La 12 noiembrie 2014, se împlinesc 85 de ani de la trecerea în nemurire a poetului, publicistului, traducătorului, dramaturgului, folcloristului, omului de ştiinţă, Constantin Berariu, care face parte dintr-o veche familie de cărturari bucovineni, „entuziasmaţi pentru literatura şi arta” poporului nostru. S-a născut la 9 (21) martie 1870 în satul Ceahor, astăzi raionul Hliboca, localitate cu bogate tradiţii culturale. Trebuie de amintit că tot aici a văzut lumina zilei şi Ştefan Ştefureac (1845-1893), fiu de ţăran, poet şi autor de manuale didactice, coleg de gimnaziu cu Mihăiţă Eminovici, care la moartea profesorului lor Aron Pumnul debutează şi el în „Lăcrimioarele învăţăceilor gimnagiali” cu o „promiţătoare poezie”, începând astfel: „Plângi acum junime, plângi cu întristare,/ Căci fatala moarte, fără îndurare,/ Ţi-a răpit din sânu-ţi ce era mai rar,/ Ţi-a răpit un mândru, scump mărgăritar”.

În casa părintească a lui Constantin se adunau adeseori intelectuali cu vederi progresiste din ţinut, discutând cu înflăcărare despre problemele limbii naţionale şi creaţiei populare orale. Aici au fost în repetate rânduri oaspeţi bineveniţi şi membrii trupei teatrale, conduse de Fani Tardini, aflate în turnee prin Bucovina, de activitatea căreia a fost legată, după cum se ştie, şi soarta Luceafărului poeziei noastre. Tatăl său, parohul Artemiu Berariu, a scris o serie de broşuri, apărute la Cernăuţi în perioada anilor 1886-1892, în care „duce o crâncenă cruciadă împotriva beţiei”, redând „în culori vii” numeroasele rele „bântuitoare”, provocate de băuturile alcoolice. Scrise într-un „grai ţărănesc”, aceste broşuri de propagare a unui mod treaz de viaţă, după părerea noastră, nu şi-au pierdut actualitatea nici până în ziua de azi. E necesar de menţionat şi faptul că autorul lor a rămas până la ultima suflare un apărător dârz al ţărănimii truditoare împotriva cămătarilor hrăpăreţi.Copilăria şi-a petrecut-o în satul de baştină, în „farmecul libertăţii de la ţară”. În memoria băiatului, înzestrat cu o minte ageră, s-au întipărit pentru toată viaţa luncile „pline de flori”, cântecul duios al privighetorilor, frumoasele veri, „când se făcea fân” şi „lucrătorii de prin satele învecinate seara se strângeau în jurul focului, unde se ferbea mămăligă şi măsurau luna cu snoave şi poveşti”. Constantin Berariu relata mai târziu: „Adese tatăl meu, în copilăria noastră, ne strângea pe noi, copiii, cu mama în jurul său şi ne citea lucruri frumoase, mai ales din « Convorbiri literare ». Cu înfrigurare ascultam povestea lui Harap Alb...”.Astfel viitorul poet a îndrăgit literatura şi creaţia orală a poporului nostru.

Lui Constantin Berariu soarta i-a hărăzit să cunoască încă din fragedă copilărie şi multe zile de restrişte. Când împlinise nouă anişori, i-au murit patru fraţi şi o soră, care, îmbolnăvindu-se de anghină, s-au stins ca nişte lumânări în decurs de şase luni. Această mare tragedie a zdruncinat sănătatea mamei sale şi nu după multă vreme ea a închis ochii pentru totdeaina. Constantin se mută cu traiul la unchiul său din Cernăuţi, unde absolveşte Liceul german şi-şi ia licenţa la Facultatea de Drept a Universităţii de aici. După ce şi-a făcut stagiul militar la Viena, audiază cursurile Universităţii din Insbruck. Se consacră ştiinţelor juridice, susţinând, în 1920, doctoratul în drept, şi este numit profesor la Universitatea din Cernăuţi. În perioada anilor 1922-1927, cu o mică întrerupere, ocupă şi postul de director al Teatrului din oraşul nostru. Ca poet, C. Berariu debutează la vârsta de 22 de ani cu şase poezii: „În pustiu”, „Destăinuiri”, „Helios şi Silene”, „Ard luminile iubirii”, „Desperarea” şi „Florile”, pe care le publică în revista „Încercări literare”, întemeiată la Cernăuţi în anul 1892 „cu scopul de ... a strânge în ea mărgăritare din poezia ce zace încă ascunsă în popor;... de a li împărtăşi cetitorilor şi productele proprii ale tinerilor...”.

