Introducere

Dacă lucrurile ar fi mers pe făgaşul dorit de Dumnezeu, umanitatea  şi-ar fi desfăşurat existenţa în termeni exclusiv paradisiaci, atmosferă specifică la aşezarea protopărinţilor noştri ca să păzească Edenul şi să-l lucreze.  Desăvârşit fiind în toate compartimentele sale fiinţiale, omul ar fi trăit în unire cu Dumnezeu-Creatorul său, şi aceasta ar fi constituit marea axiomă relaţională a vieţii lui. Abea după aceea, celelalte relaţii cu fiinţele şi lucrurile din Cer şi de pe pământ. În esenţa Sa Dumnezeu este Iubire, astfel că, omul pe care L-a făcut după chipul şi asemănarea SaFacere(1,26), este şi el tot iubire, care asigură armonia cu Divinitatea.

În felul acesta, cel mai important act de viaţă al preconizatei relaţii divino-umane a fost plănuit a fi actul Iubirii, act care, derulat corect atât din partea Sa emitentă cât şi pe partea sa respondentă, duce într-un singur punct: la Fericire. Şi pentru că Dumnezeu este depozitarul parametrilor pozitivi absoluţi, din acest unghi se poate spune că L-a creat pe om pentru ca acesta să participe alături de,  şi împreună cu El, la fericirea absolută. În aceste condiţii, se poate afirma cum ar fi fost starea de spirit a lui Dumnezeu vis-a-vis de om, adică spiritualitatea divină; care  ar fi fost starea de spirit a omului vis-a-vis de Dumnezeu, adică spiritualitatea umană; şi care fi fost starea de spirit comună din cadrul relaţiei reciproce dintre Dumnezeu şi om, adică spiritualitatea din punct de vedere  divino-uman. Şi aceasta, la nesfârşit! Dar, cursul acestei minuni a durat foarte puţin din păcate în defavoarea omului.  Atunci când a fost pus în funcţiune, caracterul uzurpator al diavolului a rodit căderea omului în păcat şi, pe cale de consecinţă, întreaga degringoladă din viaţa omului survenită de atunci şi până astăzi.

Dacă imediat după creaţie, omului i s-au potrivit cuvintele divine:umpleţi pămânul şi-l stăpâniţi, azi civilzaţiei umane i se potrivesc alte cuvinte, formatoare ale unor expresii ca: criză economică mondială, criză demografică mondială, criză ecologică planetară, pericol de cataclism nuclear, epidemii, pandemii, etc, expresii care au devenit nelipsite. Este lesne de observat că, între Fericirea absolută pentru care a fost construită firea umană şi nenorocirea actuală a acestei creaţii realizată într-un mod cu totul  special faţă de alte făpturi, este o mare deosebire.

În situaţia de faţă putem afirma că există cea mai mare dosebire cu care s-a confruntat civilizaţia umană de la întemeierea ei şi până în prezent. Cauza acestei situaţii este în primul rând (şi o subliniem cu certitudine) de ordin spiritual şi este doar o chestiune de analiză desfăşurată pentru a ajunge să înţelegem cum o problemă spirituală are atâtea consecinţe planetare negative. Răspunsul scurt şi definitoriu ar fi că ea este rezultatul necunoaşterii cu ştiinţă şi din ignoranţă în depărtarea de Creator - confundat (ca şi păgânii) cu zeii care sunt forţe ale naturii divinizate. Însă, tăvălugul acestor consecinţe îşi are sorgintea în momentul căderii în păcat a primilor doi oameni. Prin această cădere, firea omenească - adică iubirea omenească - a slăbit considerabil şi a fost năpădită de patimi care au pus stăpânire pe ea, înrobind-o. Aceste patimi s-au interpus între om şi Dumnezeu ca un zid redutabil, provocând o ruptură proporţională în cadrul relaţiei dintre ei.

Însă Dumnezeu fiind Iubire (I  Ioan. 4,8) şi prin aceasta, dorindu-Şi parteneriatul iubirii umane, n-a putut suporta această ruptură şi atunci a conceput, iniţiat şi desfăşurat un plan de mântuire a spiritului uman din noua sa condiţie existenţială dezastruasă. În acest sens, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Iisus Hristos pe pământ, ca împreună cu El, să împlinească acest plan. Drept pentru care, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupt din Sfânta Fecioară Maria, devenind şi Fiu al omului. Omenitatea dobândită astfel, a devenit speranţa şi temeiul mântuirii neamului omenesc, firea stricată de păcat a acestui neam fiind aşteptată, ca prin harul divin şi credinţă să ajungă asemenea Lor, şi implicit să ajungă şi acolo unde locuiesc Ei, adică lângă Dumnezeu, în Dumnezeu şi-n colaborare cu El.

