Sfânta Treime - temeiul şi baza spiritualităţii creştine

Sfânta Scriptură este izvorul credinţei în Dumnezeu Cel Unu în fiinţă şi întreit în persoane, cifră care este în atenţia altor credincioşi neortodocşi. Acest număr apare pretutindeni şi este fundamental întru-cât exprimă o ordine intelectuală şi spirituală întru Dumnezeu, în cosmos sau în om.

După specialişti, acest număr sintetizează legătura triplă a unităţii fiinţei vii, sau reprezintă relaţia dintre 1 şi 2, obţinut prin împreunarea dintre Cer şi pământ. În credinţa oamenilor neortodocşi, 1 reprezintă Cerul şi 2 reprezintă pământul, iar numărul 3 este primul număr impar care reprezintă Cerul, fără a se lua în calcul şi prezenţa lui Dumnezeu Creatorul Cerului şi al pământului redate în textul biblic prin - Çaaraim=Cerul şi hàareţ=pământul(Facere 1, 1).

La chinezi cifra 3 este un număr perfect – cheng, expresia totalităţii, a desăvârşirii la care nu i se poate nimic adăuga.

În credinţa lor chinezească se vorbeşte de 3 fraţi Hi şi trei fraţi Ho, stăpâni peste Soare şi Lună. Cifra 3 apare şi în mitologia greacă reprezentată de Zeus, stăpân peste Cer şi pământ, Poseidon peste ocean şi Hades peste Infern.

La iranieni cifra 3 apare cu o semificaţie şi un caracter magic-religios. Ei cred în Cukht care semnifică 3 mântuiri. Deviza lor este legată tot de 3 lucruri: gând bun, vorbă bună şi faptă bună. (Jean Chevalier-Alain Cheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.3, Ed.Artemis, Buc.,1995, pp.367-368).

Pentru alte neamuri primitive, 3 este principiul masculin, al puterii, la alţii 3 este bogat în sensuri, iar mai târziu Cabala va specula această semnificaţie crezând că toate fiinţează prin acest număr şi sunt una. Naturaliştii au observat că orice organism posedă această funcţie ternară care este structura de bază a unui organism. (Idem, pp.368-371). Descrierile de mai sus sunt clare în privinţa semnificaţiei cifrei 3 care nu includ în ea nici o legătură cu divinitatea ci doar confirmă încălcarea Revelaţiei primordiale, îndepărtează de Ziditorul lumii şi un argument necunoscut până acum îl reprezintă chiar prima literă din alfabetul ebraic numită în limba lui Moise: ,,alef", iar în greacă: ,,alfa". Sub denumirea de ,,alfa" avem chiar expresia Mântuitorului: ,,Eu sunt Alfa şi Omega", ,,Începutul şi Sfârşitul" (Apocalipsa 21, 6; 22, 13).

Având în vedere,,Începutul şi Sfârşitul", ele reprezintă simbolul lui Dumnezeu şi cele două litere sunt înscrise de multe ori pe Crucea lui Hristos (Pr.Prof.Dr. Ene Branişte-Prof.Ecaterina Branişte, op.cit.pg.27). Cea mai potrivită formă pentru cele două litere este cea paleoebraică:  <  şi ×  întru-cât începutul este legat de sfârşit de către litera tav care înseamnă Cruce şi are forma Crucii Sfântului Andrei. Înscrierea quadrată se vede mai mult semnificaţia sa treimică deoarece se compune din 3 litere yod iar aceasta este formată tot din 3 părţi constând dintr-o linie cu 3 frânturi, una care vine de sus în jos şi se curbează în a 2-a, şi iarăşi se curbează când se lasă în jos. Cu această literă care are valoarea cifrei 10 începe denumirea specifică tetragramei IHWH Iahve(h)  (Ieşirea 3, 14).

Valoarea fonetică a literei quadrate este reprezentată de spiritul lin atunci când transliterăm un cuvânt ebraic, ca de pildă primul om care se redă cu caractere latine ʼdm.Adam. Are în forma sa 3 de yod.

