Iluminarea sau contemplarea lui Dumnezeu în făpturile creaţiei

În această subdiviziune ne folosim de cuvântul ,,iluminarea" care în Micul Dicţionar Enciclopedic pare un termen fără o semnificaţie teologică aşa cum reiese din precizările lingvistice că derivă de la verbul: a ilumina de sorginte latină şi priveşte partea sa naturală, aceea de a marca acţiunea de a ilumina precum şi mărimea fotometrică egală cu densitatea fluxului luminos care cade pe suprafaţa unui corp (pag.459). Însă, pe lângă această semnificaţie fizică adăugăm pe cea spirituală legată de Cuvintele Mântuiitorului Care zice: „Eu sunt lumina lumii; cel ce urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). (TOB=Texte Cequmenique de la Bible, pag. 2566).

Apropiat ca semnificaţie spirituală este şi cuvântul cu profil teologic ,,isihia" care înseamnă: ,,viaţă de singurătate şi linişte". Isihasmul reprezintă o mişcare spirituală de la Muntele Athos şi se caracterizează printr-un mod de trăire mistic-religios a vieţii pustnicilor care duc o asceză aspră şi o viaţă mistic contemplativă în tăcere numită „isihasm” începând din secolul X. Isihastri sunt monahi care au trecut la o viaţă contemplativă de continuă rugăciune scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, milueşte-mă”, numită şi „Rugăciunea lui Iisus” sau „Rugăciunea isihastă”.

Din anul 1318 călugării de la Muntele Athos duc o viaţă mistică şi ascetică. Specialiştii văd în Lumina Taborică o combinare între veşnicie şi vremelnicie. Concepţia isihastă va influenţa şi paisianismul românesc, întemeietor fiind călugărul Paisie care a trăit o vreme la Muntele Athos şi a scris şi o lucrare: ”Rugăciunea minţii”. (Pr.Prof.Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase, Caransebeş, 2001, pp. 221-225).

S-au găsit persoane care să apropie isihasmul de practica yoga care vede în durere o necesitate cosmică, nu o îndepărtare de Dumnezeu şi nici o manifestare a răului care aduce durerea ce sfârşeşte prin moarte. Deosebirile între isihasm care înseamnă desăvârşire în spiritualitatea creştină ortodoxă, o teologie a rugăciunii curate în numele lui Iisus sau o teologie a iubirii la care se adaugă energia Luminii dumnezeieşti, inclusiv o teologie a îndumnezeirii, faţă de yoga în care se devalorizează existenţa în nirvana. Din multele deosebiri dintre isihasm-creştinism şi yoga este lipsa smereniei şi existenţa ascultării necondiţionate. (Vasile Pop, Yoga şi Isihasmul, Buc., 2003, pp.47, 83-86; 111-116; 127,130,147,246).

„Îndumnezeirea omului în Hristos presupune o creştere continuă printr-un cumul de acte de credinţă şi de fapte bune, cu ajutorul harului dumnezeiesc în vieţuirea noastră pe pământ"[5]. „Păcatul strămoşesc a ştirbit şi a înlăturat într-o mare măsură puterile firii omeneşti. Noi încă nu cunoaştem exact toată amploarea puterilor de care este capabilă firea noastră. De la această stare, contrară firii, omul nu se poate ridica, prin refacere, la starea de natură adevărată. Lupta omului îndreptat pentru slăbirea acestei obişnuinţe iraţionale, de suprafaţă, începută chiar de la Taina Sfântului Botez şi continuată cu ajutorul harului primit la săvârşirea acestei Taine, stă chiar la începutul desăvârşirii şi îndumnezeirii firi umane. Cu puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, firea se poate menţine în starea ei adevărată sau altfel spus, numai în măsura în care este pătrunsă şi hrănită de harul dumnezeiesc, natura omului se poate menţine ca natură adevărată"[6].

„În cursul procesului de îndumnezeire, multă vreme omul credincios nu a atins încă, în multe privinţe, nivelul de sănătate deplină a naturii sale, dar, în alte privinţe, a depăşit, prin harul dumnezeiesc, nivelul pur natural. De aceea, lumina luminează mult timp şi în întuneric. Omul cel nou creşte în luptă cu rămăşiţele omului vechi. Astfel, având în el germenele omului nou, credinciosul duce, de la Botez, pe de o parte o viaţă supranaturală, iar pe de altă parte şi una subnaturală"[7].

