Unirea tot mai strânsă cu Hristos, pe calea iubirii şi a rugăciunii şi prin Sfânta Taină a Euharistiei
O referire specială la Sfânta Euharistie o găsim chiar în Rugăciunea domnească despre pâinea noastră cea spre fiinţă (Matei 6, 11), pe care în vremea noastră o avem schimbată cu: ,,pâinea noastră cea de toate zilele" care o găsim în traduceri româneşti-Biblia de la Bucureşti, 1688 şi Noul Testament de la Bălgrad din anul 1648. În Biblia Sinodală din anul 2001 se traduce tot cu: ,,cea de toate zilele" dar cu precizarea că expresia: ,,cea spre fiinţă" nu traduce exact cuvântul original, dar nu este o erezie. Că Sfinţii Părinţi i-au imprimat expresiei şi o dimensiune duhovnicească, euharistică(Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 2001, pag.1466). Observaţia nu ţine exclusiv de opinia Sfinţilor Părinţi ci este şi o realitate filologică. Astfel, în textul grecesc avem:ɛπτονσιον
Să nu uităm de pregătirea prin post şi rugăciune, să ne spovedim şi să ne împăcăm cu toţi (Matei 5, 25-26). (Pr.Prof.Dr. Ene Branişte-Prof.Ecaterina Branişte, op.cit., pp.158-159).
Aceste cuvinte pline de esenţă, pe care le găsim pentru prima dată la Sfântul Irineu, revin în scrisul Sf. Atanasie cel Mare, ale Sf. Grigorie Teologul, al Sf. Grigorie de Nyssa şi apoi frecvent, în scrierile lui Dionisie Pseudo – Areopagitul, ale Sf. Maxim Mărturisitorul, Nicolae Cabasila ş.a.
Îndumnezeirea omului a fost făcută posibilă de marea Kenoză răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, care s-a întrupat făcându-se om adevărat, între toate asemenea nouă, afară de păcat (Filip,2,6-10), rămânând însă ceea ce era din veci, Dumnezeu adevărat.
Îndumnezeirea firii umane din Iisus Hristos a fost dată, pe de o parte, în însăşi întruparea Cuvântului, cu purtarea Duhului Sfânt, din Sfânta Fecioară Maria (Luca l,35), iar pe de altă parte se poate vorbi şi de un crescendo în realizarea acesteia. Starea culminantă a vieţii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experiată, şi se numeşte îndumnezeire.
În Răsăritul creştin ortodox se mai foloseşte, pentru caracterizarea acestei uniri, şi termenul de participare la dumnezeire:
- ea reprezintă ultima treaptă a desăvârşiri omului.
- această îndumnezeire se realizează prin participarea omului credicios la puterile dumnezeieşti, prin revărsarea în el a nemărginirii divine.
Din punct de vedere dogmatic, apogeul sfinţeniei stă în cuvintele Sfântului Atanasie: ”Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”. Calea îndumnezeirii omului în Hristos, prin cunoaştere, iubire şi virtute este drumul realizării progresive şi cât mai depline a asemănării omului cu Dumnezeu până la statura deplinătăţii bărbatului Hristos (Efes.4,13), Dumnezeu-Omul, stând pe scaunul slavei de-a dreapta Tatălui, ca unul dintre noi, fiind însă Dumnezeu-Omul"[15].
Virtutea creştină este activitatea continuă şi statornică, izvorâtă din harul divin şi puterile credinciosului, prin care acesta împlineşte totdeauna voia lui Dumnezeu. Virtutea creştină nu se sfârşeşte niciodată în această viaţă. Formele sfinţeniei, sunt chipul virtuţilor. Virtutea este raţională. A deveni virtuos înseamnă a deveni raţional, iar aceasta este totuna cu a reveni la viaţa cea după fire.