Din cele 2 exemple se vede clar atât unitatea fiinţei divine cât şi trepersonalitatea Sfintei Treimi care Se descoperă rar fiilor lui Israel, exemplu fiind primirea de către Avraam a Sfintei Treimi la stejarul Mamvri (Facerea 18), când Dumnezeu Se descoperă la amiază patriarhului evreu sub chipul a trei figuri omeneşti, aşa cum apar în textele originale: ,,ʼanaşim=oameni, şi în greacă: ,,andres"  (Facerea 18, 2).  (BR. Kittel, Biblia Hebraică Stuttgartensia, Stuttgart, 1967/ 1977, pag.24; Sir Lancelot C L Porenton, The Septuagint with Apocrypha: greek and english, Hendrickson Publishers, ed.7, 1995, pag.19).
În ediţia sinodală a Bibliei din 2001 se arată că apariţia Celor 3 nu este a unor oameni obişnuiţi şi că de fapt ei sunt Unul. Relatarea, cuprinsă în capitolele 18 şi 19 este învăluită în mister deoarece Cei 3 vorbesc când la plural, când la singular, astfel că, momentul de la Mamvri este întâia revelare a Sfintei Treimi, care înseamnă un singur Dumnezeu în 3 Persoane.  (Biblia sinodală, 2001, pag.38).
Apropiată de această exegeză este şi forma din Textul ecumenic, cu specificul său că cei trei oameni reprezintă pe Domnul şi cei doi îngeri ai Săi care vor merge la Sodoma (Facerea 19, 1). Că textul este mai mult la plural decât la singular, deoarece are în vedere acţiunea divină, iar capitolele 18 şi 19 din Facerea aparţin tradiţiei yahviste în timp ce 19, 25  ar aparţine altei surse sacerdotale  (TOB, pag.77). Ceea ce trebuie să mai notăm este că în Vechiul Testament Dumnezeu Se arată în chip treimic deşi din referatul creaţiei se vede că Sfânta Treime ia parte la crearea omului când îl face:,,după chipul şi asemănarea Noastră" (Facerea 1,26).
Prezenţa Sfintei Treimi în Vechiul Testament este redusă întru-cât popoarele din jur aveau o credinţă politeistă şi nu monoteistă specifică Revelaţiei supranaturale descoperită profeţilor pe calea inspiraţiei divine. Însă, o situaţie care ar promova politeismul se observă chiar din prima poruncă divină care se păstrează în traducerile româneşti şi străine la singular: ,,Eu sînt Domnul Dumnezeul tău...." ca şi în textul Septuaginta (TOB, pag.175; Septuaginta, pag.96. Toate traducerile şi ediţiile româneşti). În originalul ebraic avem: ,, ʾanoky Iahve(h)ʾEloheyheykha"=,,Eu sînt Domnul Dumnezeilor tăi". Ceea ce ar ridica probleme ar fi numele divin ʼ,,Elohim", la plural=Dumnezei şi nu alt substantiv ʼEloah=Dumnezeu şi Dumnezeul tău ar fi ʼElohkha. Mai înainte s-a văzut că şi la Mamvri se foloseşte când pluralul, când singularul şi în această situaţie avem un plural al majestăţii divine care se redă la singular. (Biblia ebraică, pag.118).
Credinţa monoteistă se referă la Dumnezeu Cel Unu în fiinţă şi întreit în Persoane după cum afirmă şi Sfântul Simeon Noul Teolog care numeşte pe Iisus Hristos: ,,Cel Ce este Lumina cea cu trei străluciri care luminează lumea".  (Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de misiune ortodoxă, Buc., 2012, pag.360). Sfânta Treime Se arată la Botezul Domnului (Matei 3, 16-17), iar din Rugăciunea arhierească rezultă caracterul Său treimic. (Ioan 17).
Teologii ortodocşi au multe mărturii despre Sfânta Treime, una fiind aceea a asemănării cu un triunghi echilateral, iar această formă seamănă cu vîrful de brad, iar denumirea este românească şi este compusă din două părţi de cuvânt: un substantiv aramaic ,,bar"=,,fiu" şi un verb ebraic ,,iarad"= ,,a coborî". În text dau împreună, la modul imperativ, un mesaj ,,Fiule coboară". De crăciun acest conifer este nelipsit pentru că mântuirea este apanajul exclusiv pentru a doua Persoană a Sfintei Treimi (Pr.Prof.Univ.Emilian Corniţescu, Naşterea Domnului-Crăciunul şi Botezul Domnului-Boboteaza, ed.Arhiepiscopiei Tomisului, 2017, pp.124-127). Suprapunând două triunghiuri echilaterale se obţine Maghen David, care înseamnă: „Steaua lui David", şi simbolizează firea divină unită cu firea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos-Fiul Domnului.  (Daniel 7, 13).
Sfânta Treime este fundamentul învăţăturii şi credinţei ortodoxe despre Dumnezeu. Credinţa în dogma Sfintei Treimi delimitează învăţătura creştină despre Dumnezeu de alte doctrine şi concepţii filozofico-religioase, în sensul că numai învăţătura ortodoxă ne arată că Dumnezeu lucrează mântuirea în omul care vine la Hristos.
Biserica are temei trinitar care nu trebuie căutat prin speculaţii filosofice, ci în taina vieţii comune a Persoanelor divine. Un temei trainic în acest sens sunt cuvintele Mântuitorului şi interpretările date de Sfinţii Părinţi.
Relaţiile trinitare divine sunt:
- un model al relaţiilor dintre oameni în Biserică, şi
- o putere care produce şi adânceşte aceste relaţii.
În viaţa Bisericii este împletită viaţa Sfintei Treimi: Mântuitorul se roagă Tatălui înainte de patimi ca toţi să fie una După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.(In.17, 21).

