„Şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan, 16, 2).

La întrebarea despre sensul vieţii, pusă de un elev-discipol, Anton Macarenco a răspuns astfel: sensul vieţii constă în a primi bucurii. La această teză fac o singură completare: sensul vieţii constă în a primi şi a oferi bucurii. Există bu­curia dăruirii bucuriei. Să vedem care sunt principalele bucurii umane. Începem  cu bucuria musculară - străvechea şi accesibila bucurie. Ea apare la eforturi musculare neimpovărătoare. Mai mică la conveier sau la strung, bucuria muscu­lară este mai largă în diverse lucrări agricole, în jocuri dinamice, în unele meserii. O enormă bucurie provine de la perceperea înrudirii cu natura, de la contopirea în simţire cu natura.

Înrudirea cu natura se caută cu interesul special, cu atenţia înrudirii, se caută fără grabă. Acel loc îl simţi imediat - la rezonanţa dintre coardele sufleteşti ale propriei persoane şi spaţiul natural-înrudit. În unitatea cu frumuseţea naturii se formează omul şi frumuseţea lui spirituală. Frumuseţea muncii omului are ca sursă de inspiraţie frumuseţea naturii. La căutarea în natură a locului personal înrudit, se încordează atenţia de înrudire, care stimulează organele de simţ, în primul rând, ochii, imaginaţia şi memoria. Dat fiind ca între emoţii, miros şi memorie există apropiate legături, anumite mirozne trezesc vechi, uneori uitate emoţii şi amintiri.

Primii descoperind potenţialul artistic al descrierii miroznelor, scriitorii talentaţi au evocat miroznele pământului, apelor şi aerului. Indiscutabil, miroznele agreabile reprezintă o bucurie a vieţii.

Scriitorul Gui de Maupassant a avut un talent deosebit în redarea multor mirozne. Criticii literari îl consideră pe Maupassant ca cel mai olfactiv scriitor al Franţei. Nasul veşnic înfundat e o nenorocire - lipsesc bucuriile olfactive, scade capacitatea de lucru, se instalează tulburări de memorie şi predispoziţie la răceli.

Bucuria intră în componenţa aşa-numitelor sentimente complexe unificatoare ale personalităţii. Evidențiez trei sentimente complexe unificatoare principale:

- sentimentul de unitate şi contopire cu natura pură;

- sentimentul de apartenenţă la poporul tău şi de contopire cu spiritualitatea lui supremă; - sentimentul unificator religios. Maturitatea psihologică a personalităţii  presupune prezenţa acestor sentimente unificatoare, împletirea lor. Individul care nu are sentimente unificatoare este psihologic imatur. Simţirea repetată a sentimentelor unificatoare reprezintă condiţia obligatorie pentru atingerea scopului suprem al educaţiei – formarea personalităţii maximal de matură psihologic. Această temă necesită un spaţiu aparte. Importante bucurii se nasc la rezonanţa psihicului personalităţii  cu spiritualitatea poporului său, materializată în lucrurile făcute cu dragoste de generaţiile precedente, materializată în arhitectura populară a caselor şi bisericilor, în muzică şi dansuri populare,  în formele sănătoase de organizare a traiului. Contemplarea arhitecturii vechilor biserici, ridicate de meşteri populari anonimi, cum sunt cele din nordul Moldovei de Vest, bucură şi înalță spiritual.

