Unirea tot mai strânsă cu Hristos, pe calea iubirii şi a rugăciunii şi prin Sfânta Taină a Euharistiei

Sfânta Euharistie este Taina în care, sub chipul pâinii şi al  vinului, se împărtăşeşte credincioşilor însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se, real şi nesângeros, jertfa de pe cruce a Mântuitorului.
Astfel, Sfânta Euharistie are dublu caracter, de Taină şi de jertfă. Se numeşte „mulţumire” pentru că la Cină, Hristos a mulţumit Tatălui înainte de a frânge pâinea şi este jertfă de mulţumire a Bisericii (Jertfa euharistică este întâlnirea tainică şi care nu se poate observa cu ochii pământeşti, ci numai spirituali, cereşti, este întâlnirea între jertfa lui Hristos şi jertfa Bisericii: pâinea şi vinul).
„Omul credincios aspiră spre unitatea sau spre relaţia cu o persoană în care are unitate cu toţi. Dumnezu vrea şi El să realizeze această unitate intimă a tuturor. În Hristos se realizează de fapt această unitate, întâlnindu-se şi împlinindu-se voinţa divină de unificare cu noi cu setea omenească de unire cu toţi în centrul divin unificator al tuturor”[13].
În fruntea celor 7 sfinte taine, număr care marchează caracteristica lor de sfinţenie, este Sfânta Euharistie prefigurată mai întâi de pâinea Regelui Melchisedec al Salemului şi preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt care a oferit lui Avraam, care a fost şi binecuvântat de el zicând: ,,Binecuvântat să fie Avraam Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul Cerului şi al pământului. Şi binecuvântat fie Dumnezeul Cel Preaînalt Care a dat pe vrăşmaşii tăi în mâinile tale. Şi Avraam i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate" (Fac.14, 19-20).
Nu am luat în calcul jertfa nesângeroasă a lui Cain, fiindcă a fost respinsă de Dumnezeu (Fac. 4, 5). De asemenea, toate jertfele nesângeroase au prefigurat Sfânta Euharistie pe care Mântuitorul Iisus Hristos o pune în evidenţă mai ales prin înmulţirea pâinilor.
Tot din Vechiul Testament se mai adaugă mana cerească pe care Dumnezeu a dat-o poporului Israel în cei 40 de ani şi s-a încheiat la intrarea lor în Canaan.
(Pr.Prof.Dr.Dumitru Abrudan şi Pr. Prof. dr. Emilian Corniţescu, Arheologie Biblică, Sibiu, 2002, pp.243-264; - Vasile Tarnavschi, Cernăuţi, 1930, pp. 414, 554).

O referire specială la Sfânta Euharistie o găsim chiar în Rugăciunea domnească despre pâinea noastră cea spre fiinţă (Matei 6, 11), pe care în vremea noastră o avem schimbată cu: ,,pâinea noastră cea de toate zilele" care o găsim în traduceri româneşti-Biblia de la Bucureşti, 1688 şi Noul Testament de la Bălgrad din anul 1648. În Biblia Sinodală din anul 2001 se traduce tot cu: ,,cea de toate zilele" dar cu precizarea că expresia: ,,cea spre fiinţă" nu traduce exact cuvântul original, dar nu este o erezie. Că Sfinţii Părinţi i-au imprimat expresiei şi o dimensiune duhovnicească, euharistică(Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 2001, pag.1466). Observaţia nu ţine exclusiv de opinia Sfinţilor Părinţi ci este şi o realitate filologică. Astfel, în textul grecesc avem:ɛπτονσιον

