de la ameninţările şi propaganda bolşevică până la intenţiile expansioniste ale autorităţilor de la Kiev, care urmăreau „să-şi fixeze hotarul în sufletul populaţiei basarabene” prin impunerea inclusiv a limbii ucrainene. A fost, într-adevăr, un drum presărat cu suişuri şi momente critice, străbătut de la simpla „autonomie administrativă”, cerută în cadrul unei federaţii democratice ruse, până la acea zi memorabilă de 27 martie 1918 şi dincolo de ea.

Dar orice analiză - oricât de sumară - a evoluţiei evenimentelor, a poziţiei şi acțiunilor întreprinse de forţele sociale şi grupările politice basarabene, în legătură cu realizarea programului, etapelor, formelor de luptă şi mijloacelor întrebuinţate, ne aduce - repet - în prim plan numele şi faptele lui Onisifor Ghibu: întemeierea Partidului Naţional Moldovenesc (martie-aprilie 1917), programul acestuia, publicat în forma sa definitivă în numărul din 9 aprilie 1917 al ziarului Cuvânt moldovenesc, numeroasele „congrese” profesionale - al cooperatorilor (6 aprilie), al preoţimii basarabene (13-24 aprilie), al studenţilor moldoveni (20 mai), al ţăranilor (21-24 mai), al învăţătorilor moldoveni (25-28 mai), al militarilor basarabeni (21-28 octombrie 1917) sau al românilor transnistreni (decembrie 1917), editarea revistei Şcoala moldovenească şi lupta pentru românizarea învăţământului, aducerea primei tipografii cu caractere latine (cu sprijinul marelui cartier al armatei române, condus de generalul Constantin Presan), fondarea săptămânalului Ardealul (1 octombrie 1917), devenit ulterior, de la 24 ianuarie 1918, cotidian sub numele de România Nouă, având ca subtitlu „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor” şi multe alte fapte au marcat biruinţe ale conştiinţei naţionale renăscute. „Ce lecţii minunate sunt cele pe care Istoria însăşi se însărcinează să le dea popoarelor, în clipele tainice pe care le pregăteşte ea şi pe care nici cea mai iscusită propagandă şi agitaţie nu se poate asemăna”, mărturiseşte cu mândrie sinceră Onisifor Ghibu.

Printre aceste lecţii se înscrie, fără îndoială, şi constituirea primului parlament liber al Basarabiei, intrat în conştiinţa istorică sub numele de Sfatul Ţării, în urma hotărârii congresului ostăşesc din 24 octombrie. Convocat „în spiritul cel mai autentic democratic şi revoluţionar” pentru ziua de 21 noiembrie 1917, acesta a fost considerat o adevărată icoană a aspiraţiilor întregii provincii, fiind recunoscut chiar a doua zi chiar de comisarul gubernial al Basarabiei, în calitate de organ al guvernului de la Petrograd, ca unica instituţie de cârmuire a provinciei. Salutând, în numele Transilvaniei, Sfatul Ţării Basarabiei, după ce reafirma că nu se socoteşte străin „pe acest pământ locuit de fraţii mei moldoveni”, Ghibu rostea profetic credinţa că „Ceasul dreptăţii pentru întreg neamul românesc trebuie să sosească!”. Anul 1918 avea să aducă realizarea acestui proiect naţional, transformând un vis secular şi o dorinţă naturală profundă într-o realitate pe harta Europei.

Acest parcurs eroic reprezintă pentru cercetătorii istorici şi analiștii politici terenul amplu de desprindere a unor învăţăminte preţioase, care să fie utile deciziilor conducătorilor de azi, care au datoria să urmeze instinctul naţional şi să servească cauza unităţii, singura care dă forţă şi încredere într-un viitor de prosperitate. Şi azi, ca acum o sută de ani, trebuie să recunoaştem complexitatea situaţiei şi a problemelor existente, diversitatea intereselor, rezultate dintr-o evoluţie istorică sinuoasă şi contradictorie, urmare a intervenţiei brutale, imperialiste a factorilor externi în spaţiul nostru de trăire statornică.

Ca diplomat în serviciul Ţării mele, dublat de omul de ştiinţă, crescut la şcoala muncii, disciplinei şi a respectării adevărului, prin studierea a numeroase şi variate documente, având o bună experienţă practică, sunt conştient de dificultatea şi obstacolele unor demersuri destinate îndreptării acelor fapte injuste, săvârșite cu acceptarea sau complicitatea unora din puterile occidentale, în prezent aliate. În acelaşi timp, sunt în continuare încrezător în forţa argumentelor noastre, în izbânda dreptului la viaţă. Să nu ne risipim energiile în discuţii egoiste şi zadarnice, să ne întărim legăturile cu fraţii noştri de pretutindeni. Acesta este îndemnul lui Onisifor Ghibu, a cărui actualitate este şi în prezent valabilă: „Să ne ridicăm peste mărunţişurile şi amărăciunile clipei de faţă, spre zările adevărului curat, ale dreptăţii chemate să aducă fiecăruia bucuria şi fericirea de care e vrednic, ale bunătăţii şi ale frăţiei”. Mai ales să ţinem minte, mereu, că pentru a fi respectaţi în lume trebuie să fim uniţi şi puternici, iar pentru aceasta interesul național şi identitatea naţională trebuie să primeze în raporturile internaţionale. Pilda oferită de viaţa şi activitatea transilvăneanului cu inimă de basarabean, pe care l-am evocat la Centenarul Sfatului Ţării şi în ajunul Unirii Basarabiei cu România, se poate traduce prin propriile sale cuvinte: „Fiţi uniţi în credinţa faţa de Neam şi Ţară, şi mai ales fiţi îndrăzneți şi curajoşi în apărarea sfintelor noastre drepturi!”.