Secretul vechilor biserici constă în curăţenia spirituală a meşterilor. Sentimentul estetic şi sentimentul religios la strămoşi, curate şi armonioase, au fost materializate cu o nemărginită dragoste în forme şi proporţii. Se ştie, anumite proporţii constituie premisa armoniei. Privind vechile biserici, descoperim frumusțea materializată a sufletului strămoșilor, intrăm în armonia spirituală a strămoşilor, ne contopim cu ea. Bucuria contopirii cu spiritualitatea supremă a poporului include şi lanţuri de asociaţii istorice. Acelaşi secret îl au şi alte lucrări lăsate nouă de strămoşi, locurile unde s-au născut şi au trăit marii oameni ai neamului. Numai după ce ai cunoscut din plin locurile de percepere-contopire cu spiritualitatea supremă a propriului popor, poți purcede, pregătit, la căutarea  bucurilor întâlnirii şi contopirii cu spiritualitatea supremă din cultura altor popoare. Astfel se evită riscul căderii în păcatul cospomopolitismului şi se merge  pe direcția sănătoasă a înfrăţirii sufleteşti cu întreaga omenire.

Sentimentul religios - la mulți absent - depinde de condtituție,educație, filosofie - este un important sentiment cu potențial unificator de personalitate. Acest sentiment plasează omul concret în ordinea universului. Minoritatea persoanelor cu sentiment religios elaborat beneficiază de diverse bucurii specifice - de bucuria simţirii ordinii din univers, bucuria împlinirii rosturilor, bucuria recunoştinţei pentru darurile primite (sănătate, realizări), bucuria împăcării cu destinul, bucuria contactului spiritual cu Divinul. Bucuriile sentimentului religios apar, se înţelege, nu doar în biserici, ci și departe de ele.

Deosebit de puternice și pline  sunt clipele de contopire într-o o simţire a două sau trei sentimente unificatoare. Asemenea contopiri se nasc, de regulă, printr-un efort psihologic intenţionat, într-un cadru estetic, istoric, emoţional ori religios. Fiecare om psihologic matur, sănătos psihic şi moral trebuie să simtă, pe parcursul vieţii, măcar o dată - de două ori la maximum contopirea celor trei sentimente unificatoare. Luminoasele lacrimi izvorâte din dilatarea bucuriei pot purifica personalitatea pentru toată viaţa.

Amalgamul celor trei sentimente unificatoare este un balsam sufletesc excelent, ce integrează şi cimentează personalitatea. Actualmente, pressingul     condiţiilor social-economice produce destrămări de personalitate. Oamenii cu destrămări de personalitate - situaţionale sau nevrotice - se recapătă pe sine, îşi regăsesc necesara integritate. Eliberându-ne pentru un timp de grijă şi de dependenţa de prezent, intrăm in sfera de beatitudine supremă, când sufletul dilatat de bucurie simte contopirea deplină a Eu-lui cu realitatea pură şi divină. Filosofia antică indusă consideră eliberarea de griji şi contopirea deplină a Eu-lui cu natura pură şi cu creatorul drept supremul scop al vieţii. Această beatitudine supremă este numită ananda.

Scriitorul rus Lev Tolstoi a descris scena cu trăirea de către un personaj a beatitudinii gen ananda, în povestiea „Tăierea pădurii”, asupra căreia el a lucrat, aflându-se în Principatul Moldovei. Multiple bucurii aduce omului contactul cu arta adevărată. Bucuriile artei sunt suficient de cunoscute şi nu necesită ample explicaţii. Foarte cunoscute sunt bucuria dansului, bucuria interpretării vocale sau instrumentale. Vă amintiţi de bucuria comunicării emoţionale cu oamenii, pe care îi înţelegi şi care te înţeleg, cu oamenii pe care-i iubeşti - de acel „lux al comunicării” despre care scria Exupery.

Contactul cu lumea animalelor poate aduce multe bucurii. Există bucuria descoperirilor şi a cunoaşterii. Extrem de valoroase sunt bucuriile cunoaşterii. Crearea lucrurilor, a operelor de artă, a ideilor noi  reprezintă o părticică din marele proces de creaţie ce are loc în natură. Natura creat - afirmau străbunii noştri latini. Creaţia umană marcată de bucurii, dar şi de chinurile căutărilor, este preţioasă prin bucuriile procesului de creaţie şi prin roadele creaţiei. Pentru obţinerea bucuriei creaţiei, nu contează ce creezi - formule matematice sau maşini, poezii sau soiuri de plante, obiecte frumoase sau muzică, tablouri sau fântâni. Principalul e să creezi. Pentru oameni.