Teologul catolic, Georg Koepgen[30], a scos foarte bine în relief baza trinitară a spiritualităţii creştine, şi în acelaşi timp, şi faptul că această spiritualitate a fost păstrată cel mai bine în Biserica Răsăriteană, ea păstrând nealterată învăţătura biblică despre Sfânta Treime, menţinându-i locul central în evlavia creştină.

Credinţa creştină într-un singur Dumnezeu ca Fiinţă, dar în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ne arată că Dumnezeu este transcendent şi imanent în acelaşi timp, că este mai presus de lume, dar este în lume[31].

Desăvârşirea spiritală personală a omului, prin unirea veşnic neconfundată cu Dumnezeu nu poate avea loc decât acolo unde se crede într-o eshatologie eternă a omului, în unirea lui cu Dumnezeu. O astfel de eshatologie este urmarea firească a Dumnezeului trinitar. Mai mult decât atât, El coboară la noi prin Fiul Său făcut om, se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desăvârşirii, a îndumnezeirii, adică a fi în deplină comuniune de viaţă şi veşnicie.

Unirea omului cu Dumnezeu pentru eternitate este garantată şi mijlocită numai acolo unde Una din Persoanele dumnezeieşti S-a întrupat ca om pentru eternitate,  manifestând în aceasta iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru om. Aceasta este convingerea spiritualităţii ortodoxe, pe care orice popor o poate urma. Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem şi inepuizabil al iubirii şi care îl consideră pe om tot persoană, îl preţuieşte ca atare  şi vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i anula libertatea de voinţă, deci numai dacă omul voieşte[32], şi are o credinţă puternică şi statornică.

Desăvârşirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoană singulară, ci ca o comunitate de Persoane în desăvârşită unitate, într-o singură Fiinţă, realizând şi chemând la comuniune pe oameni. Căci numai ca o comunitate desăvârşită de Persoane supreme, Dumnezeu poate să cheme pe om la comuniune cu Sine. Ca iubire desăvârşită, ca Treime de Persoane absolute Dumnezeu se poate dărui şi altor persoane dacă voieşte, împărtăşindu-le treptat din infinitatea vieţii şi iubirii Sale, îndumnezeindu-le, textul biblic fiind clar şi aparţine Domnului Iisus Hristos Care zice: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”  (Matei 16,24).

Ortodoxia preferă să folosească termenii de viaţă în Hristos, de viaţă în Duh, de viaţă duhovnicească, de viaţă în Dumnezeu, pentru viaţa creştinului în unire cu Dumnezeu, indiferent pe ce treaptă  s-ar afla această trăire. Prin aceasta a urmat exemplul Sfântului Apostol Pavel: (Gal. 3, 28; 3, 20; II Cor. 4, 11; I Cor. 7, 8; I Cor. 6, 19; I Cor. 3,16; I Cor. 2, 2; Rom. 8, 15; 8,9-10; Ef. 3, 16, 17; Col. 3,3; In 14,23; I In 3, 24 etc.). Învăţătura ortodoxă, rămâne fidelă Noului Testament şi anume nu raţionalizează taina lui Dumnezeu cel în Treime, ci bazându-se pe experierea lui Dumnezeu care ni Se comunică din iubire, în Duhul, prin energiile necreate, nu ţine pe Dumnezeu nici distant de noi, ca religiile raţionalist monoteiste (iudaismul şi mahomedanismul), nici nu ne duce la contopirea cu El, ca în religiile şi filozofiile panteiste, care cunosc ca unică realitate esenţă de un fel sau altul.