Raţiunea astfel întărită poate cunoaşte pe Dumnezeu. Numai cel care şi-a curăţit astfel raţiunea se poate ridica la cunoaşterea celor duhovniceşti. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte de raţiunea celor mai presus de raţiune, despre Dumnezeu Cuvântul ca raţiune dincolo de raţiune. Toate puterile sufletului trebuie să se curăţească şi să se adune într-o Unitate, ca să poată numi pe Dumnezeu care cuprinde în Sine şi un sens corespunzător raţiunii. Mai exact, firea umană a lui Hristos este treptat străbătură de viaţa şi lucrarea Duhului, sau treptat ne-o arată Hristos Însuşi, ca fiind străbătută de Dumnezeire.
,,Deci, într-un fel, toată îndumnezeirea firii umane este dată potenţial de Întrupare, dar tot aşa de corect este când se spune că Întruparea este începutul mântuirii şi îndumnezeirii, care se realizează plenar pe Cruce şi în Învierea din morţi"[16].
Înălţarea la ceruri întru slavă a lui Hristos, este arătată pentru toţi, calea îndumnezeirii plenare a firii umane a lui Hristos.
,,În îndumnezeirea firii umane a lui Hristos este realizată obiectiv, dar virtual şi îndumnezeirea firii umane a tuturor oamenilor, pe care trebuie să ne-o însuşim fiecare personal şi să o realizăm în propria noastră persoană. Începutul şi puterea îndumnezeirii omului sunt legate atât de Întruparea Fiului cât şi de Crucea şi Învierea Sa din morţi"[17].
De aceea: ,,pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut Hristos, propria lui umanitate, care este umanitatea noastră a tuturor, să răbdăm şi să suferim şi noi câte a răbdat şi suferit El"[18].
Îndumnezeirea omului în Hristos presupune un crescendo niciodată încheiat, printr-un cuantum de acte de credinţă şi de fapte bune, cu ajutorul harului dumnezeiesc în scurta noastră viaţă de pe pământ. La Botez, voinţa este prima putere a firii noastre care a primit lumina şi întărirea noastră spirituală a Cuvântului sau a Logosului dumnezeiesc întrupat şi fără de păcat, sau pe Duhul Lui ca împreună subiect al ei, după ce mai înainte acelaşi Duh acţionase asupra ei din afară. ,,Botezul este Taina în care prin întreita cufundare în apă în numele Sfintei Treimi, cel ce se botează se curăţeste de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele personale până la Botez, se naşte la o nouă viaţă spirituală şi devine membru al trupului tainic al Domnului. Iar aceasta înseamnă că în intimitatea ei ultimă, de ordin raţional-personal, firea noastră umană s-a eliberat, la Botez, de puterea neraţională contrară şi subpersonală a păcatului, rămânând însă în ea slăbiciunea obişnuinţelor iraţionale de suprafaţă"[21].
Pe de o parte Dumnezeu este comunicabil, iar pe de altă parte nu se comunică. Dumnezeu nu se comunică după fiinţă, dar se comunică prin energii. Energiile necreate înseamnă posibilitatea lui Dumnezeu de a se manifesta în chipuri diferite în actele în care se manifestă. Fără această posibilitate Dumnezeu nu ar fi liber, nu ar avea deplină libertate. După unii cercetători adevărata comunicare are la bază descoperirea lui Dumnezeu şi posibilitatea omului de a o primi, deoarece acesta are în fiinţa sa năzuinţa după divinitate, iar credinţa îl ajută să îşi atingă acest scop.
„Trecând la Domnul Paisie de la Neamţ, ucenicii săi i-au continuat activitatea înfiinţând şcoli de rugăciune şi traducându-i operele cu caracter isihast din secolul XIX. Aceste înfăptuiri pe plan spiritual au adus un aport deosebit încât după realizarea României Mari s-au ridicat mari trăitori români care au arătat, nu numai prin trăirea lor religioasă de înaltă evlavie ci şi prin scrierile lor, că sunt adevărate repere de conduită religios morală şi socială, din care reiese faptul că au fost şi vrednici apărători ai Legii strămoşeşti" (Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, ed.IBM BOR, Buc. 1992; D.Popescu, Ortodoxie şi Contemporaneitate, ed.Diogene, Buc.,1997,pp.87-94; Vasile Pop, pp,17,98).