În continuare, el îşi dedică întreaga sa capacitate, timp de câţiva ani, activităţii de cercetare şi valorificare a basmului popular. În 1904, la Cernăuţi, apare feeria în trei acte şi patru tablouri „Făt-Frumos în grădina Sfintei Vineri”. În ea eroul principal dă dovadă de înalte calităţi morale şi fizice, căutând-o pe frumoasa Ileana Cosânzeana, furată de zmei. Mânuitor îndemânatic al condeiului, poetul a creat o adevărată operă dramatică. Sextil Puşcariu scria în 1909 „că trebuie considerat ca un debut reuşit această încercare dramatică cu subiect scos din basmele populare”. Tot cu această ocazie istoricul literar Constantin Loghin menţiona următoarele: „Cu o puternică inspiraţie din basmele populare, cu unele modificări îndrăzneţe după fantezia şi gustul scriitorului, cu unele simbolizări nu totdeauna transparente, cu intercalarea de dansuri fantastice, cu producerea unor artificii scenice, cu inventarea unor personajii proprii autorului, dar mai ales cu un vers viguros şi cu o limbă poetică, îmbogăţită cu unele reuşite plăzmuiri noi, C. Berariu a putut să ne dea nu numai cea dintâi dramatizare a basmului românesc, ci şi o adevărată operă artistică”.

În 1923, revista cernăuţeană „Junimea literară” inserează în paginile sale poemul dramatic în trei acte al lui Berariu - „Cheleş-Împărat”, care este dramatizarea unui frumos basm, născut din bogatele resurse sufleteşti ale poporului nostru. Linia de subiect constă în faptul că Cheleş, eroul principal, este blestemat de o zână să rămână cocoşat până în ziua când va fi luat de soţ de către o încântătoare domniţă. Fiind grădinar, la curtea unui vestit împărat, el este îndrăgit de fiica suveranului, care şi-l alege de mire. Toţi marii demnitari, înfuriaţi pe principesă, se răscoală împotriva împăratului, vrând să-l detroneze. Însă Cheleş, primindu-şi înfăţişarea voinicului de odinioară, îi pedepseşte pe răzvrătiţi, devenind moştenitorul domniei întru fericirea poporului. Analizată în evoluţia ei, putem spune că creaţia literară a lui Constantin Berariu ajunge în faza maturităţii artistice cu poemul dramatic „Cheleş-Împărat” şi cu poeziile publicate în „Junimea literară” în perioada anilor 1923-1929. Ele purifică multe din naivităţile ori prozaizmele primelor poezii, rostirea capătă acurateţe, construcţiile stufoase se simplifică, se limpezesc în imagini curate, de reală poezie. Poetul s-a învrednicit de adânc respect pentru poporul truditor, pe care l-a întruchipat în opera sa aşa cum este: blând şi curajos, credincios şi sincer, părăsindu-şi ogorul şi vatra atunci când Patria-i în primejdie. Compatriotul nostru a purtat o mare dragoste pentru limba strămoşească, contrapunând graiul viu al oamenilor muncii vorbăriei împestriţate cu cuvinte străine a burgheziei îngâmfate: „Sus în munţi e vers de fluier./ Stai, ascultă-l! Lin s-abate/ Prin poieni, printre frunzişuri/  În străvechea-i noutate.// Versul e născut din fire/ Fără dres şi făcătură./ Ca o floare minunată/ Dăruită de natură...”

Poet determinat de sentimentul autocritic, şlefuindu-şi în permanenţă măiestria de a scrie, el atinge un frumos nivel artistic în poemul „Baccanal tracic”, apărut în „Junimea literară” în 1929, cu trei luni înainte de a închide ochii, poem care constituie ultima colaborare a lui Berariu cu această revistă. Numitul poem este una dintre cele mai originale evocări ale trecutului tracic, plin de glorie în literatura noastră.Înzestrat de natură cu o minte clară şi pătrunzătoare, stăpân al unei vaste culturi variate şi temeinic documentate, având un suflet nobil şi mare, în care trăia înălţătorul avânt pentru adevăr şi dreptate, poetul vibra necontenit în imnuri de proslăvire a ţinutului natal. El savura rafinat nuanţa cuvântului bine găsit. Scrise cu nerv şi inteligenţă, creaţiile lui sparg tipare şi formalisme lexicale, conferindu-i marca unui poet valoros. Traian Chelariu scria: „În rândul numelor: Iraclie Porumbescu, T. Robeanu, Ion Grămadă, poetul Constantin Berariu rămâne „o faptă a literaturii noastre” şi „un vrednic tovarăş al valorilor definitive”.În dimineaţa zilei de 12 noiembrie 1929, luându-şi rămas bun de la cei care l-au cunoscut, poetul a pornit pe drumul veşniciei, lăsându-ne opera sa literară, care i-a asigurat un loc de cinste între scriitorii din Bucovina. Profesorul universitar Leca Morariu, în necrologul academic închinat memoriei lui Constantin Berariu, sublinia: creaţia lui este „literatură atât de autohtonă şi de firesc odrăslită din însăşi glia noastră moldovenească”.