Ca persoană Dumnezeu poate împărtăşi această viaţă dumnezeiască, în mod treptat. Această dăruire a Sfintei Treimi nu poate fi trăită şi cugetată fără energiile dumnezeieşti necreate în grade mereu sporite, căci Fiinţa însăşi este o energie comunicată, dar pe care noi nu o putem trăi ca fiinţe finite, decât foarte puţin, deoarece energia ce ni se comunică este infinită[33]. „Dar comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti, structură dinamică a iubirii nesfârşite, nu este o iubire uniformă a celor trei Persoane între Ele,ci o iubire de Tată, de Fiu şi o comunicare ipostaziată între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Dacă n-aş avea pe celălalt ca un altfel decât mine, dacă nu mi-ar da o iubire altfel decât a mea, nu m-ar interesa prea mult. Fără aceste calificări deosebite, iubirea divină, deşi infinită, ar avea ea însăşi ceva monoton în ea"[34].

Iubirea treimică se revarsă mai ales în familie care este icoana Sfintei Treimi pe care o binecuvântează la Taina Sf. Cununii ca să se întărească prin naşterea de fii care sunt semnul întăririi legăturii dintre cei doi. Semnul legăturii trainice dintre cei doi sunt cununiile pe care le poartă pe cap în timpul desfăşurării slujbei. Iar aceste obiecte se numesc în popor ,,pirostrii" care sunt alcătuite filologic din trei termeni: unul grecesc: pir.piros=focul, unit cu biblicul ,,str"=tainic, şi tot biblic numele divin prescurtat: „ie" de la ,,Iahve(h)". Se traduce: ,,Focul Cel Sacru al lui Dumnezeu".

Iubirea divină oferită celor două persoane, „mire şi mireasăajută la perpetuarea oamenilor. Mântuirea şi îndumnezeirea celor ce cred în Hristos nu este decât extinderea relaţiilor afectuase dintre Persoanele dumnezeieşti la creaturile conştiente, adică la persoanele umane. De aceea, Treimea Se revelează în mod esenţial în opera mântuirii fiind baza mântuirii. Dumnezeu vrea să întindă Iubirea Sa de Părinte al tuturor prin Fiul Său al cărui nume de creştin îl poartă toţi cei botezaţi în moartea şi învierea Sa. La început creştinii purtau numele de nazarieni - noştrim - şi de sfinţi, însă cel mai potrivit este numele de creştin, care invocă în Rugăciunea domnească pe Dumnezeu Tatăl. Numai cu ajutorul Sfântei Treimi se preconizează mântuirea noastră. În structura supremei iubiri interpersonale este dată, unica posibilitate de a fi mântuite persoanele umane.

Această posibilitate este dată de Sfânta Treime prin una din Persoanele ei: Logosul sau Cuvântul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii” Prin Fiul Său întrupat, după al cărui chip suntem creaţi, intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii, mai exact, căpătăm îndrăzneala de fii în faţa lui Dumnezeu. Duhul Sfânt aduce în creaţie viaţa şi iubirea intratreimică, de fapt ridică întreaga creaţie în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii, care nu cunoaşte hotar, sunt o realitate.

Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastră are loc, numai în cadrul Bisericii, plină de energiile dumnezeieşti necreate şi sfinţitoare[34]. Această lucrare este făgăduită mai întâi de Mântuitorul Hristos: „De mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi va veni la el şi ne vom face locaş în el”. (In.14,23) Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră la comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfânt[35]. Iar prezenţa lucrătoare a Sfintei Treimi în Biserică şi în viaţa oamenilor este cerută prin rugăciunile de cerere, de laudă, de mulţumire, de binecuvântare ale preotului şi obştei credincioşilor împreună cu preotul.