Un argument în susţinerea biblică a Sfintei Euharistii îl reprezintă cuvintele Mântuitorului rostite în pustiul Qarantaniei către diavol care în prima ispitire, la sfârşitul celor 40 de zile şi nopţi când a flămânzit Îi spune: ,,De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 2-3).
Răspunsul Mântuitorului a fost: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot Cuvântul Care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4).
Cum se ştie, pâinea se face cu aluat şi se deosebeşte de cea nedospită care nu are drojdie, iar la Cina cea de Taină la instituirea Sfintei Euharistii Mântuitorul Iisus Hristos a folosit pe prima numită în greacă ,,artos", nu ,,aziman" şi în latină ,,panis" şi nu ,,azima" (Matei 26, 26; Luca 22, 7).
Despre aluat Mântuitorul vorbeşte când respinge categoric aluatul folosit de farisei care cunoşteau Legea dar nu respectau ca şi saducheii, un partid religios (Matei 16, 6).
Problema cunoaşterii Sfintei Euharistii aşa cum o înţeleg ortodocşii diferă la romano-catolici şi protestanţi. (Prot.Dr. P.Deheleanu, Manual de Sectologie, Arad, 1948, pp.344-354; Eberhard Nestle-Kurt, Aland, op.cit., pp.73; 216).
 Cunoscând aceste detalii, orice credincios creştin de la mic la mare va înţelege rostul Sfintei Euharistii în viaţa omului care este însetat de intrarea în legăîtură cu harul divin care îi aduce odihna şi îl asigură la dobândirea vieţii veşnice. Alături de rugăciune, ea reprezintă fundamentul transcendentului care-i asigură simţirea prezenţei lui Dumnezeu, care-i atrage cugetarea inimii şi simţirea omului către El, umplându-l astfel de lumina cea neâncetată încât îl face luminos în toată fiinţa sa.
Credinciosul ştie că de Dumnezeu nu te apropi teoretic prin speculaţii, ci şi ca faptă unită cu rugăciunea care face să pătrundă în el, razele iubirii divine line, tămăduitoare şi purificatoare. (Vasile Pop, op.cit., pag.125).
Trupul şi sângele Mântuitorului din Sfânta Euharistie este real şi îl poţi vedea numai cu simţurile duhovniceşti, iar Apostolul neamurilor ne învaţă să ne apropiem cu inimă curată, în plinătatea credinţei, curăţindu-ne de orice rău care vine din inimă şi spălându-ne trupul în apă curată (Evrei 10, 23).

Să nu uităm de pregătirea prin post şi rugăciune, să ne spovedim şi să ne împăcăm cu toţi (Matei 5, 25-26). (Pr.Prof.Dr. Ene Branişte-Prof.Ecaterina Branişte, op.cit., pp.158-159).

Unirea deplină a lui Dumnezeu cu noi nu se poate realiza decât după ipostas, propriu naturii dumnezeieşti şi omeneşti în ipostasul lui Hristos. Ea este dată virtual în justificarea ca act de clipă sau moment, nu atât ca ştergere reală definitivă a păcatului strămoşesc ci a eventualele păcate personale, precum şi a vinei şi stricăciunilor aduse de acesta (de om), cât mai ales în starea de făptură nouă, întărită cu darurile Duhului şi unită total cu Hristos.
Dar îndumnezeirea omului cuprinde justificarea, că este o stare de durată, şi anume realizându-se pe pământ, în Biserică şi durând, şi după moartea fizică a omului, în veşnicie. Ca rezultat şi ţintă a creştinului este viaţa veşnică de comuniune cu Dumnezeu în împărăţia cerurilor.
Calea îndumnezeirii omului în Hristos este drumul realizării progresive şi cât mai depline a asemănării omului cu Dumnezeu până la statura deplinătăţii bărbatului Hristos (Efes.4,13).
Dumnezeu-Omul, stând pe scaunul slavei de-a dreapta Tatălui ca Unul dintre noi, fiind însă Dumnezeu-Omul.
,Îndumnezeirea omului este dată virtual în însăşi îndumnezeirea firii umane din Iisus Hristos. Dumnezeu s-a făcut om, ca omul să poată deveni „dumnezeu” [14].

Aceste cuvinte pline de esenţă, pe care le găsim pentru prima dată la Sfântul Irineu, revin în scrisul Sf. Atanasie cel Mare, ale Sf. Grigorie Teologul, al Sf. Grigorie de Nyssa şi apoi frecvent, în scrierile lui Dionisie Pseudo – Areopagitul, ale Sf. Maxim Mărturisitorul, Nicolae Cabasila ş.a.