De menţionat în acest punct este faptul că opera de mântuire s-a făcut  o singură dată şi a constat  în Jertfa de pe Cruce a Omului Hristos, jertfă prin care umanitatea căzută a fost răscumpărată din păcat, (I Petru 1,18-19) şi împăcată cu Tatăl  (Coloseni 1, 20). Această jertfă, care indică mântuirea obiectivă,  a deschis de iure posibilitatea mântuirii, urmând ca această posibilitate să fie fructificată prin împropriere de facto de către fiecare om care tinde  spre comuniunea lui cu Dumnezeu în Împărăţia Cerească. Este vorba de primirea de către om a Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu prin care omul este îndumnezeit[1] şi astfel capacitat să-I fie lui Dumnezeu partener filial de relaţie de-a lungul vieţii veşnice. Dar, îndumnezeirea aceasta este doar punctul culminant al unei întregi serii, transformatoare a fiinţei umane de-a lungul căreia progresiv patimile sunt mortificate, iar firea omenească întărită prin dobândirea virtuţiilor.

Parcurgerea de către oameni a acestei serii se întâmplă în cadrul Trupului Tainic al lui Hristos, numit Biserică, (Efeseni, 1, 22-23).  Biserica deţine  întreaga învăţătură care duce la mântuire precum şi puterea dumnezeiască-harul ce-l transformă pe credincios şi dobândeşte chiar desăvârşirea sa. Conform referatului biblic despre crearea omului, acesta are un nume semnificativ de: ,,cel tare"(= ʾiş) iar această calitate trebuie să o păstreze prin ascultarea de Dumnezeu. ,,Tăria lui" sau virtuitea, nu şi-a însuşit-o să fie permanentă în el deoarece n-a ascultat de Creatorul său şi atunci şi-a pierdut această chemare în care avea prezent harul Duhului Sfânt.

Curios este faptul că această pierdere afectează pe cei doi protopărinţi Adam şi Eva, însă, cea mai dezavantajată persoană a fost „Maica celor vii", numele său indicând numele de ,,viaţă", care devine slabă, în loc de „Cea Virtuoasă" devine „Cea Slabă" aşa cum indică şi denumirea sa de: 'işşa(h) care vine de la verbul:  'anaş.  (M. N. Sander - M.I. Trenal, Dictionaire hebreu-francais, Paris, 1859, 47). Această denumire de:  ʾişşa(h) = femeie, mai implică şi noţiunea de jertfă, ofrandă, necesară pentru răscumpărarea păcatului comis, ceea ce confirmă şi prima profeţie mesianică- Protoevanghelia (Facerea 3,15) despre naşterea unui urmaş din femeie, iar profetul Daniel Îl numeşte pe Răscumpărător ca „Fiul Omului" Care nu este Fiul omului - Ben Adam, ci Fiul Omului născut din femeie  (Gerhard Lisowski, Konkordanz zum hebraïschen Altem Testament, ed.2, Stuttgart, 1958, pag.169-170; La Bible, Traduction Oecumenique, Paris, 1988, pag.1725).

Cu trecerea anilor, omenirea se îndepărtează mult de la calea Cuvântului divin şi a degenerat din monoteism în politeism, cu multe manifestări inumane, feroce. Viaţa religioasă rodeşte şi duce la o creştere şi desăvârşire psihomentală care se realizează în strânsă legătură cu ierarhia bisericească, investită de Dumnezeu să transmită învăţătura despre mântuire şi să oficieze Sfintele Taine. Urmând această cale, credinciosul de fapt urmează viaţa lui Hristos Omul, împreună cu Hristos şi în Hristos. Aceasta înseamnă să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu, cum a făcut şi Hristos, să moară şi să învieze împreună cu Hristos[2] şi să se înalţe şi el  la Dumnezeu.

Desigur că moartea şi învierea împreună cu Hristos se referă la acea prefacere interioară prin care moare omul cel vechi, reprezentat de patimi şi de neputinţa firii omeneşti şi înviază omul cel nou, reprezentat progresiv de virtuţi, iluminare şi desăvârşire[3]. În faza desăvârşirii, omul trăieşte în iubire spirituală şi minte pură, adică ajunge la o viaţă psihomentală prin care poate participa la realizarea unei vieţi îndumnezeite pe care numai Dumnezeu Cel Întreit în Persoane o asigură în cadrul Împărăţiei Cereşti.