Această putere harică ne transfigurează lăuntric şi astfel începe procesul lung al desăvârşirii sau îndumnezeirii noastre în Hristos Care după Sfânta Înviere vorbeşte de „fraţii Mei" (Ioan 20, 17). Toate rugăciunile Bisericii încep cu invocarea Sfintei Treimi, arătându-se prin aceasta că nu se poate face nici o rugăciune cu nădejde de împlinire, fără credinţa în Ea, deoarece a fost instituită de Hristos mărturisit de Petru în numele celor 11 Apostoli că: „Tu eşti Hristosul Fiul lui Dumnezeu Cel Viu" (Matei 16).  Toate rugăciunile sfârşesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu mărturisirea puterii Ei, ca temei al încrederii că tot ceea ce s-a cerut, cu luare aminte, se va putea împlini.

Tot în Biserică şi la orice început bun al unei activităţi în viaţa de zi cu zi, credincioşii îşi fac semnul Sfintei Cruci, însoţit de invocarea Sfintei Treimi, indicându-se prin aceasta o anumită sălăşluire a Treimii în fiinţa lor. Fiind sursa inepuizabilă de iubire jertfelnică, de energii dumnezeieşti necreate, Sfânta Treime este bază a spiritualităţii creştine autentice, mărturisită de fiecare generaţie. Viaţa noastră duhovnicească are ca punct de plecare comunicarea de viaţă şi iubire treimică, care se menţine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfânt, care ne  ajutată în nevoinţele ascetice şi în toate faptele bune săvârşite faţă de fraţii noştri întru Hristos, iar când se ajunge pe culmile cele mai înalte ale acestei trăiri, tot ele sunt cele  care o menţine într-un progres nesfârşit.

În aceste condiţii se face evidentă intervenţia iubirii care s-a revărsat la crearea lumii, tera fiind rânduită de Dumnezeu pentru om care poartă un nume semnificativ-pământ în care se naşte omul şi îşi petrece viaţa  naturală pe tera, la contact cu frumuseţile terei. Omul bun o sfinţeşte prin lucrările sale, sau dacă e rău, condus de diavol, o distruge. Sfânta Treime este fundamentul învăţăturii şi creaţiei ortodoxe despre Dumnezeu. Credinţa în dogma Sfintei Treimi delimitează învăţătura creştină despre Dumnezeu de alte doctrine şi concepţii, în sensul că numai o astfel de dumnezeire este singura mântuitoare, ca bază a comuniunii de iubire cu noi, ca persoane în veşnicie.

Creştininii, potrivit textului din Crez, mărturisesc credinţa numai într-un singur Dumnezeu ca Fiinţă, dar în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ne arată că Dumnezeu este transcendent şi imanent în acelaşi timp, că este mai presus de lume, dar este în lume. Vederea Lui duhovnicească se bazează pe învăţătura Sfintei Scripturi şi textele patristice care îl luminează suficient în păstrarea adevărului divin al trinităţii. Mai mult decât atât, Dumnezeu coboară la noi cu una din Persoanele Sale, se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desăvârşirii, a îndumnezeirii, adică a fi în comuniune de viaţă. Aceasta este convingerea spiritualităţii ortodoxe pe care o repetăm pentru salvarea ei în mântuire.

Numai un Dumnezeu personal, Care este izvorul suprem şi inepuizabil al iubirii, şi care îl consideră pe om tot persoană, îl preţuieşte ca atare pe om şi vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i anula libertatea de voinţă, deci numai dacă omul voieşte[39]. Pe Adam l-a lăsat liber în Rai dar neascultarea de Dumnezeu i-a adus moarte, deşi l-a prevenit. (Fac. 3, 3). Desăvârşirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoană singulară, ci ca o comunitate de Persoane în desăvârşită unitate, într-o singură Fiinţă, a omului credincios într-o unire după har cu Acesta, în care se cultivă altruismul şi nu egoismul. Această comunitate desăvârşită de Persoane supreme, poate hrăni cu iubirea ei nesfârşită şi perfectă, setea noastră de iubire faţă de ea şi între noi. Această hrănire trebuie să o gândim dar, să o şi trăim. Ca iubire desăvârşită Sfânta Treime Se poate dărui şi altor persoane dacă voieşte (aşa cum s-a mai spus) împărtăşindu-le treptat din infinitatea vieţii şi iubirii Sale, îndumnezeindu-le.