Îndumnezeirea omului a fost făcută posibilă de marea Kenoză răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, care s-a întrupat făcându-se om adevărat, între toate asemenea nouă, afară de păcat (Filip,2,6-10), rămânând însă ceea ce era din veci, Dumnezeu adevărat.

Îndumnezeirea firii umane din Iisus Hristos a fost dată, pe de o parte, în însăşi întruparea Cuvântului, cu purtarea Duhului Sfânt, din Sfânta Fecioară Maria (Luca l,35), iar pe de altă parte se poate vorbi şi de un crescendo în realizarea acesteia. Starea culminantă a vieţii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experiată, şi se numeşte îndumnezeire.

În Răsăritul creştin ortodox se mai foloseşte, pentru caracterizarea acestei uniri, şi termenul de participare la dumnezeire:
- ea reprezintă ultima treaptă a desăvârşiri omului.
- această îndumnezeire se realizează prin participarea omului credicios la puterile dumnezeieşti, prin revărsarea în el a nemărginirii divine.

Din punct de vedere dogmatic, apogeul sfinţeniei stă în cuvintele Sfântului Atanasie: ”Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”. Calea îndumnezeirii omului în Hristos, prin cunoaştere, iubire şi virtute este drumul realizării progresive şi cât mai depline a asemănării omului cu Dumnezeu până la statura deplinătăţii bărbatului Hristos (Efes.4,13), Dumnezeu-Omul, stând pe scaunul slavei de-a dreapta Tatălui, ca unul dintre noi, fiind însă Dumnezeu-Omul"[15].

Virtutea creştină este activitatea continuă şi statornică, izvorâtă din harul divin şi puterile credinciosului, prin care acesta împlineşte totdeauna voia lui Dumnezeu. Virtutea creştină nu se sfârşeşte niciodată în această viaţă. Formele sfinţeniei, sunt chipul virtuţilor. Virtutea este raţională. A deveni virtuos înseamnă a deveni raţional, iar aceasta este totuna cu a reveni la viaţa cea după fire.

Raţiunea astfel întărită poate cunoaşte pe Dumnezeu. Numai cel care şi-a curăţit astfel raţiunea se poate ridica la cunoaşterea celor duhovniceşti. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte de raţiunea celor mai presus de raţiune, despre Dumnezeu Cuvântul ca raţiune dincolo de raţiune. Toate puterile sufletului trebuie să se curăţească şi să se adune într-o Unitate, ca să poată numi pe Dumnezeu care cuprinde în Sine şi un sens corespunzător raţiunii. Mai exact, firea umană a lui Hristos este treptat străbătură de viaţa şi lucrarea Duhului, sau treptat ne-o arată Hristos Însuşi, ca fiind străbătută de Dumnezeire.

,,Deci, într-un fel, toată îndumnezeirea firii umane este dată potenţial de Întrupare, dar tot aşa de corect este când se spune că Întruparea este începutul mântuirii şi îndumnezeirii, care se realizează plenar pe Cruce şi în Învierea din morţi"[16].

Înălţarea la ceruri întru slavă a lui Hristos, este arătată pentru toţi, calea îndumnezeirii plenare a firii umane a lui Hristos.

,,În îndumnezeirea firii umane a lui Hristos este realizată obiectiv, dar virtual şi îndumnezeirea firii umane a tuturor oamenilor, pe care trebuie să ne-o însuşim fiecare personal şi să o realizăm în propria noastră persoană. Începutul şi puterea îndumnezeirii omului sunt legate atât de Întruparea Fiului cât şi de Crucea şi Învierea Sa din morţi"[17].

De aceea: ,,pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut Hristos, propria lui umanitate, care este umanitatea noastră a tuturor, să răbdăm şi să suferim şi noi câte a răbdat şi suferit El"[18].