O primă etapă a îndumnezeirii începe de la Botez, întinzându-se de-a lungul întregului urcuş duhovnicesc al celui ce  crede în Hristos, în care sunt active şi puterile lui naturale, susţinute însă de harul duhovnicesc, adică de-a lungul purificării de patimi, al dobândirii virtuţilor contrare patimilor şi al iluminării.

„Dacă în acest urcuş duhovnicesc al omului credincios puterile sale naturale se află în continuă creştere, ca să-şi ajungă apogeul, în clipa când au devenit apte de a vedea lumina duhovnicească, primind ca putere văzătoare lucrarea Duhului Sfânt, am putea spune că îndumnezeirea, prin care se realizează această trezire la viaţă, şi creştere, coincide cu procesul dezvoltării puterilor umane până la limita lor sau cu deplină realizare a naturii omeneşti dar şi cu depăşirea lor nesfârşită prin harul dumnezeiesc"[8].

Etapa îndumnezeirii în sens larg este, în primul rând, o refacere ontologică a firii umane, o înaintare dinamică, prin ajutorul harului, spre firea umană cea adevărată şi în acelaşi timp, o întărire şi o creştere a acestei firi. Într-o astfel de fire, credinţa devine o forţă dinamică, întretăiată de o iubire tot mai mare faţă de Dumnezeu şi prin aceasta faţă de semeni.

,,Credinţa şi iubirea se cer arătate în fapte concrete: virtuţi şi fapte bune, iar acestea din urmă, prin harul duhovnicesc care le susţin, sunt deschise spre Dumnezeu şi spre semeni, spre întâlnirea cu Dumnezeu şi cu semeni"[9].

În sens restrâns, Îndumnezeirea se continuă şi după moarte, dar fără contribuţia omului, ci harul este cel ce lucrează Îndumnezeirea, deci: Îndumnezeirea în sens larg este colaborarea omului cu harul Dunezeiesc pentru curăţirea de patimi şi împlinire în virtuţi, creştere în virtuţi prin contemplarea lui Dumnezeu. Dar nu este suficientă o singură deschidere şi nici o singură întâlnire. De aceea, credinciosul simte nevoia unei deschideri şi întâlniri permanente, realizate prin credinţă şi iubire, prin credinţă şi fapte şi prin virtute ale iubirii, valorificând puterile sale naturale până la nivelul lor cel mai înalt, aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Dacă suntem după chipul lui Dumnezeu, să devenim ai noştri înşine şi ai lui Dumnezeu, mai bine zis numai ai lui Dumnezeu singur şi întreg nimic pământesc în noi, să ne apropiem întregi de Dumnezeu şi să devenim dumnezei, primind din Dumnezeu o existenţă de dumnezei”[10].