Dreapta credinţă o găsim exclusiv în Sfânta Scriptură deoarece Dumnezeu nu poate fi cunoscut intuitiv de orice speculaţie filozofică. În consecinţă, El nu este o idee, ci o realitate personală, cunoscut de om ca persoană pe calea Revelaţiei naturale şi supranaturale.
În scrierile orientale sacre Dumnezeu este căutat prin speculaţii şi nu se are în vedere descoperirea omului atât cât poate omul să-L cuprindă cu raţiunea sa.
De aici reiese adevărul că Dumnezeul biblic Care este o personalitate cu atributele Sale, este radical deosebit de toate tipurile de divinităţi create de omul care L-a părăsit pe Dumnezeu şi a născocit o puzderie de divinităţi legate de creatură şi îndepărtate complet de Creator. (Vasile Pop, op.cit., pag.172).
Ca o concluzie pentru vremurile noastre tulburate de ravagiile coronavirusului, Covid 19, că ne confruntăm cu o credinţă materialistă care susţine crearea din eternitate a lumii care nu va fi niciodată distrusă aşa cum susţin yoghinii care mai adaugă că dacă vorbim de creaţie, aceasta este produsul ignoranţei metafizice. (idem.,pp.63-64). Sau acea teorie Big-Bang după care se susţine autocreaţia. În aceste situaţii nu vorbesc de Dumnezeu pe Care Îl identifică cu natura şi este de nici un folos pentru un creaţionist după Sfânta Scriptură.
Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi încredinţate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtăşeşte creştinilor harul cel nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea credincioşilor. Marele teolog, Nicolae Cabasila, în cartea sa: „Despre viaţa în Hristos”, arată influenţa pe care o au Sfintele Taine, mai ales: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, asupra vieţii morale a creştinului, transformându-l şi ridicându-l la o nouă viaţă: viaţa în Hristos. Astfel creştinul reînoit prin har poate spune: „Toate le pot în Hristos cel ce mă îmbracă cu putere” (Filip. 4, 13). Prin Sfânta Euharistie, creştinul dobândeşte noi puteri spirituale, deoarece acum el nu se mai împărtăşeşte numai cu harul divin, ci se uneşte cu însuşi izvorul harului, cu Iisus Hristos întreg. Astfel, se realizează cea mai intimă legătură între creştin şi Mântuitorul Hristos, precum Însuşi spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, acela petrece întru Mine şi Eu întru el” ( Ioan 6, 56), ea fiind arvuna vieţii veşnice şi a nemuririi. (cf. Ioan 6, 58).
,,Viaţa duhovnicească se deschide nouă, prin lucrarea Duhului Sfânt,
„Căci El se identifică tainic cu persoanele umane, deşi rămâne neîmpărtăşabil, El se substituie, ca să zic aşa, nouă înşine – căci El este Acela care strigă în inimile noastre „Avva Părinte”, după cuvântul Sf. Apostol Pavel (Rom.8,15)”[24].
,,Duhul Sfânt se ascunde ca Persoană înaintea persoanelor create, cărora El le împărtăşeşte harul. În El, voinţa lui Dumnezeu nu mai este exterioară nouă; ea ne conferă harul prin interiorul nostru, manifestându-se în persoana noastră însăşi, aşa cum voinţa noastră umană să rămână în acord cu voinţa divină şi să coopereze cu ea, dobândind harul şi făcându-l ca fiind al nostru"[25].
Aceasta este calea îndumnezeirii, legată de prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre. Dar Duhul Sfânt lucrează îndumnezeirea noastră din Hristos Însuşi asupra celor încorporaţi în El. Aceasta înseamnă că totul se petrece în Biserică prin Hristos în lucrarea Duhului Sfânt. Dar, nu fără noi, adică nu fără credinţă şi mărturia sau roadele acesteia care sunt faptele bune şi mulţimea virtuţilor prin care arătăm însăşi prezenţa lucrătoare a lui Hristos în noi.
Îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de către Dumnezeu, întrucât în alt chip, nu poate ajunge omul la deplina desăvârşire şi spiritualizare. Păcatul a ştirbit şi înlăturat puterile firii umane. ,,Noi nu cunoaştem exact întreaga amploare a puterilor de care e capabilă firea noastră. Ştim însă că invidia, grija prea mare pentru cele ce întreţin viaţa noastră pământească şi ura paralizează elanurile omului spre înălţimi. De aceea, ca primă expresie a îndumnezeirii omului am putea spune că: teoretic, este refacerea naturii adevărate a omului, prin îndepărtarea stării contrare firii"[26].
Dar, concret, refacerea firii nu se poate realiza prin puterile ei, ci numai prin colaborarea cu harul dumnezeiesc. Tot cu puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, firea se poate menţine în starea ei adevărată, sau altfel spus, numai în măsura în care este penetrată şi hrănită de harul dumnezeiesc, natura omului se menţine ca natură adevărată.
,,În cursul procesului de îndumnezeire, multă vreme omul nu a atins încă, în multe privinţe, nivelul de deplină sănătate al naturii sale, dar, în alte privinţe, a depăşit, prin harul dumnezeiesc nivelul pur natural"[27], prin primirea Tainei Sf.Botez în moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
De aceea, lumina luminează mult timp şi în întuneric. Omul cel nou creşte în lupta cu rămăşiţele omului vechi. Astfel, având în el germenele omului nou, omul duce după Botez, pe de o parte o viaţă supranaturală iar pe de altă parte încă, şi una subnaturală. Îndumnezeirea firii umane începe încă de aici, de pe pământ, în Biserică, omul deschizându-se lucrării harului dumnezeiesc prin credinţă şi conlucrând cu harul în tot ceea ce întreprinde pentru mântuirea sa personală, adică în virtuţile şi faptele săvârşite. În spaţiul vieţii pământeşti, credinciosul îşi lucrează mântuirea şi se îndumnezeieşte cu ajutorul harului dumnezeiesc, iar după moarte, pătimeşte îndumnezeirea prin har, cum zice Sf. Maxim, adică este continuată exclusiv de harul dumnezeiesc.
,,Îndumnezeirea e trecerea omului de la lucrările create la cele necreate, la nivelul energiilor divine. Numai de acestea se împărtăşeşte omul, nu de fiinţa dumnezeiască. Aşa se explică cum omul asimilează tot mai mult din energiile divine, fără ca această asimilare să se termine vreodată, întrucât nu va ajunge niciodată să asimileze însuşi izvorul acestor energii, adică fiinţa divină, ca să devină Dumnezeu după fiinţă"[28].
În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi concretizeze credinţa prin fapte bune şi iubire, adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui, ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti necreate.
La început nu ajunge pentru credincios numai o meditaţie aupra cuvintelor rugăciunii, ci este necesară o evidenţiere a tuturor înţelesurilor cuprinse în ea, înţelesuri existenţiale care trezesc ataşamentul iubitor al voinţei la Hristos. Mintea unificată la care vrea să ne ridicăm Nicodim Aghioritul, ca prin ea să vedem pe Dumnezeu, nefiind o stare de abstracţiune nemişcată, nu este decât mintea înflăcărată de dragostea de Dumnezeu şi conştientă de păcătoşenia proprie. Spre această stare vor să ne ridicăm şi Calist şi Ignatie Catafygiotul, alţi autori din Filocalie. Iar sentimentul că am ajuns acolo e vărsarea de lacrimi abundente. „Numai în extaz, pe treapta supremă a rugăciunii, sau dincolo şi de ea, încetează orice simţire trupească”[29].