Adică să înaintăm de la naşterea în Duh, dobândită la Botez, ajutaţi de harul şi darurile Duhului, dobândite în Taina Mirungerii, prin unirea tot mai strânsă cu El dobândită în Sfânta Euharistie, spre Crucea şi Învierea Sa, murind total păcatului şi înviind cu Hristos pentru a fi, şi rămâne în veac în comuniunea de viaţă dumnezeiască cu Hristos. Sfânta Euharistie este cea mai importantă dintre toate Tainele.
În celelalte Taine elementul spiritual se uneşte cu cel material dar,  nu se petrece o schimbare a elementului material în sine.
În Sfânta Euharistie, deşi simţurile nu observă schimbarea, pâinea şi vinul se schimbă şi se prefac real în Trupul şi Sângele Domnului.
În privinţa misterului, această Taină stă alături de Sfânta Treime şi Întrupare. Se spune că pentru a topii necredinţa,  Dumnezeu a făcut ca să găsim în potir forma trupului şi a sângelui omenesc prin care ne ridică la viaţa veşnică. Prin celelalte Taine se împărtăşeşte harul divin, iar prin Sfânta Euharistie se împărtăşeşte însuşi izvorul harului, Hristos, cu care credinciosul se uneşte mistic. Sfânta Euharistie nu este numai o Taină, ci şi jertfă nesângeroasă adusă lui Dumnezeu, jertfa trupului şi sângelui lui Hristos. Mântuitorul a pregătit de multă vreme instituirea acestei Taine. După ce săturase în chip miraculos mulţimile în pustie şi acestea voiau  să-l proclame împărat El le spune: „Eu sunt pâinea vieţii; cine vine la Mine nu va flămânzii şi cine va crede în Mine nu va înseta niciodată...”(In. 6, 34).
,,În faţa noastră stăruie acelaşi drum a lui Hristos cu deosebire că, în timp ce El coboară, noi trebuie să urcăm, dar urcăm cu El"[19].
,,În raport cu îndreptarea (justificare) propriu-zisă, îndumnezeirea firii noastre umane este coronamentul acesteia, este starea de mărire sau slavă a omului îndreptat în Hristos, care constă în creşterea omului în Hristos până la vârsta deplinătăţii lui, prin aceleaşi condiţii ca înnoirea şi sfinţirea de durată, adică prin Har, credinţă şi fapte bune. Desigur, îndumnezeirea firii umane este mai mult decât înnoirea ei şi chiar decât sfinţirea ei pe trepte începătoare"[20].

Îndumnezeirea omului în Hristos presupune un crescendo niciodată încheiat, printr-un cuantum de acte de credinţă şi de fapte bune, cu ajutorul harului dumnezeiesc în scurta noastră viaţă de pe pământ. La Botez, voinţa este prima putere a firii noastre care a primit lumina şi întărirea noastră spirituală a Cuvântului sau a Logosului dumnezeiesc întrupat şi fără de păcat, sau pe Duhul Lui ca împreună subiect al ei, după ce mai înainte acelaşi Duh acţionase asupra ei din afară. ,,Botezul este Taina în care prin întreita cufundare în apă în numele Sfintei Treimi, cel ce se botează se curăţeste de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele personale până la Botez, se naşte la o nouă viaţă spirituală şi devine membru al trupului tainic al Domnului. Iar aceasta înseamnă că în intimitatea ei ultimă, de ordin  raţional-personal, firea noastră umană s-a eliberat, la Botez, de puterea neraţională contrară şi subpersonală a păcatului, rămânând însă în ea slăbiciunea obişnuinţelor iraţionale de suprafaţă"[21].