,,Dar Îndumnezeirea nu este socotită niciodată încheiată în spiritualitatea ortodoxă. Ea continuă şi dincolo de limita ultimă a puterilor, la vârsta plinătăţii lui Hristos. Până atunci omul este hrănit cu un fel de hrană pe care o poate asimila cu puterile lui, cu virtuţile şi contemplări. După aceea este hrănit cu „hrană nestricăcioasă”, adică cu Dumnezeu Însuşi"[11].
În spiritualitatea ortodoxă nu se face o ruptură între cele două etape ale Îndumnezeirii, între ele există o continuitate deşi în prima lucrează omul cu puterile sale, ajutat de harul dumnezeiesc iar în a doua etapă lucrează numai Dumnezeu. Omul credincios şi înduhovnicit are activitate în continuare, deoarece puterile sale naturale primesc energiile dumnezeieşti necreate. Într-un fel oarecare, omul rămâne activ, dar este activ ca primitor al puterii mereu sporite al lui Dumnezeu, ceea ce face ca numai omul să fie capabil de această experienţă.
Fără credinţa în Dumnezeu viaţa omului este marcată de non sens. Succesele şi bucuriile, truda lui, faptele sale bune nu duc nicăieri. Nu oferă nici o recompensă care să dureze şi să-l mulţumească pe om pentru totdeauna.  Binele şi răul nu mai contează fiindcă este suprimată conştiinţa, iar libertatea este şi ea fără conţinut în absenţa lui Dumnezeu şi nu are nici un rol fiindcă numai există responsabilitatea cu valoarea eternă.  Suferinţele şi moartea omului provoacă angoasă şi disperare, căci dincolo de ele nu este nici un orizont, totul pare zadarnic.
Un astfel de om, cuprins cu totul în cadrele naturale, nu mai poate avea
vre-o valoare, fiindcă aparţine cu totul pământului. El valorează atât cât are de dat, cât poate produce, devenind sursă de câştig. Valoarea lui constă doar în ceea ce se vede: trupul lui. Şi atunci, omul nu mai este o taină, nu mai este cineva, ci numai ceva. Nu este o persoană, ci un individ-marionetă, unul din mulţimea animalelor. 
În creştinism, ideea de Dumnezeu este strâns legată de persoana omului şi de societate. Dacă vechile religii naturiste făceau din om o simplă moleculă în jocul forţelor naturii şi-l sileau să trăiască numai din frica şi groaza de zei, creştinismul îl eliberează din această spaimă, prin revelaţia lui Dumnezeu ca Tată,  introducând ideea de paternitate, de filiaţie Dumnezeu-om şi de demnitate a fiinţei omeneşti.
 Mântuitorul spune despre Sine: „Am venit ca viaţă să aveţi şi mai mult decât aceasta să aveţi”. Deci adevăr pentru viaţă şi ca forţă a vieţii.” Dumnezeu s-a făcut om, ca omul să poată deveni „dumnezeu”[12].
Viaţa este un dar divin oferit omului şi se vede consemnat chiar în numele Evei care în ebraică este: Hava(h) şi se traduce prin: Viaţă.
În cadrul unei familii care poartă icoana Sfintei Treimi, ea poartă chipul Sfântului Duh de Viaţă Făcătorul. De aceea diavolul a bănuit că Eva are un loc major în perpetuarea neamului omenesc. Ea este prima care acceptă sfatul diavolului de a nu asculta de Dumnezeu şi aceeaşi cădere din graţia divină se comite şi de Adam, ceea ce le-a atras pedeapsa cu moartea(Facerea 3, 2-8). După căderea în păcat li se descoperă de la Dumnezeu în dialog cu Diavolul ,,Protoevanghelia" adică: Vestea cea bună a mântuirii, care se va realiza printr-un urmaş de-al femeii (Facerea 3,15). La plinirea vremii Se va întrupa Fiul lui Dumnezeu din sămânţă femeiască şi nu bărbătească purtând numele de:
Bar'Enaş-Fiul Femeii, Fecioara Maria, şi nu Fiul Omului=Ben Adam.
Dreptatea divină are în vedere biruirea păcatului care intrat în lume prin prima Eva va fi învins prin mijlocirea Evei Celei noi care a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos. Dacă păcatul a împărţit prin moarte şi harul va împărţi prin dreptate spre viaţa veşnică prin Iisus Hristos.
Adam este tipul lui Hristos care este: „primul născut din toată creaţia”.
Primul om este în mod negativ dacă luăm în calcul că menirea lui era aceea de a descoperii iconomia universală a harului (Romani 5, 17-21; Coloseni 1, 15). (TOB, PP. 2712, 2854).

Potrivit regulilor ascetice şi mistice, pentru contemporanii nostri este de mare folos asceza şi rugăciunea, deoarece cu ajutorul primeia ne putem împotrivi cu fermitate şi convingere păcatului, iar prin cea de-a doua avem şi curajul de a-l determina

Pentru a folosi chiar rugăciunea inimii este nevoie de cunoaşterea unor metode pe care le găsim în scrierile sfinţilor părinţi precum: Calist şi Ignatie Xantopol-secolele XI-XII, apoi operele Sf.Grigorie Sinaitul. (Ioan Gh. Savin, Mistica şi ascetica ortodoxă, Sibiu, 1996, pp.143-154; Vasile Pop, op.cit., pp 99-101).
Aşa cum ne învaţă Mântuitorul Iisus Hristos, lumina înseamnă: viaţă
întru-cât e legată de energiile necreate şi dumnezeieşti, caracteristică specifică credinţei creştine şi nu poate fi înlocuită de nici o altă sursă de lumină creată inclusiv luciferică.
- Va urma -
-----------------------------------------------
[5] Pr. Prof. Dr. Dumitru  Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Hristos,  în  Îndrumări  misionare, Ed. IBM, Buc., 1986,  p. 68.
[6] Ibidem, p. 50.
[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBM , Bucureşti, 2003, p.309.
[8] Ibidm, p. 310.
[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Trăirea creştină în „I.D.M.P. nr.4, Ed. Episcopiei Râmnicului şi Argeşului,      Rm.Vâlcea, 1987, p. 51.
[10] Sf. Maxim Marturisitorul., Capitum guinguies cent., în P.G. 90, col. 1189.
[11] Pr. Prof.  Dumitru  Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBM , Bucureşti, 2003, p. 310.
[12] Sf. Irineu, Adversus Haereres, V, în P.G. 7, col. 1120.