Persoanele pot deveni părtaşe la această viaţă dumnezeiască, în mod treptat. Această dăruire a Sfintei Treimi nu poate fi trăită şi cugetată fără energiile dumnezeieşti necreate în grade mereu sporite, căci Fiinţa însăşi este o energie comunicată, dar pe care noi nu o putem trăi ca fiinţe finite decât foarte puţin, deoarece energia ce ni se comunică este infinită[36].  Totodată, comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti nu este o iubire uniformă a Celor Trei Persoane între Ele, ci o iubire de Tată, de Fiu şi o comunicare ipostazică între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Iubirea nu este uniformă, căci astfel s-ar produce monotonie[37].  Mântuirea şi îndumnezeirea celor ce cred în Hristos nu este decât extinderea relaţiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeieşti la creaturile conştiente, adică la persoanele umane. De aceea, Treimea se revelează în mod esenţial în opera mântuirii şi de aceea Treimea este baza mântuirii. Dumnezeu vrea să întindă iubirea Sa de Părinte al tuturor, ca faţă de alţi fii, prin Fiul Său.

În tradiţia ortodoxă românească Biserica voievodală ridicată de Sf. Voievod Martir Constantin în centrul Bucureştilor, Biserica Sf. Gheorghe Nou care are două turle fiecare cu câte o Sf.Cruce cu câte trei braţe fiecare, şi nu cu un singur braţ, ceea ce înseamnă că e opera tuturor Persoanelor treimice. Aşa cum omul este creat de Persoanele treimice exprimată prin cuvintele: ,,după chipul şi asemănarea noastră" (Fac.1, 26).  (TOB, pag.52; La Bible de Jerusalem, pag. 52). Sfânta Treime este Cea Care lucrează mântuirea noastră. În structura supremei iubiri interpersonale este dată unica posibilitate de a fi mântuite persoanele umane. Această posibilitate este dată de Sfânta Treime prin una din Persoanele Ei: Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu Care Se face om la ,,plinirea vremii".

Prin Fiul Său întrupat, Care S-a întrupat luînd firea omenească prin taina Sf. Botez, intrăm în comuniune filială cu Tatăl iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii, mai exact, căpătăm îndrăzneala de fii în faţa lui Dumnezeu.  Dacă nu S-ar fi întrupat Fiul ca om, nu s-ar revărsa în noi dragostea Tatălui, care din Hristos ca om trece şi la noi. Prin Fiul întrupat iradiază în umanitate şi în lume Duhul Sfânt, ca dragostea lui Dumnezeu faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu. Lucrarea Duhului Sfânt aduce în creaţiune viaţa şi iubirea intertreimică, de fapt ridică întreaga creaţie în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii care nu cunoaşte hotar. De aceea Biserica este şi locaşul Sfântului Duh în Biserică se leagă momentul intrării în istoria lumii când harul divin o face vie, lucrătoare în realizarea mântuirii obţinută de Iisus Hristos prin unicul sacrificiu de pe Golgota. În acest caz Sfântul Duh, a cărui venire în chip de porumb (mai nou Porumbel) a fost prevestită la Botezul Domnului  (Matei 3, 16) şi împlinit la Rusalii în chip de limbi de foc, a dus la întemeierea primei comunităţi creştine care se ridica la 3000 de suflete botezate care stăruiau în învăţătura apostolilor şi în înpărtăşire, în frângerea pâinii şi rugăciune  (Fapte 2, 41-42).  (Prot. David, Manual de sectologie, Constanţa, Ed. Sf.Arhiep. a Tomisului, 1998, pp. 234-239; Prot. Dr. P. Deheleanu, op.cit, pp. 83-90).

Având în vedere textul biblic că nu este om fără păcat, salvarea lui se împlineşte prin Biserică deţinătoarea celor 7 Sf. Taine, cea mai importantă fiind Euharistia deoarece este nu numai taină ci şi jertfă ca să se vindece de rău oamenii. De aceea Biserica e numită trupul lui Hristos şi în comunitatea ei intră şi buni şi răi  (I Timotei 2, 20) care prin cunoaşterea corectă a învăţăturii Sfintei Scripturi şi scrierile patristice, după ce s-au îndepărtat de Dumnezeu pot revenii la comportarea unui bun fiu al Bisericii  (Pr. Dr. P. Deheleanu, op.cit.,pp. 92-94, 97-103). Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastră are loc prin Hristos, în cadrul Bisericii plină de energiile dumnezeieşti necreate şi sfinţitoare.