Această situaţie înoită cu ajutorul Divinităţii reprezintă o stare de spirit cu totul excepţională, aşa cum omenirea n-a mai cunoscut niciodată, o stare a cărei nobleţe nu poate fi redată de cuvinte ci doar experiată.  Această stare de spirit prelungită în programul de viaţă al omului devine spiritualitate. Este vorba de inefabila spiritualitate creştină care descinde  din însăşi Spiritualitatea divină. Dar ajungerea la această condiţie psihomentală desăvârşită a omului, nu  s-a întâmplat dintr-o dată, ci a fost precedată de o întreagă istorie a mântuirii, de-a lungul căreia spiritualitatea umană răvăşită de păcat, a suferit succesive mutaţii profunde pe calea restaurării sale.

Odată cu slăbirea credinţei coboară şi ştacheta de înălţare a omului spre piscurile desăvârşirii creştine. Starea spiritului uman de după căderea în păcat n-a arătat deloc bine pentru acest spirit. Căderii omului i-au urmat vremuri de primitivism spiritual, se vede încă de pe vremea lui Noe când toate dorinţele oamenilor erau îndreptate spre rău încă din tinereţea lor şi tot pământul se umpluse de silnicii. Starea deplorabilă se desprinde din cuvintele: ,,Şi S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ" (Fac.6,6). Decăderea acestei spiritualităţi a atras după sine ca pedeapsă potopul, amestecarea limbilor şi distrugerea Sodomei şi Gomorei după trecerea diluviului (Fac.11,19).

În istoria lumii din antichitate,  lucrurile au început să se schimbe în favoarea oamenilor odată cu chemarea lui Avram de către Dumnezeu. Avram prin felul spiritului său, a demonstrat că omul poate să stea din nou lângă Dumnezeul cel Viu, în cadrul unei relaţii de afectivitate şi devotament total faţă de El, adică exact ceea ce-Şi dorea şi Dumnezeu Însuşi de la om.

Chiar semnificaţia filologică a Numelui Său format din doi termeni biblici: subsantivul: av = tată, părinte şi adjectivul: ram, rum = înalt. În text avem expresia: ,,Tatăl cel Preaînalt", adică Dumnezeu pe Care Îl cinstea patriarhul evreu (Avraham haïvry, Fac.14,13). El era singurul închinător adevărat în duh al lui Dumnezeu, de aceea contemporanii îl considerau ca pe un „ateu" deoarece respingea închinarea la idoli. De aceea, pentru puritatea credinţei sale este numit de Dumnezeu: Avraham – Avraam care înseamnă „Tatăl mulţimii" celor care sunt monoteişti (Fac.17,5).  (La Bible de Jerusalem,Paris, 1974, pag.46; The Family Bible Dictionary, New York, f.a, pag.3).

Având în vedere monogenismul biblic, revelaţia primordială confirmă realitatea păcatului de care nu va scăpa decât prin intervenţia divină care îl va ajuta prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. De asemenea, nevoia de a fi în legătură cu Divinitatea este o altă trăsătură care apare încă de la începuturile omenirii, însă n-a mai păstrat monoteismul ci a căzut în politeism care marchează cinstirea naturii şi nu a Creatorului acesteia. Pentru păstrarea monoteismului a fost nevoie ca pe lângă Revelaţia naturală confirmată în religiile politeiste să se adauge şi Revelaţia supranaturală specifică religiei mozaice care a fost încălcată de multe ori de poporul evreu şi s-a soldat cu dereglări sociale, apariţia de profeţi mincinoşi şi căderea în robia asiriană în anul 721 î.Hr. şi mai târziu, în anul 587 î.Hr. în cea babiloniană.

Profeţii au fost cei care au avertizat poporul de aceste asupriri şi mesajul lor are un evident caracter religios-moral şi social. (P.C.Pr.Prof.Vladimir Prelipcean şi alţii, Studiul Vechiului Testament, ed. 2, Buc. 1985 pp. 316-323).  Din acest punct de vedere, Avram, devenit ulterior Avraam, a ajuns să fie prototipul unei noi spiritualităţi umane, cu totul diferită de cea care provocase o înlocuire a ei, făcând monoteismul să degenereze în politeism care venerează creatura, opera Divinităţii şi nu pe Ziditorul acesteia, aşa cum se poate urmării în Istoria Religiilor în manifestările politeismului. Treptat, în fondul constitutiv al acestei noi spiritualităţi reprezentată de Avraam au început să se depună şi alte acumulări substanţiale, acumulări (spirituale) de la urmaşii acestuia: Issac, Iacov şi mai ales Moise.