Înduhovnicirea înseamnă purificare de patimi şi creşterea în virtuţi, care nu poate fi făcută decât în interiorul Bisericii, mama noastră duhovnicească, pentru că în ea se naşte Hristos pentru comuniunea cu Dumnezeu şi în ea se realizează această comuniune.
Aşa cum afirma în vechime un mare teolog apusean Vicenţiu de Leriny cu privire la mântuire ce se realizează exclusiv în Biserică: ,,Extra Ecclesiam nulla salus"=în afară de Biserică nu este mântuire, este şi astăzi o realitate deoarece Lăcaşul Sfânt este trupul lui Hristos (Matei 6, 16).
Idealul oricărui credincios este dobândirea mântuirii în care veşnicia înlocuieşte vremelnicia vieţii pământeşti care se derulează în ea între leagăn şi mormânt. Cum este binecunoscut în Ortodoxie, mântuirea înseamnă eliberarea de sub robia diavolului, stăpânul morţii, şi dobândirea vieţii de veci în Dumnezeu.
Actul mântuirii omului din robia păcatului şi a morţii nu putea să fie realizat de om ci numai de Fiul lui Dumnezeu Care S-a întrupat special pentru realizarea lui prin jertfa şi învierea Sa. Iar credincioşii îşi însuşesc mântuirea prin dobândirea harului divin cu care trebuie să conlucreze prin credinţă şi fapte bune. Orice om se poate mântui întru-cât Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă la El prin pocăinţă (Ezechiel 18, 23, 32) iar Apostolul Pavel arată că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului (1Timotei 2, 4). (Pr.Prof.Dr.Ene Branişte şi Ecaterina Branişte, op.cit., pag.289).
Din dialogul cu Nicodim reiese faptul că mântuirea este un act de manifestare a iubirii divine iar scopul acestei acţiuni de eliberare a omului din robia păcatului aducător de moarte a fost acela ca: „oricine crede în El să nu piară, ci să aibe viaţă veşnică” (Ioan 3, 16) (TOB, pag.2551).
Din punct de vedere ortodox , persoana este cea care face posibilă împletirea celor două firi, divină şi umană, astfel ca Mântuitorul să se înfăţişeze Sfintei Treimi ca Dumnezeu adevărat, iar oamenilor cu întreaga natură umană. Dacă nu se ia în considerare unirea celor două naturi, divină şi umană, în persoana Mântuitorului Hristos, se cade în separaţia nestoriană şi se trece cu vederea peste procesul de îndumnezeire a firii omeneşti.
După ereticul Arie din Alexandria, condamnat la Sinodul I ecumenic în anul 325, Fiul lui Dumnezeu este prima creatură a lui Dumnezeu, ceea ce duce la neacceptarea firii dumnezeieşti. Această rătăcire o găsim şi în scrierea incorectă a numelui Iisus care înseamnă: ,,Dumnezeu Mântuitorul", sub forma Isus ce se traduce prin „Mântuitorul”. Şi în această calitate de Mântuitori au fost multe persoane sau Isus mincinoşi.
Aşadar, teologia otodoxă susţine cu tărie că în starea de umilire Mântuitorul a păstrat intactă firea dumnezeiască şi numai prin această cale a îndumnezeit firea omenească. Împletirea dintre cele două firi este posibilă în măsura în care luăm în considerare faptul că cele două firi sunt unite în ipostasul divin al Mântuitorului.
În spiritul celor prezentate mai sus, vedem că la început de secol şi mileniu trebuie respectată doctrina bisericească despre îndumnezeirea şi încadrarea credinciosului în spaţiul social cu îndatorirea sacră de a urma numai binele care vine numai de la Dumnezeu şi nu răul care ne îndepărtează de divinitate întru-cât vine de la diavol pe care unii îl slujesc şi fac numai rău comunităţii creştine.
Ortodocşi cinstesc pe Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în persoane.
- Va urma -
-----------------------------------------------