Lupta omului îndreptat pentru slăbirea şi nimicirea acestor obişnuinţe iraţionale de suprafaţă începută chiar din Taina Botezului şi continuată cu ajutorul harului Botezului, stă chiar la începutul desăvârşirii şi îndumnezeirii firii umane. Această luptă este egală cu acţiunea de personalizare şi raţionalizare deplină a firii, după ce prima afirmare a persoanei a avut loc la Botez. Lupta în continuare împotriva slăbiciunilor firii care o duc uşor spre păcat, este o întărire progresivă a caracterului personal al omului.
Tainele creştine reprezintă o etapă ultimă de desăvârşire a omului, deoarece săvârşirea  lor,  devine cauză a prezenţei harului.
La rândul ei, personalizarea înseamnă o imprimare tot mai deplină a chipului lui  Hristos în persoana omului, cerând acestuia din urmă o comuniune tot mai strânsă cu Hristos.
,Prin comuniune cu Hristos, subiectul uman devine deplin deschis altor subiecte, adică celorlalte subiecte umane, aşa cum Hristos, având în Sine firea umană, este deschis persoanelor umane, nu numai, ca Dumnezeu, ci şi ca om. Astfel, prin participare deplină la Hristos, creştinul devine deplin persoană, adică fiinţă deplin comunitară, eliberată de închisoarea pasiunilor egoiste"[22].
Aceasta este îndumnezeirea omului chiar de la începuturile ei, mai riguros conturate. Accesul tot mai deplin la comuniune cu Hristos şi personalizarea progresivă a creştinului, se arată în deschiderea lui, de asemenea, progresivă spre Dumnezeu şi spre semeni, adică spre celelalte persoane umane în fapte de iubire şi slujire, care sunt însă lucrarea Duhului Sfânt.
,,Îndumnezeirea este de la început şi până pe cele mai înalte trepte ale ei o participare a omului la viaţa Duhului, o împregnare a omului de energiile necreate,împărtăşite lui de către Duhul Sfânt, în Sfintele Taine săvârşite în Biserică"[23].

Pe de o parte Dumnezeu este comunicabil, iar pe de altă parte nu se comunică. Dumnezeu nu se comunică după fiinţă, dar se comunică prin energii. Energiile necreate înseamnă posibilitatea lui Dumnezeu de a se manifesta în chipuri  diferite în actele în care se manifestă. Fără această posibilitate Dumnezeu nu ar fi liber, nu ar avea deplină libertate. După unii cercetători adevărata comunicare are la bază descoperirea lui Dumnezeu şi posibilitatea omului de a o primi, deoarece acesta are în fiinţa sa năzuinţa după divinitate, iar credinţa îl ajută să îşi atingă acest scop.

„Trecând la Domnul Paisie de la Neamţ, ucenicii săi i-au continuat activitatea înfiinţând şcoli de rugăciune şi traducându-i operele cu caracter isihast din secolul XIX. Aceste înfăptuiri pe plan spiritual au adus un aport deosebit încât după realizarea României Mari s-au ridicat mari trăitori români care au arătat, nu numai prin trăirea lor religioasă de înaltă evlavie ci şi prin scrierile lor, că sunt adevărate repere de conduită religios morală şi socială, din care reiese faptul că au fost şi vrednici apărători ai Legii strămoşeşti" (Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, ed.IBM BOR, Buc. 1992; D.Popescu, Ortodoxie şi Contemporaneitate, ed.Diogene, Buc.,1997,pp.87-94; Vasile Pop, pp,17,98).

Dreapta credinţă o găsim exclusiv în Sfânta Scriptură deoarece Dumnezeu nu poate fi cunoscut intuitiv de orice speculaţie filozofică. În consecinţă, El nu este o idee, ci o realitate personală, cunoscut de om ca persoană pe calea Revelaţiei naturale şi supranaturale.

În scrierile orientale sacre Dumnezeu este căutat prin speculaţii şi nu se are în vedere descoperirea omului atât cât poate omul să-L cuprindă cu raţiunea sa.

De aici reiese adevărul că Dumnezeul biblic Care este o personalitate cu atributele Sale, este radical deosebit de toate tipurile de divinităţi create de omul care L-a părăsit pe Dumnezeu şi a născocit o puzderie de divinităţi legate de creatură şi îndepărtate complet de Creator. (Vasile Pop, op.cit., pag.172).