De-a lungul tuturor acestor acumulări, spiritul şi spiritualitatea umană au crescut în anvergură, apropiindu-se tot mai mult de standardul necesar şi suficient pregătirii omului pentru ca: la plinirea vremiisă fie îndumnezeit de către Fiul lui Dumnezeu cu ajutorul harului divin, adică mântuit. Remarcabil  în acest context este faptul că, procesul reînoirii de către Dumnezeu a firii umane căzute, a căpătat în vremea lui Moise un caracter de masă prin implicarea întregului popor ales. De acum înainte, pe baza spiritualităţii individuale şi dincolo de ea, va fi urmărită de Dumnezeu şi prezenţa ei în colectivitatea umană, obiectivul fiind ca această stare de spiritualitate să ajungă, sfântă în integralitatea ei. Dar, istoria omenirii ne arată că deşi viaţa oamenilor a fost înobilată de multe elemente valoroase, spiritualitatea mozaică a avut propriile ei scăderi, provocate nu numai de faptul că a fost concepută ca intermediară, ci şi de numeroasele sincope determinate de acei evrei care nu s-au supus poruncilor divine, călcând strâmb. Aceste încălcări ale credinţei în Iahve, L-au adus pe Dumnezeu până acolo încât, El a luat în considerare chiar şi posibilitatea pierderii poporului descendent  din Avraam (Numeri 14, 22) şi înlocuirii lui cu un popor condus de Moise care se roagă lui Iahve să fie iertat.  (Numeri 14, 18- 12).  La rugăciunea stăruitoare a lui Moise, Dumnezeu iartă poporul.  (Numeri 14, 13-19).

Aşa se face că în continuare în istoria omenirii s-a mers cu două categorii de populaţie, reprezentate fiecare de către un alt tip de spiritualitate cu profil politeist şi monoteist şi care împreună au format un amestec psihomental colectiv faţă de care Dumnezeu a reacţionat de-a lungul timpului în mod selectiv. Remarcabil este aici faptul că, partea de populaţie care a rămas cu adevărat credincioasă lui Dumnezeu împlinindu-I întocmai Voinţa, a devenit - pe măsura succedării epocilor - din ce în ce mai mică faţă de cealaltă parte, dar, cu toate acestea ea a supravieţuit şi a constituit baza umană  pe care S-a sprijinit în lucrarea Sa  Mântuitorul Iisus Hristos la venirea Sa pe pământ. A supravieţuit spiritualităţii ebraice adverse care numai cu numele era mozaică, şi pe care Însuşi Hristos a criticat-o de atâtea ori, a supravieţuit spiritualităţilor păgâne ale popoarelor vecine, a supravieţuit spiritualităţii romane care a invadat Palestina.

Plecând de la Cuvintele din Predica de pe munte: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să stric ci să plinesc", ultimul Cuvânt este în traducerile româneşti: „să împlinesc", adică să nu adauge nimic rânduielilor vechi ci doar să le respecte. Biblia de la Bucureşti din anul 1688 are: „să plinesc", iar Noul Testament de la Bălgrad din 1648 are: „a împlea" - a adăuga ceva, în sensul că Fiul lui Dumnezeu adânceşte poruncile Decalogului, ca de pildă la porunca: ,,Să nu ucizi" căreia Fiul lui Dumnezeu îi lărgeşte sensul prin adăugarea mâniei, insultarea aproapelui şi chiar folosirea termenului de: „nebun" care duce la ,,ghena focului" (Matei 5, 21-22).  (Biblia de la Bucureşti, 1688, pag.753; Noul Testament de la Bălgrad, 1648, pag.127; La Bible de Jerusalem, pag.537).

