Crucea  „dătătoare de viaţă” - o nouă treaptă de ridicare a vieţii creştine autentice

Crucea lui Hristos semnifică o nouă treaptă de  urcare a creştinului ortdox şi de aceea constituie un temei al spiritualităţii creştine ortodoxe. Fără această jertfelnică dăruire de Sine a lui Dumnezeu, prin Hristos, viaţa nu ar fi fost deplină, spiritualitatea creştină nu ar fi stat pe adevăratele-i fundamente. Căci, prin Crucea lui Hristos a fost omorâtă în noi duşmănia (Efes. 2, 16), am fost împăcaţi cu Dumnezeu şi totodată între noi, jertfa însemnă dăruire totală a lui Dumnezeu prin  renunţare la egoism[1].

Fără Crucea lui Hristos, adevărata comuniune cu Dumnezeu, adevărata spiritualitate nu ar fi fost restabilită, căci la Tatăl omul nu ar putea să intre decât în stare de jertfă curată. Aceasta nu putem să o aducem noi ca oameni şi de aceea Fiul lui Dumnezeu, om asemenea nouă, în afară de păcat, S-a adus Tatălui ca o asemenea jertfă curată, pentru a ne atrage şi pe noi în jertfa Sa şi a ne imprima şi nouă puterea stării de jertfă prin unirea Lui cu noi,ca astfel, să putem intra şi noi cu El la Tatăl, aşa cum spune Sf. Apostol Pavel (Efes.2,18;3,12) şi odată cu intrarea, avem împăcarea sau pacea între noi şi Dumnezeu şi între noi laolaltă.

Prin Crucea lui Hristos ca supremă dăruire a Lui ca om, este omorâtă în noi, în mod real duşmănia care ne-a fărâmiţat firea şi ne-a pervertit chipul, rupând astfel comuniunea noastră cu Dumnezeu şi cu semenii şi    lipsindu-ne de viaţa spirituală autentică[2].

Prin jertfa Crucii, Mântuitorul Hristos dobândeşte şi lucrează întărirea firii decăzute a omului.

Manifestând prin jertfă voinţa de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos reface chiar prin aceasta firea omenească din starea ei decăzută.

În jertfa Mântuitorului Hristos sunt două aspecte şi două direcţii nedespărţite ale jertfei: spre Dumnezeu şi spre firea omenească din Persoana Fiului întrupat şi prin ea din noi toti[3].

Pe verticală, jertfa de pe Cruce restabileşte comuniunea între Dumnezeu şi om, adevărata viaţă spirituală, iar pe orizontală restabileşte însăşi firea umană decăzută în egoisml şi în învârtoşarea ei în faţa lui Dumnezeu şi în mulţimea indivizilor care o fărâmiţează, aşa cum a afirmat Sf. Maxim Mărturisitorul.

Ascultarea şi moartea Mântuitorului Hristos a avut eficienţă ontologică de ridicare a firii Lui umane din stricăciune şi moarte, pentru că El nu a fost numai om, ci Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Un simplu om nu putea să mântuiască pe alţii sau pe sine prin activitatea sa morală şi prin moarte. În realitate, numai prezenţa efectivă a puterii dumnezeieşti este cea care dă viaţă oricărei creaturi, aşa precum lipsa ei produce moartea întregii creaturi.

Activitatea morală este doar o condiţie de cooperare a omului, cerută de puterea dumnezeiască, ca lucrarea ei să fie efectivă. Această activitate este stimulată şi susţinută tot de puterea dumnezeiacă şi este mijlocul prin care se manifestă puterea dumnezeiască. În încordarea biruitoare a firii umane în moartea Mântuitorului Hristos este prezent lucrător ipostasul divin, precum şi în întărirea firii umane înseşi, prin triumful spiritului asupra trupului, a vieţii aupra morţii.

Această jertfă a Mântuitorului Hristos este jertfă în veci, dar în acelaşi timp este şi locul în care este sălăşluită slava şi puterea dumnezeiască, destinată nouă chiar de la facerea lumii.

Jertfa de pe Cruce, din marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi, a fost absolut necesară pentru mântuirea şi îndumnezeirea noastră, pentru ca să avem acces din nou la sfinţenie, în comuniune de viaţă şi iubire. Ea s-a transformat în izvor de viaţă pentru toţi cei cuprinşi în umanitatea Sa îndumnezeită, dându-le puterea să înfăptuiască virtutea care, săvârşită consecvent, înseamnă esenţa  adevăratei spiritualităţi.