Ca o concluzie pentru vremurile noastre tulburate de ravagiile coronavirusului, Covid 19, că ne confruntăm cu o credinţă materialistă care susţine crearea din eternitate a lumii care nu va fi niciodată distrusă aşa cum susţin yoghinii care mai adaugă că dacă vorbim de creaţie, aceasta este produsul ignoranţei metafizice. (idem.,pp.63-64). Sau acea teorie Big-Bang după care se susţine autocreaţia. În aceste situaţii nu vorbesc de Dumnezeu pe Care Îl identifică cu natura şi este de nici un folos pentru un creaţionist după Sfânta Scriptură.

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi încredinţate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtăşeşte creştinilor harul cel nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea credincioşilor. Marele teolog, Nicolae Cabasila, în cartea sa: „Despre viaţa în Hristos”, arată influenţa pe care o au Sfintele Taine, mai ales: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, asupra vieţii morale a creştinului, transformându-l şi ridicându-l la o nouă viaţă: viaţa în Hristos. Astfel creştinul reînoit prin har poate spune: „Toate le pot în  Hristos cel ce mă îmbracă cu putere” (Filip. 4, 13). Prin Sfânta Euharistie, creştinul dobândeşte noi puteri spirituale, deoarece acum el nu se mai împărtăşeşte numai cu harul divin, ci se uneşte cu însuşi izvorul harului, cu Iisus Hristos întreg. Astfel, se realizează cea mai intimă legătură între creştin şi Mântuitorul Hristos, precum Însuşi spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, acela petrece întru Mine şi Eu întru el” ( Ioan 6, 56), ea fiind arvuna vieţii veşnice şi a nemuririi. (cf. Ioan 6, 58).

,,Viaţa duhovnicească se deschide nouă, prin lucrarea Duhului Sfânt,

„Căci El se identifică tainic cu persoanele umane, deşi rămâne neîmpărtăşabil, El se substituie, ca să zic aşa, nouă înşine – căci El este Acela care strigă în inimile noastre „Avva Părinte”,  după cuvântul Sf. Apostol Pavel (Rom.8,15)”[24].

,,Duhul Sfânt se ascunde ca Persoană înaintea persoanelor create, cărora El le împărtăşeşte harul. În El, voinţa lui Dumnezeu nu mai este exterioară nouă; ea ne conferă harul prin interiorul nostru, manifestându-se în persoana noastră însăşi, aşa cum voinţa noastră umană să rămână în acord cu voinţa divină şi să coopereze cu ea, dobândind  harul şi făcându-l ca fiind al nostru"[25].

Aceasta este calea îndumnezeirii, legată de prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre. Dar Duhul Sfânt lucrează îndumnezeirea noastră din Hristos Însuşi asupra celor încorporaţi în El. Aceasta înseamnă că totul se petrece în Biserică prin Hristos în lucrarea Duhului Sfânt. Dar, nu fără noi, adică nu fără credinţă şi mărturia sau roadele acesteia care sunt faptele bune şi mulţimea virtuţilor prin care arătăm însăşi prezenţa lucrătoare a lui Hristos în noi.

Îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de către Dumnezeu, întrucât în alt chip, nu poate ajunge omul la deplina desăvârşire şi spiritualizare. Păcatul a ştirbit şi înlăturat puterile firii umane. ,,Noi nu cunoaştem exact întreaga amploare a puterilor de care e capabilă firea noastră. Ştim însă că invidia, grija prea mare pentru cele ce întreţin viaţa noastră pământească şi ura paralizează elanurile omului spre înălţimi. De aceea, ca primă expresie a îndumnezeirii omului am putea spune că: teoretic, este refacerea naturii adevărate a omului, prin îndepărtarea stării contrare firii"[26].

Dar, concret, refacerea firii nu se poate realiza prin puterile ei, ci numai prin colaborarea cu harul dumnezeiesc. Tot cu puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, firea se poate menţine în starea ei adevărată, sau altfel spus, numai în măsura în care este penetrată şi hrănită de harul dumnezeiesc, natura omului se menţine ca natură adevărată.