Această putere ne transfigurează lăuntric şi astfel începe procesul lung al desăvârşirii sau îndumnezeirii noastre în Hristos celui dornic să urmeze un creştinism adevărat.

Prezenţa lucrătoare a Sfintei Treimi în Biserică, pe care o mărturisesc epistolele Sfinţilor Apostoli, e făcută eficientă în toate timpurile, prin rugăciunile de cerere, de laudă, de mulţumire, de mărturisire şi de binecuvântare a lui Dumnezeu din partea preotului şi a credincioşilor.  Fiind sursa inepuizabilă de iubire jertfelnică, de energii dumnezeieşti necreate, Sfinta Treime este bază a spiritualităţii creştine autentice, magnetul unirii neamurilor. Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfânt[38]. Viaţa noastră duhovnicească are ca punct de plecare comunicarea de viaţă şi iubire treimică, se menţine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfânt, este ajutată în nevoinţele ascetice şi în toate faptele bune săvârşite faţă de fraţii noştri întru Hristos, iar când se ajunge pe culmile cele mai înalte ale acestei trăiri, este cea care o menţine într-un progres nesfârşit, lipsit de cei răi.

Izvorul de putere şi modelul vieţuirii creştine ortodoxe, comuniunea creştinului cu Hristos în Biserica Sa şi creşterea prin virtuţi în Hristos, (Ef. 4,13), constituie esenţa acestei spiritualităţi. Dacă creştinul are la  baza sa credinţa în Sfânta Treime, spiritualitatea face parte din însăşi fiinţa lui […], ea ţine de însuşi actul credinţei (care e un act de intrare în legătură cu Dumnezeu, dar care poate fi dezvoltată prin purificarea de patimi, am zice noi) [39]. Fiinţa, viaţa şi lucrarea celor trei Persoane dumnezeieşti este comună, însă fiecare din Ele deţine unica fiinţă în mod propriu şi participă sau săvârşeşte lucrarea comună potrivit cu specificul Său ireductibil, potrivit personalităţii Sale[40].

Despre rolul Bisericii în viaţa românească ne confirmă multitudinea datelor în care se spune că Ea este Maica poporului român, în pridvorul căreia a fost înfiinţarea primelor şcoli care atestă setea poporului de a veni în contact cu lumina adevărată care o depăşeşte pe cea naturală. Oamenii Săi au susţinut atât cauza culturală dar mai ales a poporului. Lui Dosoftei, ridicat la treapta de Sfânt îi revine meritul de a fi creatorul limbii române moderne.

Încheiem cu îndemnul şi credinţa fermă că nivelul spiritual spre desăvârşire revine Bisericii strămoşeşti. În acelaşi timp aduc mulţumiri şi sincere recunoştinţe pentru ajutorul acordat în descifrarea textelor biblice din limba ebraică Părintelui Profesor Universitar Doctor Emilian Corniţescu

---------------------------------------

[30] Georg,  Koepgen, Die Gnosis des Christentums, Salzburg, 1939, p. 63.
[31] Pr. Prof.  Dumitru  RaduSfânta Treime, în „Îndrumări  misonare” , Bucureşti, Ed. IBM, 1986,  p. 107 – 108.
[32] Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, Ascetică şi Mistică, Bucureşti, Editura(Ed),  Institutul Biblic şi de Misiune, 1992, p. 29.
[33] Ibidem, p.35-36.
[34] Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae, Sfânta Treime - Creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor credincioşilor, în „Ortodoxia”, an XXXVIII (1986), NR. 2,  p.30-31.
[35] Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune, 1978, p. 287.
[36] Ibidem, p.35-36.
[37] Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae,  Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Bucureşti,  Ed. IBM, 1992,  p.36.
[38] Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, Ed.Institutul Biblicşide Misiune, 1978, p. 287.
[39] Idem, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, Ed. IBM, 1992,  p.40.
[40] Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, Bucureşti, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, 2010, p. 88.