Arta de a trăi este capacitatea de a multiplica bucuriile în grădina vieţii omeneşti. Grădina, livada reprezintă un simbol al sursei bucuriilor pentru tine însuşi şi pentru ceilalţi. Înţeleptul Voltaire povăţuia “lucrează-ţi livada!”. Plenitudinea, intensitatea şi durata bucuriilor depind de un şir de condiţii. Principalele condiţii sunt: sensibilitatea persoanei la frumuseţea naturii, recunoaşterea frumuseţii naturii ca valoare  filosofic-estetică supremă, harul contopirii cu spiritualitatea supremă a poporului, harul contactului spiritual cu divinul.

De varietatea prilejurilor de bucurii ale vieţii nu sunt în stare să se bucure indivizii cu sensibilitatea nedezvoltată sau inhibată de vreo patologie psihică; nu pot avea aceste bucurii indivizii care consideră valoare supremă deţinerea puterii şi a bogăţiilor, nu se pot bucura oamenii surmenaţi de munci grele sau stresaţi de griji şi primejdii. Cei obosiţi cu trupul sau cu sufletul trebuie, înainte de a căuta bucuria, să-şi îndepărteze oboseala şi grijile, utilizând somnul ori exerciţii simple din yoga. Instalarea bucuriilor, în genere, este favorizată de: corecta alimentare, buna digestie, absenţa intoxicaţiei cu alcool ori cu alte substanţe psihoactive, absenţa somnolenţei ori a foamei de lup, absenţa fricii şi a anxietăţii, absenţa unei puternice dureri, absenţa unei mari îngrijorări, cât mai puţină invidie, suficientă stimă de sine.

Scriitorul E. Hemingway, la Paris, a observat că o uşoară foame acutizează organele de simţ, contribuind astfel la o mai bună percepere a frumosului. Realizarea  unor bucurii necesită anumite mobilizări ale persoanei. Aşa, actul de creaţie cere imaginaţie şi tenacitate. Contopirea cu spiritualitatea înaltă a poporului tău cere de la om un mare dor de tot ce este mai bun şi mai frumos la neamul tău. Căile de contopire cu suprema  spiritualitate a poporului sunt: participarea sinceră la tradiţiile şi ritualurile sănătoase ale neamului, studierea istoriei şi a culturii neamului, peregrinarea la sfintele locuri istorice şi culturale ale poporului.

Am trăit extraordinara experiență de contopire a celor trei sentimente, în biserica de pe colină din colțul de rai românesc, unde intrase cândva M.Eminescu, de la mănăstirea Văratic, în timpul vecerniei, când priveam prin fereastră la strălucitoarea luna nouă care urca încet și optimist deasupra Pădurii de Aramă, în timp ce corul maicilor ridica solemn proslăviri Domnului. Bucuriile bazate pe memoria istorică intră în tăria spirituală a omului.

Spre deosebire de confortul corpului, care poate fi îmbrăcat oriunde spre deosebire de plăcerea stomacului, care poate fi săturat oriunde - bucuriile ating plenitudinea lor maximă doar pe pământul patriei.

Sensibilizarea simţurilor la bucurii şi frumuseţe se educă din copilărie. În acest sens, un bun exemplu ne pot oferi japonezii. Ei au o veche practică estetico-morală de obţinere a bucuriilor în faţa naturii. Să ne amintim de contemplarea colectivă a sacurii  înflorite, de contemplarea meditativă a grădinilor cu pietre, de  arta ikebanei etc. Avem nevoie de programe de educaţie a simţurilor şi bucuriilor la copii şi la adolescenţi. Programele trebuie să fie bazate pe o sinteză etico-estetico-filosofică modernă, pro-națională.