,,În cursul procesului de îndumnezeire, multă vreme omul nu a atins încă, în  multe privinţe, nivelul de deplină sănătate al naturii sale, dar, în alte privinţe, a depăşit, prin harul dumnezeiesc nivelul pur natural"[27], prin primirea Tainei Sf.Botez în moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

De aceea, lumina luminează mult timp şi în întuneric. Omul cel nou creşte în lupta cu rămăşiţele omului vechi. Astfel, având în el germenele omului nou, omul duce după Botez, pe de o parte o viaţă supranaturală iar pe de altă parte încă, şi una subnaturală. Îndumnezeirea firii umane începe încă de aici, de pe pământ, în Biserică, omul deschizându-se lucrării harului dumnezeiesc prin credinţă şi conlucrând cu harul în tot ceea ce întreprinde pentru mântuirea sa personală, adică în virtuţile şi faptele săvârşite. În spaţiul vieţii pământeşti, credinciosul îşi lucrează mântuirea şi se îndumnezeieşte cu ajutorul harului dumnezeiesc, iar după moarte, pătimeşte îndumnezeirea prin har, cum zice Sf. Maxim, adică este continuată exclusiv de harul dumnezeiesc.

,,Îndumnezeirea e trecerea omului de la lucrările create la cele necreate, la nivelul  energiilor divine. Numai de acestea se împărtăşeşte omul,  nu de fiinţa dumnezeiască. Aşa se explică cum omul asimilează tot mai mult din energiile divine, fără ca această asimilare să se termine vreodată, întrucât nu va ajunge niciodată să asimileze însuşi izvorul acestor energii, adică fiinţa divină, ca să devină Dumnezeu după fiinţă"[28].

În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi concretizeze credinţa prin fapte bune şi iubire, adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui, ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti necreate.

La început nu ajunge pentru credincios numai o meditaţie aupra cuvintelor rugăciunii, ci este necesară o evidenţiere a tuturor înţelesurilor cuprinse în ea, înţelesuri existenţiale care trezesc ataşamentul iubitor al voinţei la Hristos. Mintea unificată la care vrea să ne ridicăm Nicodim Aghioritul, ca prin ea să vedem pe Dumnezeu, nefiind o stare de abstracţiune nemişcată, nu este decât mintea înflăcărată de dragostea de Dumnezeu şi conştientă de păcătoşenia proprie. Spre această stare vor să ne ridicăm şi Calist şi Ignatie Catafygiotul, alţi autori din Filocalie. Iar sentimentul că am ajuns acolo e vărsarea de lacrimi abundente. „Numai în extaz, pe treapta supremă a rugăciunii, sau dincolo şi de ea, încetează orice simţire trupească”[29].

Înduhovnicirea înseamnă purificare de patimi şi creşterea în virtuţi, care nu poate fi făcută decât în interiorul Bisericii, mama noastră duhovnicească, pentru că în ea se naşte Hristos pentru comuniunea cu Dumnezeu şi în ea se realizează această comuniune.

Aşa cum afirma în vechime un mare teolog apusean Vicenţiu de Leriny cu privire la mântuire ce se realizează exclusiv în Biserică: ,,Extra Ecclesiam nulla salus"=în afară de Biserică nu este mântuire, este şi astăzi o realitate deoarece Lăcaşul Sfânt este trupul lui Hristos (Matei 6, 16).

Idealul oricărui credincios este dobândirea mântuirii în care veşnicia înlocuieşte vremelnicia vieţii pământeşti care se derulează în ea între leagăn şi mormânt. Cum este binecunoscut în Ortodoxie, mântuirea înseamnă eliberarea de sub robia diavolului, stăpânul morţii, şi dobândirea vieţii de veci în Dumnezeu.

Actul mântuirii omului din robia păcatului şi a morţii nu putea să fie realizat de om ci numai de Fiul lui Dumnezeu Care S-a întrupat special pentru realizarea lui prin jertfa şi învierea Sa. Iar credincioşii îşi însuşesc mântuirea prin dobândirea harului divin cu care trebuie să conlucreze prin credinţă şi fapte bune. Orice om se poate mântui întru-cât Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă la El prin pocăinţă (Ezechiel 18, 23, 32) iar Apostolul Pavel arată că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului (1Timotei 2, 4). (Pr.Prof.Dr.Ene Branişte şi Ecaterina Branişte, op.cit., pag.289).