Aşadar, Mântuitorul, prin harul Duhului Sfânt ridică  spiritualitatea pe  culmea cea mai înaltă pentru o fiinţă omenească. Spiritualitatea creştină este maximul în materie de nobleţe a spiritualităţii umane. Ea este standardul şi idealul oricărei deveniri spirituale omeneşti, reprezentând însuşi scopul împlinit al mântuirii. Ea este garanţia că omul a ajuns din nou în relaţie cu Dumezeu Care l-a creat, şi că este cu adevărat demn  să-L însoţească pe Acesta în viaţa veşnică în calitate de frate al Său aşa cum a spus El Sfintei Maria Magdalena.  (Ioan 20, 17), Sau: fiu al Tatălui Ceresc, aşa cum ne învaţă să ne adresăm Părintelui Ceresc în Rugăciunea domnească. (Matei 6, 9). Aceste valori pe care creştinul ortodox le realizează în raport cu Dumnezeu, Care este o Treime de Persoane, trebuie arătate prin lucrarea Duhului Său în raport cu semenii, de aproape şi de departe, ca şi aceştia să se bucure de ele şi în acest mod, sădevină valori depline"[4].

Din păcate, noi cei de astăzi - locuitori ai pământului, nu cunoaştem o singură spiritualitate creştină, ci mai multe, între care cele mai pregnante sunt: spiritualitatea ortodoxă, cea romano-catolică şi cea protestantă, între acestea, obiectivă fiind desigur  spiritualitatea ortodoxă. Dacă spiritualitatea creştină originală ar fi reuşit să supravieţuiască nedivizată până la noi, cu totul altul ar fi fost impactul ei asupra mersului lumii pământene şi cu siguranţă că nu s-ar mai fi vorbit astăzi de tot felul de crize globale, de pandemii, de epidemii, chiar de pericolul autodesfiinţării prin intermediul armelor nucleare, pentru că pur şi simplu nu s-ar fi ajuns la astfel de situaţii care convin duhurilor rele şi clatină numai sufletele slabe în credinţa adevărată. Dacă totuşi s-a ajuns, e pentru că au existat la  mijloc nişte cauze, între acestea, detaşându-se în primul rând fărâmiţarea spiritualităţii creştine iniţiale, ea însăşi datorată unor anumite cauze.

În viaţa creştină adevărată nu-şi fac  loc aceste derapaje păgubitoare unităţii de credinţă al cărei izvor vine tot de la Dumnezeu Cel Unu în fiinţă şi întreit în persoane. Neascultarea de Dumnezeu pleacă din Rai şi se continuă şi în afara Edenului, care întunecă istoria umanităţii prin rânduieli antiumane specifice societăţii sclavagiste când Dumnezeu a decis limitarea ei şi în final eradicarea ei din societatea umană prin alegerea patriarhului Avraam ca să fie nu numai strămoşul poporului Israel ci şi Părintele tuturor celor care vor avea acea convingere religioasă în Dumnezeu.

În mod figurativ putem spune că lumea idolatră ducea la distrugerea oamenilor prin vărsări de sânge provocate şi de confruntările religioase idolatre care se aseamănă cu o iarnă grea şi apăsătoare. De aceea şi Naşterea Domnului are loc tot în acest anotimp greu pentru natură şi mai apăsător pentru o societate a tiranilor care aveau puterea chiar de a suprima viaţa sclavilor.

La „plinirea vremii” vine Fiul lui Dumnezeu Care eliberează omenirea de sub osânda păcatului şi nu de sub o tiranie omenească aşa cum a fost robia egipteană pentru israeliţi, eliberarea lor la intervenţia lui Dumnezeu ducând la instituirea Pesah-ului evreiesc care în armonie cu natura trezită la primăvara vieţii se aseamănă cu primăvara duhovnicească. Paştele evreiesc prefigurează Paştele creştin realizat de Fiul lui Dumnezeu despre Care Sf.Ioan Botezătorul spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu", cuvântul Miel având şi el o certă conotaţie biblică şi însemnând: „din Dumnezeu”, aşa cum mărturisim şi în Crez.  (Şloma Laiş - Moşe Maur, Lexicon, ed.2, 1974, pag.209-210; Pr. Prof.Univ.Emilian Corniţescu: Sf.Paşti - Pesach şi Rusaliile – Şavuoth, Constanţa 2018, p.p.61-106).

- Va urma –

 ---------------------------------------------
[1] Pr. Prof Dumitru, Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române(Ed. IBMBOR), Bucureşti, 1992, Introducere, p. 6.
[2] Ibidem, p. 12.
[3] Ibidem, pag. 71-72.
[4] Teoctist, patriarhul BOR , Apostolatul social în slujba înaltelor valori, în Pe treptele slujirii creştine, Episcopia Maramureşului şi Sucevei, Mânăstirea Neamţ, (Ep. MM şi Sucevei, M-rea Neamţ), 1980, p. 123.