Din dialogul cu Nicodim reiese faptul că mântuirea este un act de manifestare a iubirii divine iar scopul acestei acţiuni de eliberare a omului din robia păcatului aducător de moarte a fost acela ca: „oricine crede în El să nu piară, ci să aibe viaţă veşnică” (Ioan 3, 16)  (TOB, pag.2551).

Din punct de vedere ortodox , persoana este cea care face posibilă împletirea celor două firi, divină şi umană, astfel ca Mântuitorul să se înfăţişeze Sfintei Treimi ca Dumnezeu adevărat, iar oamenilor cu întreaga natură umană. Dacă nu se ia în considerare unirea celor două naturi, divină şi umană, în persoana Mântuitorului Hristos, se cade în separaţia nestoriană şi se trece cu vederea peste procesul de îndumnezeire a firii omeneşti.

După ereticul Arie din Alexandria, condamnat la Sinodul I ecumenic în anul 325, Fiul lui Dumnezeu este prima creatură a lui Dumnezeu, ceea ce duce la neacceptarea firii dumnezeieşti. Această rătăcire o găsim şi în scrierea incorectă a numelui Iisus care înseamnă: ,,Dumnezeu Mântuitorul", sub forma Isus ce se traduce prin „Mântuitorul”. Şi în această calitate de Mântuitori au fost multe persoane sau Isus mincinoşi.

Aşadar, teologia otodoxă  susţine cu tărie că în starea de umilire Mântuitorul a păstrat intactă firea dumnezeiască şi numai prin această cale a îndumnezeit firea omenească. Împletirea dintre cele două firi este posibilă în măsura în care luăm în considerare faptul că cele două firi sunt unite în ipostasul divin al Mântuitorului.

În spiritul celor prezentate mai sus, vedem că la început de secol şi mileniu trebuie respectată doctrina bisericească despre îndumnezeirea şi încadrarea credinciosului în spaţiul social cu îndatorirea sacră de a urma numai binele care vine numai de la Dumnezeu şi nu răul care ne îndepărtează de divinitate întru-cât vine de la diavol pe care unii îl slujesc şi fac numai rău comunităţii creştine.

Ortodocşi cinstesc pe Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în persoane.

- Va urma -

 -----------------------------------------------

[13] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. . Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003,  p. 46.
[14] Sf. Irineu, Adversus Haereres, V, în P.G. 7, col. 1120.
[15] Pr. Prof. Dr. Ioan  Ică, Curs de Teologie Dogmatică şi simbolică, partea I, mss dact., p. 46.
[16] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea-a  doua creaţie, în „Ortodoxia”an XL(1986),nr.2,p 58.
[17] Sf. Maxim Marturisitorul., Răspunsuri către Talasie, p. 74.
[18] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. De Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogoe, Ed. Hristou, Sibiu,                1946.,  p. 26.
[19] Ibidem, p. 27
[20] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu,  Îndreptarea si îndumnezeirea omului în Hristos, în „Îndrumări misionare”, Editura Institutului Biblic şi de misiune, Bucureşti, 1986. p. 69.
[21]  Pr. Prof. Dr.  Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. . Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003,  p. 351.
[22] Ibidem,
[23] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. . Institutului Biblic sş de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p.352.
[24] Vladimir  Lossky, Essai sur la théologie mystique de l′Eglise de l′Orient,Aubier,Paris,1944,  p. 168
[25] Ibidem,  p. 169
[26] Pr. Prof. Dr Dumitru  Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1986,  p. 309.
[27] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 20, 21, în Fil. Rom. Vol. I, p. 368-378
[28] Pr. Prof. Dr. Dumitru  Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Hristos, în „Îndrumări misionare”,  Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1986.  p. 75.
[29] Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae, Filocalia română,  p.64-72;Cvânt II din cele posterioae, ed. Hristou I , p. 507 urm.